Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [33]

Scrisoarea nr. 52 (16 noiembrie 1946)

 Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

 *

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

Blue Eyes,

Mi-e dor din nou să visez la îndepărtate frumuseți, rezemat ușor de pieptul tău, neliniștindu-te cu întrebările și purtările mele de copil.

Mi-e drag, uneori, să fiu tratat și simțit de tine ca un copil curios și neștiutor, pe care tu să-l încânți cu privirea, cu mângâierile și sărutările tale, apoi, îmbrățișându-l, să-i culegi bucuria ce-l frământă.

Ori nu e mai bine să visăm, să visăm mereu limpezindu-ne gândurile? Să ne simțim ușori și curați ca norii rătăciți într-o seară târzie, cu lună, pe un câmp singuratic, pe care noaptea îl ascunde de umbrele altor oameni.

M-aș simți bine să fim singuri, într-o pustietate, să uităm că mai trăim pe pământ, crezând că suntem, într-adevăr, numai umbre ce trăiesc numai pentru bucuria de a privi și a simți cerul și pământul, făcut parcă numai pentru noi doi.

În fond așa este! Ca să înțelegi fericirea divină și s-o trăiești e nevoie să fii doi, ca bucuria s-o ai cu cine s-o împărtășești.

Unul să fie oglinda celuilalt. Și orice câștigă unul din ceruri să dăruiască celuilalt.

Noi trăim, aici, pe pământ, pentru a ne putea pregăti veșnicia dincolo.

Nu trebuie să uităm niciodată scopul pe care ni l-am propus înainte de a ne uni, înainte de a ne hotărî să ne căsătorim, acum doi ani…

Nici tu și nici eu nu vrem să avem copii, ne vom feri cât va fi cu putință, dar dacă ne va hărăzi Dumnezeu vreunul, nu avem dreptul să-l ucidem.

De aceea îți spun de acum, de la început, ca să rămână literă scrisă în această scrisoare, și hotărâre pentru totdeauna, pe care trebuie s-o respectăm.

Nu vom ucide! Avorturile sunt crime.

Cine le face își pierde sufletul, își pierde veșnicia.

Noi ne-am unit și Dumnezeu ne-a unit ca să rezistăm mai ușor tentațiilor și păcatelor în această lume și pentru a putea ajunge, amândoi, în ceruri.

Trebuie să fim tari și vom învinge. Drumul celor puternici și aleși [de Dumnezeu] e greu dar aceasta e bucuria și plăcerea: să mergi [tot înainte], biruind prin cele mai mari suferințe.

N-am primit decât o singură scrisoare de când ai plecat.

Joia trecută a fost mămica pe aici. A stat numai o zi. A aflat că ne-am căsătorit, m-a întrebat dacă e adevărat, [și] i-am spus că așa este.

A plâns [când a aflat vestea], mi-a spus o sumă de fleacuri, pe care zice că le-ai fi spus tu și ai tăi, de exemplu că eu te-am luat [fiind] forțat de tine, că altfel m-ai fi spus că în Germania am făcut și am dres.

Îmi dau seama că sunt numai vorbele celor care ne dușmănesc…Și am contrazis-o. Pentru că eu știam cum a fost. Și mai știu că pe mine nu mă poate forța nimeni să fac vreodată ceva, dacă eu nu vreau, chiar dacă ar trebui să pier imediat.

Apoi nu știu cum a venit vorba…și s-a jurat în fața icoanei – fără s-o pună cineva – că ea nu mi-a făcut farmece și nici n-are să-mi facă…și asta [mi-a spus-o] plângând…

Văzând-o cât suferă…mi se rupea inima de durere…Și nu aveam cum să-i ușurez chinul…Ce era să fac? Tăceam…

Toți poate cred că sunt un câine[1], că n-am inimă și nici milă…Dar ce puteam face?

[În starea aia] îmi venea să înnebunesc [de durere]…[Și îmi dau seama, privind-o pe ea,] că am îndurerat pe mulți…și sunt considerat de ei ca un om fără suflet.

Merit toate chinurile [astea]. Căci, într-adevăr, am fost egoist. Pentru fericirea mea[2] i-am jertfit pe toți, i-am chinuit pe toți ai mei, pe ai tăi, pe tine.

Dar rău nu am făcut la nimeni Și nici nu doresc cuiva răul.

Mă întreb atâta doar: de ce sufletul meu, care nu vrea să aducă suferință [în viața] nimănui, [e găsit vinovat]? De ce tocmai eu, care am zis întotdeauna să sufăr și să mă chinui pentru toți, ca să-i scutesc pe alții de chinuri?…De ce tocmai eu îi fac să sufere pe alții?

O, Doamne, cel puțin dragostea noastră să fie atât de cinstită și de frumoasă încât odată, cât de târziu ar fi, să se bucure toți [de noi] și să uităm suferințele pe care le-am îndurat!

[Căci vreau să se spună]: „Dragostea lor să ne fie pildă!”. [Și, mai ales, și alții să spună]: „suntem fericiți că am suferit ca și ei, fiindcă astfel am avut parte și noi de înțelegerea dragostei. Să ne înălțăm așadar alături de ei! Să fim mai buni, mai apropiați de Dumnezeu”.

 Lucică.


[1] Că sunt un om foarte rău la suflet.

[2] Pentru a mă căsători cu tine.

Psalmul 101 la Dosoftei și Heliade

Dosoftei, Psaltirea în versuri:

Doamne, mi-ascultă de rugă
Ce mă rog din vreme lungă,
Și strigarea mea să margă
Spre Tine, să să-nțăleagă.

Nu-Ț[i] întoarce svânta față
De cătră mine cu greață.
Și la zî ce sunt cu jele
Și cu tângă [tânguială] de greșele,
Pleacă-Ț[i] auzul spre mine
Și să-mi hii, Doamne, cu bine.

Și la ce zî Ti-oi striga-Te,
Să-mi auz[i] de greutate,
Că-m[i] trec zâlele ca fumul,
Oasele mi-s săci ca scrumul.

Ca nește iarbă tăiată
Mi-este inema săcată,
Că stă uitată de mine,
Ce-am gătat să mănânc pâine.

De suspinuri și de jele
Mi-am lipitu-mi os de piele.

De-atocma cu pelecanul,
Prin pustii petrec tot anul,
Și ca corbul cel de noapte
Îm petrec zâlele toate,
Ca o vrabie rămasă
În supt streșină de casă.

Toată zua mi să strâmbă
Pizmașii miei, de-m[i] fac scârbă,
Și ceia ce mă-mbunează
Fac giurământ să mă piarză.

Am mâncat pâine de zgură
Și lacrimi în băutură,
De fața mâniii Tale,
Ce mi-ai dat de sus la vale.

Mi-s zâlele trecătoare,
De fug ca umbra de soare,
Și ca iarba cea tăiată
Mi-este vârtutea [puterea] săcată.
(Ps. 101, 1-38)

Heliade poetizează și el începutul acestui psalm, în volumul I al cursului său de poezie, din 1868, p. 245-247:

Strigarea-mi ajungă până la Tine
Și-exauzi-mi, Doamne, ruga fierbinte!
Amar mi-e plânsul; nu-ți întoarce fața,
Auzi-mi chemarea în ziua durerii
Ș-al înfrântei inimi astupat gemăt.

Răpede mi-ajută și mă susține,
Căci zilele-mi, iată, pier ca fumul,
Ca lemnele în foc oasele-mi secară,
Pălitu-m-am și m-am uscat ca iarba,
Aridă inima îmi e ca piatra;
De suspin, de geamăt mi-a rămas carnea
Pe oase uscată; mi-am uitat pâinea
Cum se mai mănâncă. Deșert mi-e sânul…

Ca pelecanul mi-am sfâșiat pieptul,
M-am asemănat corbului de noaptea
Și tutulor altor cobe nocturne;
Întru veghere nopțile trecut-am
Și m-asemănai pasării veghinde
Ce stă nemișcată deasupra casei.

Toată ziua mă culma de ultrage
Inemicii; și cei de-odinioară
Mă lăuda jură acum asupră-mi.
Avut-am cenușă în loc de mâncare
Și-n lacră-mi mi-amestecai băutura
Numai la vederea mâniei Tale
Și la înalta și dreapta-ți urgie.
Înălțatu-m-am și m-ai surpat, Doamne,
Ca umbra trecură zilele mele,
Și eu ca iarba mă uscai, ca paiul.

Această prelucrare a lui Heliade, a psalmului 101, formează prima parte a unui poem care se numește Preziua. Astfel de secvențe l-au inspirat probabil pe Macedonski să compună psalmi moderni, la rândul său.

Însă nu despre aceasta doresc să vorbesc, ci despre anumite aspecte care mă frământă de ceva vreme.

În timp ce textul Psaltirii în versuri este transcris fonetic după manuscrisul cu slovă chirilică, textul lui Heliade este îndreptat tacit în edițiile pe care le cunoaștem ale operelor sale, renunțându-se la ortografia lui latinizantă din cursul original și fiind adaptat posibilităților unei lecturi moderne.

În original, poezia lui Heliade este așa:

Predioa

Psalmu

Strigarea-mi ajungă pânŏ la tine,
Și exuḍi-mi, Dómne, ruga ferbinte.
Amar-mi è plânsul; nu-ți întórce faça
Auḍi-mi chiemarea-n ḍioa durerii,
Ș-al înfrântei inimi astupat gemĕt.

Repede m-ajută și me susține
Quŏci ḍillele-mi ĕttŏ peru cà și fumul
Cà lemnele în focu ósele-mi secaró
Pălitu-m-am și m-am uscat cà hérba…, etc.

Nu este însă numai cazul acestei ortografii latinizante și a lui Heliade. În general, în cazul literaturii neoanacreontice și pașoptiste s-au operat îndreptări tacite și actualizări în sensul fiabilizării lecturii pentru cititorii moderni.

În aceste condiții, literatura veche este dezavantajată din start. Un public tânăr sau nespecializat nu este însă adesea în stare să aibă răbdarea să descifreze textele vechi.

Varlaam, Costin sau Cantemir, din rațiuni diferite, sunt scriitori la care cu greu au aderență, fără a fi pasionați de cultura și literatura veche, cititorii zilelor noastre.

De aceea, literatura veche, care posedă, de multe ori, valori stilistice și literare superioare celei pașoptiste și egale cu cele eminesciene sau moderniste (am citat de nenumărate ori opinia lui Nichita Stănescu, căruia poezia lui Cantemir i se părea mai tulburătoare decât a tuturor poeților români moderni), este pentru mulți…veche și inaccesibilă.

Și, mai ales, între literatura veche și cea pașoptist-modernă pare a fi o ruptură de nedepășit, deși a doua a preluat o sumă de teme și motive de la cea dintâi, și cu toate că prima are nu doar virtuți stilistice dar și un conținut filosofic și reflexiv cu mult mai bogat.

Privind spre cele două poetizări de mai sus, ale psalmului menționat, Dosoftei mi se pare un poet mai inspirat decât Heliade, chiar dacă îi despart două secole, în defavoarea primului, și chiar dacă al doilea beneficia de un context istoric incomparabil mai generos cu scriitorii și cultura.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [41]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40.

Our greek font.

***

Two of his disciples see Symeon in mystical situations. Symeon from Ephesus, the Ephesian, sees him during the Divine Liturgy dressed in patriarchal vestment [patriarcikh.n stolh.n][1], sign that Symeon could be ordained whenever as patriarch of Constantinople, as long as God allowed this thing and Meletius, tonsured as a monk by Symeon, he confesses to Niketas:

„Often I saw a bright cloud [nefe,lh fwtinh.n] covering him whole, when he stood in altar during Holy before putting. And, on right word, for those who are distinguished through the height of virtues, they are worthy and of the divine glory[2].

