Psalmul 101 la Dosoftei și Heliade

Dosoftei, Psaltirea în versuri:

Doamne, mi-ascultă de rugă
Ce mă rog din vreme lungă,
Și strigarea mea să margă
Spre Tine, să să-nțăleagă.

Nu-Ț[i] întoarce svânta față
De cătră mine cu greață.
Și la zî ce sunt cu jele
Și cu tângă [tânguială] de greșele,
Pleacă-Ț[i] auzul spre mine
Și să-mi hii, Doamne, cu bine.

Și la ce zî Ti-oi striga-Te,
Să-mi auz[i] de greutate,
Că-m[i] trec zâlele ca fumul,
Oasele mi-s săci ca scrumul.

Ca nește iarbă tăiată
Mi-este inema săcată,
Că stă uitată de mine,
Ce-am gătat să mănânc pâine.

De suspinuri și de jele
Mi-am lipitu-mi os de piele.

De-atocma cu pelecanul,
Prin pustii petrec tot anul,
Și ca corbul cel de noapte
Îm petrec zâlele toate,
Ca o vrabie rămasă
În supt streșină de casă.

Toată zua mi să strâmbă
Pizmașii miei, de-m[i] fac scârbă,
Și ceia ce mă-mbunează
Fac giurământ să mă piarză.

Am mâncat pâine de zgură
Și lacrimi în băutură,
De fața mâniii Tale,
Ce mi-ai dat de sus la vale.

Mi-s zâlele trecătoare,
De fug ca umbra de soare,
Și ca iarba cea tăiată
Mi-este vârtutea [puterea] săcată.
(Ps. 101, 1-38)

Heliade poetizează și el începutul acestui psalm, în volumul I al cursului său de poezie, din 1868, p. 245-247:

Strigarea-mi ajungă până la Tine
Și-exauzi-mi, Doamne, ruga fierbinte!
Amar mi-e plânsul; nu-ți întoarce fața,
Auzi-mi chemarea în ziua durerii
Ș-al înfrântei inimi astupat gemăt.

Răpede mi-ajută și mă susține,
Căci zilele-mi, iată, pier ca fumul,
Ca lemnele în foc oasele-mi secară,
Pălitu-m-am și m-am uscat ca iarba,
Aridă inima îmi e ca piatra;
De suspin, de geamăt mi-a rămas carnea
Pe oase uscată; mi-am uitat pâinea
Cum se mai mănâncă. Deșert mi-e sânul…

Ca pelecanul mi-am sfâșiat pieptul,
M-am asemănat corbului de noaptea
Și tutulor altor cobe nocturne;
Întru veghere nopțile trecut-am
Și m-asemănai pasării veghinde
Ce stă nemișcată deasupra casei.

Toată ziua mă culma de ultrage
Inemicii; și cei de-odinioară
Mă lăuda jură acum asupră-mi.
Avut-am cenușă în loc de mâncare
Și-n lacră-mi mi-amestecai băutura
Numai la vederea mâniei Tale
Și la înalta și dreapta-ți urgie.
Înălțatu-m-am și m-ai surpat, Doamne,
Ca umbra trecură zilele mele,
Și eu ca iarba mă uscai, ca paiul.

Această prelucrare a lui Heliade, a psalmului 101, formează prima parte a unui poem care se numește Preziua. Astfel de secvențe l-au inspirat probabil pe Macedonski să compună psalmi moderni, la rândul său.

Însă nu despre aceasta doresc să vorbesc, ci despre anumite aspecte care mă frământă de ceva vreme.

În timp ce textul Psaltirii în versuri este transcris fonetic după manuscrisul cu slovă chirilică, textul lui Heliade este îndreptat tacit în edițiile pe care le cunoaștem ale operelor sale, renunțându-se la ortografia lui latinizantă din cursul original și fiind adaptat posibilităților unei lecturi moderne.

În original, poezia lui Heliade este așa:

Predioa

Psalmu

Strigarea-mi ajungă pânŏ la tine,
Și exuḍi-mi, Dómne, ruga ferbinte.
Amar-mi è plânsul; nu-ți întórce faça
Auḍi-mi chiemarea-n ḍioa durerii,
Ș-al înfrântei inimi astupat gemĕt.

Repede m-ajută și me susține
Quŏci ḍillele-mi ĕttŏ peru cà și fumul
Cà lemnele în focu ósele-mi secaró
Pălitu-m-am și m-am uscat cà hérba…, etc.

Nu este însă numai cazul acestei ortografii latinizante și a lui Heliade. În general, în cazul literaturii neoanacreontice și pașoptiste s-au operat îndreptări tacite și actualizări în sensul fiabilizării lecturii pentru cititorii moderni.

În aceste condiții, literatura veche este dezavantajată din start. Un public tânăr sau nespecializat nu este însă adesea în stare să aibă răbdarea să descifreze textele vechi.

Varlaam, Costin sau Cantemir, din rațiuni diferite, sunt scriitori la care cu greu au aderență, fără a fi pasionați de cultura și literatura veche, cititorii zilelor noastre.

De aceea, literatura veche, care posedă, de multe ori, valori stilistice și literare superioare celei pașoptiste și egale cu cele eminesciene sau moderniste (am citat de nenumărate ori opinia lui Nichita Stănescu, căruia poezia lui Cantemir i se părea mai tulburătoare decât a tuturor poeților români moderni), este pentru mulți…veche și inaccesibilă.

Și, mai ales, între literatura veche și cea pașoptist-modernă pare a fi o ruptură de nedepășit, deși a doua a preluat o sumă de teme și motive de la cea dintâi, și cu toate că prima are nu doar virtuți stilistice dar și un conținut filosofic și reflexiv cu mult mai bogat.

Privind spre cele două poetizări de mai sus, ale psalmului menționat, Dosoftei mi se pare un poet mai inspirat decât Heliade, chiar dacă îi despart două secole, în defavoarea primului, și chiar dacă al doilea beneficia de un context istoric incomparabil mai generos cu scriitorii și cultura.