http://englishhistory.net/keats/images/keats45.jpg

John Keats, Ode to a Nightingale:

My heart aches, and a drowsy numbness pains
My sense, as though of hemlock I had drunk,
Or emptied some dull opiate to the drains
One minute past, and Lethe-wards had sunk:
‘Tis not through envy of thy happy lot,
But being too happy in thine happiness, –
That thou, light-winged Dryad of the trees,
In some melodious plot
Of beechen green and shadows numberless,
Singest of summer in full-throated ease.

O, for a draught of vintage! that hath been
Cool’d a long age in the deep-delved earth,
Tasting of Flora and the country green,
Dance, and Provençal song, and sunburnt mirth!
O for a beaker full of the warm South,
Full of the true, the blushful Hippocrene,
With beaded bubbles winking at the brim,
And purple-stained mouth;
That I might drink, and leave the world unseen,
And with thee fade away into the forest dim:

Fade far away, dissolve, and quite forget
What thou among the leaves hast never known,
The weariness, the fever, and the fret
Here, where men sit and hear each other groan;
Where palsy shakes a few, sad, last gray hairs,
Where youth grows pale, and spectre-thin, and dies;
Where but to think is to be full of sorrow
And leaden-eyed despairs,
Where Beauty cannot keep her lustrous eyes,
Or new Love pine at them beyond to-morrow.

Away! away! for I will fly to thee,
Not charioted by Bacchus and his pards,
But on the viewless wings of Poesy,
Though the dull brain perplexes and retards:
Already with thee! tender is the night,
And haply the Queen-Moon is on her throne,
Cluster’d around by all her starry Fays;
But here there is no light,
Save what from heaven is with the breezes blown
Through verdurous glooms and winding mossy ways.

I cannot see what flowers are at my feet,
Nor what soft incense hangs upon the boughs,
But, in embalmed darkness, guess each sweet
Wherewith the seasonable month endows
The grass, the thicket, and the fruit-tree wild;
White hawthorn, and the pastoral eglantine;
Fast fading violets cover’d up in leaves;
And mid-May’s eldest child,
The coming musk-rose, full of dewy wine,
The murmurous haunt of flies on summer eves.

Darkling I listen; and, for many a time
I have been half in love with easeful Death,
Call’d him soft names in many a mused rhyme,
To take into the air my quiet breath;
Now more than ever seems it rich to die,
To cease upon the midnight with no pain,
While thou art pouring forth thy soul abroad
In such an ecstasy
!
Still wouldst thou sing, and I have ears in vain –
To thy high requiem become a sod.

Thou wast not born for death, immortal Bird!
No hungry generations tread thee down;
The voice I hear this passing night was heard
In ancient days by emperor and clown:
Perhaps the self-same song that found a path
Through the sad heart of Ruth, when, sick for home,
She stood in tears amid the alien corn;
The same that oft-times hath
Charm’d magic casements, opening on the foam
Of perilous seas, in faery lands forlorn.

Forlorn! the very word is like a bell
To toll me back from thee to my sole self!
Adieu! the fancy cannot cheat so well
As she is fam’d to do, deceiving elf.
Adieu! adieu! thy plaintive anthem fades
Past the near meadows, over the still stream,
Up the hill-side; and now ‘tis buried deep
In the next valley-glades:
Was it a vision, or a waking dream?
Fled is that music: – Do I wake or sleep?

Vezi aici fotografii după manuscrise.

Alecsandri dedică privighetorii câteva strofe din poezia Concertul în luncă, în care închipuie adunarea florilor, a păsărilor și a gâzelor pentru a asculta concertul privighetorii:

 În poiana tăinuită unde zbor luciri de lună,
Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună,
Ca s-asculte-o cântăreață revenită-n primăvară
Din străinătatea neagră, unde-i viața mult amară. /…/

Dar, tăcere!…Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!…
Toți rămân în așteptare. Cântăreața-ncet prelude.
Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită…
Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.

În a nopții liniștire o divină melodie
Ca suflarea unui geniu printre frunze alin adie,
Și tot crește mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
Pân’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.

Gânditoare și tăcută luna-n cale-i se oprește.
Sufletul cu voluptate în estaz adânc plutește,
Și se pare că s-aude prin a raiului cântare
Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.