Niketas demonstrated by this witnesses that not only Symeon confessed himself that he sees the light of God, but and other spiritual people, from around him, ascertained the presence of the Ghost in his being.

Symeon could not hide, could not hide the amazing spiritual increase, for that the Holy Ghost Himself was the One who gave him away and which confessed him as holy man in front of disciples, of friends and of his hierarchical superiors and of the people that listen him.

But Niketas is still doing something essential in mystical biography of Symeon.

He shows that the bright cloud or the glory of Trinity that was seen on Sinai, on Tabor, at the bank of the Jordan or in way to Damascus and in island Patmos were not ecstatic unrepeatable evidences in the economy of salvation, but the presence of the Ghost is quotidian in the life of those who sanctify themselves, anytime they live and wherever they are on the face of the earth.

The sight of the light not keeps of place, of the historical moment, of social or ecclesial rank, of age, of gender, of ethnicity or financial situation of the believer, but of his inner purity, the holiness of his person, which is the only requirement for that the Lord reveals to us His light.

Just therefore Meletius sees Symeon covered by the bright cloud of glory the Godhead and Niketas says that he was like fire, like an Angel when he served.

Everyone perceives Symeon, the full of the Ghost, on measure his spiritual growth and each of them Symeon showed them into an apart mode.

In the 36th chapter, we have described another ecstasy of Symeon spent the night. It has a special character from cause the charisma that he received it in behind it.

Niketas describes the ecstasy in the following terms: „This being, therefore, the work that the brave one had it in hidden in every day, into a night, while he stood and offered his prayers to the Lord, he saw a vision and, behold!, a bright cloud [nefe,lh fwto.j] descending from heaven through the roof of house was placed over his honorable head and, covering it whole for a lot of watches, it filled by a very ardent pleasure and untold and by a joyousness and a cheerfulness impossible to said, and from there he heard and a mystic voice [mustikh/j fwnh/j] that taught him foreign mysteries [xe,na musth,ria] and hidden [kekrumme,na].

Therefore, even and when this cloud has been lifted, he found his heart in God’s wisdom [sofi,a| Qeou/] sheding the waters of the divine grace.

And then he had not been himself, but the grace of God pulled him whole to Himself and it made from his tongue a reed what writes sharp [Ps. 44, 1] and from his thought a fountain of the wisdom of God [Bar. 3, 12].

Therefore, although he was with all unlearned in the teachings of the outside [avmaqh.j w;n pa,nth tw/n qu,raqen maqhma,twn], he theologized [evqeolo,gei] like the Beloved and the entire nights he traversed, in order, those of theology [th/j qeologi,aj o]laij]”[3], for that „he was worthy by the apostolic gift, saying the word of the teaching [avpostolukh/j avxiwqei.j dwrei/aj, tou/ lo,gou th/j didaskali,aj fhmi,]”[4], as an organ of the Ghost[5].

During this ecstasy, Symeon receives the charisma of the theology. Now Symeon is taught by God, in mystic mode, the dogmas of faith and Symeon feels himself taken in posesion, inhabited, mastered by the Holy Ghost, Who teaches him all.


[1] OC 12, IV, 33, 14-19, p. 44 / Life, ed. Iliescu, p. 48 / Ică jr. 4, p. 265-266.

[2] Idem, IV, 33, 19-23, p. 44 / Ibidem / Idem, p. 266.

[3] Idem, V, 36, 1-15, p. 48 / Idem, p. 51-52 / Idem, p. 267-268.

[4] Idem, V, 37, 9-10, p. 50 / Idem, p. 52 / Idem, p. 268.

[5] Idem, V, 37, 10-11, p. 50 / Ibidem / Ibidem.