E privighetoarea dulce care spune cu uimire
Tainele inimei sale, visul ei de fericire…
Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume…
Macul singur, roș la față, doarme, dus pe ceea lume!

Finalul anecdotic ruinează atmosfera solemnă și încercarea de instaurare a unei metafizici sau a unui sens ascendent, spre înălțimea transcendenței.

Alecsandri revine însă întotdeauna în realitate (ca în Pasteluri), intimidat parcă de apropierea prea intimă de marea taină, despre care Keats putea spune că I have been half in love with easeful Death.

În mod cert însă, estazul paradisiac i-a fost sugerat de versurile poetului englez, nu fără a deține, în tradiția sa literară veche, destule elemente recurente care i-au făcut îmbietoare aceste referințe la extazul mistic și sugestiile transcendentale.

Imaginea Lunii-Regină și a zânelor-stele care o înconjoară s-ar putea să fi fost prelucrată și dezvoltată de Eminescu, în Memento mori, după cum și Hyperion-ul lui Keats se poate să-i fi sugerat numele din poemul Luceafărul (pentru că alte apropieri nu se pot face).

De asemenea, the murmurous haunt of flies on summer eves ne amintește versurile: Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare / A popoarelor de muște sărbători murmuitoare (Călin (file din poveste)).

Sărbătoarea gâzelor, din Călin, este precedată însă de cea din poemul menționat al lui Alecsandri, Concertul în luncă, în două strofe care pregătesc intrarea în scenă a privighetorii.

Alte versuri din poemul alecsandrin (Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită… / Sub o pânză de lumină lunca pare adormită. / În a nopții liniștire…) suportă neîndoielnic o comparație cu cele care surprind atmosfera câmpenesc-cosmică din câteva strofe binecunoscute și destul comentate ale poemului Zburătorul lui Heliade: E noapte naltă, naltă /…/ Tăcere este totul și nemișcare plină /…/ Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină…, etc.

Dar peisaje spiritualizate, simbolice, de acest fel, se recunosc și în lirica lui Alexandrescu, în poemul Viața câmpenească, unde este sugerată de asemenea prezența privighetorii:

L-acea adâncă simțire,
Care sub ceruri senine
Seara aduce cu sine,
Slobod de griji, de dorințe,
În cugetu-mi mulțumit,
Slăvind o-naltă putere,
Eu ascultam în tăcere
Al multor mii de ființe
Concertul nemărginit.

Și când luna-argintuită,
Albind iarba de pe vale,
Ieșea plină, ocolită
De stelele curții sale,
Pe dealurile râpoase,
Stam, mă opream să privesc
Cerurile semănate
De globuri nenumărate,
Care, făclii luminoase,
În umbra nopții lucesc.

Prin aluniș sufla vântul,
Frunza ușor clătina,
Nucii bătrâni ca pământul
De-a lungul se desina;
Unda cea armonioasă
A unui ascuns izvor,
Ca o șoaptă amoroasă
S-auzea în preajma lor.

Curmând adânca tăcere
A câmpului liniștit,
Un glas cânta cu plăcere
Un cântec obișnuit.
Ăst glas, această câmpie,
Noaptea care mă-nvelea
Gândiri de melancolie
În inimă-mi învia.

Cântecul obișnuit al nopții, în sensul de atât de cunoscut autorului, este desigur cel al privighetorii, chiar dacă Alexandrescu nu o numește.

Credem însă că poeții români și mai ales Alecsandri au fost impresionați de aceste ode închinate, în lirica engleză, ciocârliei și privighetorii, și au purces la transplantarea modelelor în poezia română, în poezii originale însă, care mai păstrează doar câteva urme din sursele inițiale.

Intenția poeților români a fost de a împământeni/ naționaliza aceste motive, de a le româniza, având în vedere imperativul creării unei literaturi naționale și beneficiind de faptul că impresionabilitatea populară, în legătură cu aceleași subiecte, se manifestase anterior în cântecele folclorice și în basme, Alecsandri pornind de la legende populare pe care le versifică: Legenda rândunicăi și Legenda ciocârliei.

Este un reflex important de subliniat, pentru că el indică sensul și condițiile în care s-a desfășurat sincronizarea poeziei preromantice românești cu cea europeană: în măsura în care temele și motivele liricii romantice de pe continent puteau afla corespondențe în sensibilitatea și reflexivitatea românească.

Did you like this? Share it: