Comparații în seară, fără de care seara e tot mai inegală

El e mare…cât o ascuțitoare.
Ea e competentă și prea repetentă.
O mie de motive cad peste parbrize.
Alunecă șiroind a beznă peste o fantasmă complet obeză.
Cine nu știe, repetând poezie, într-o mie…peste chelie.
O, vai, parol, ce nebunie…
s-a încuscrit răchita c-o ie!

Am văzut eu,
Mărie,
cum o pălărie sărea prin vie,
un uragan de razachie,
substantive circa o mie,
tot să fie, parcă să fie…
el nu avea nici măcar o scrumbie.

O, vino tu, cea care pleci,
să mă demaști printre poteci,
de subterfugii și zemzeci,
cu dinții reci!

El stătea la masă și mânca…Lazăr bube avea.
El sta la masă și plescăia, o, Lazăr bube avea!
El sta și dobitocea…și vai, Lazăr, bube avea!

Dintr-o mie de motive,
dintr-o mie de valize,
dintr-o mie de sarmale,
dintr-o mie de case fără căldură,
dintr-o mie de șomeri,
dintr-o mie de rațe leșești,
dintr-o mie de dopuri de plută,
o, tu, numai tu,
erai mai frumoasă…ca să vezi întâmplare…
în ziua mare!

Și el, urecheatul,
un neica nimeni, care-va-să-zică, venind…
rupse vreo-trei-maldăre-de-oximoroane în două,
le făcu nod
și spuse: fără fraze pe care nu le înțeleg!

Criticii literari, ba toți criticii literari,
toate coafezele,
toți cocalarii din Bălceștii din Deal,
nici chiar meduzele nu fură de acord
și scriseseră poezie, mai departe,
într-o libertate năucitor
de frumoasă.

Cvartet cu răsuflarea tăiată

Pentru o mie de motive, toate tupeiste și anacronice, Marius Violoncel nu cântă la contrabas ci la tubă. La tuba mare.

Luând tonul mai sus cu trei vocale decât scara richter și mizând pe singura lui scăpare, soacră-sa, încă o doamnă „în funcție”, și Augustin Mândruliță cântă la taragot…alături de fiica lui, Viorela Sughiț, măritată, așa-zis „precoce”, cu șeful poliției din Isoscel, județul Mehedinți, pentru că acolo cade bruma toamna.

Nu trebuie să mă întrebați de premii, de ieșiri la rampă, chiar la TV, că în rest…toată lumea îi știe. Îi știe de poame dulci…la vremuri de secetă.

Căci chiar și acum, în miez de sărăcie, cvartetul care îți rupe răsuflarea are concerte în țară, pe lună…și chiar în străinătate.

Observați, vă rog, nuanța: „chiar și”…cu care nu e de jucat. Pentru că nuanțele, atunci când vin cercetătorii vieții tale și o scarmănă de fulgi…contează ca pâinea caldă.

Acum trei zile, cvartetul a emoționat sudoripar audiența. A produs atâta transpirație…încât nu puteai să mizezi pe altceva…decât pe un articol bun, foarte bun, colegial de amabil…în care evenimentul să fie descris cu lux de semnalmente oficiale.

Pentru că tu…sau noi…ca să ne referim așa, la grămadă…nu putem să ne permitem abnegația să facem ceva colosal…dacă nu există martori. Cică nu poți să faci ceva…mare…dacă niște ochi, oficiali, nu constată acest lucru, adică pe acela că viața e un cvartet condescendentcare aduce premii.

Și cvartetul nostru nu cântă dacă nu primește premii.

Sau primește premii și apoi cântă.

Pentru că el nu cântă pe burta goală.

Vă rog, vă implor, faceți ceva pentru cvartetul care îți taie piuitul! Cumpărați-i o medalie, o diplomă, un ceva…pentru că altfel nu poate face nani-nani…în nicio noapte de aici încolo.

Secvență anistorică

Viața ne vorbește cu cuvinte și cu degete de fier.

Diferența dintre poezie și proză este că poezie scrie numai cine…crede în poezie. Cine crede numai în proză, nu poate să primească poezia, chiar dacă uneori…înțelege.

Poezia înseamnă să fii pește și să respiri la suprafața apei.

Când l-am cunoscut pe părintele Dorin, mi-am junghiat toate tăcerile.

După ce ai fost mult timp cu tine însuți, deplasarea spre lume te face să te simți ireal sau să simți lumea ireală. Parcă timpul e o cutie de conserve din care ai ieșit în secunda trecută sau un cinematograf unde te calcă trenul fără substanță.

La macazul cuvintelor nu întoarce niciun gând.

Poate că m-am schimbat și nu mi-am dat seama cât de mult…călcând pe drumuri tari.

Dacă vrei să stai pe marginea unei frunze, ți se îndoaie amintirile.

Ce rece este apa memoriei și ce gust de pârâu are câteodată timpul!

Cu toții adormim la marginea zilelor.

Și tuturor, durerea ne macină traumele.

Tristețea te lasă în urmă rece. Pleoapele albesc visele sălbatice.

Iarna nu cade niciodată odată cu zăpada…

Iarna e un abis fermecător în oglinda dimineților fără ceas.

Statistici. Concluzii. Sublinieri. Lucruri văzute de-aproape [5]

Partea întâi, a doua, a treia și a patra

***

Americanii și paranormalul

Un sondaj din anul 2011: 71% mărturisesc că au avut o experiență paranormală, 34% cred în existența fantomelor, 56% consideră că fantomele sunt suflete ale morților, 41% cred în percepții extrasenzoriale, 37% cred în case bântuite și 65% că plăcile de divinație sunt periculoase pentru sănătatea lor[1].

 *

Statistica lui Manafu

Pe luna octombrie 2011, Cristian Manafu[2] spune că în România, în social media, se petrec lucrurile cam așa:

Uimirea mea e vizavi de TPU[3], care nu mă atrage…iar numărul de unici vizitatori pe Twitter vorbește despre faptul că nu gustăm mesajele concentrate.

Neputință mentală? Ne plac doar fotografiile? Nu căutăm idei, știri, declarații?

HI5 e un canal falimentar. La fel și Netlogul și Trilulilu…pentru că încurajează doar mediocritatea.

Doar Facebook mai are viitor în România…pentru că e o platformă care încurajează personalitățile, oamenii care au nume.

Și asta pentru că România nu are creatori de online într-atât de mulți și de valoroși…încât să determine o mutare în online valorică, de intensitate mare, a celor care au ceva de spus.

Social media la noi e foarte slabă pentru că se face cu oameni nededicați onlineului, adică cu simpli privitori pe ecran.


[1] A se vedea:

http://www.livescience.com/16748-americans-beliefs-paranormal-infographic.html.

Un articol din data de 28 octombrie 2011.

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [34]

Scrisoarea nr. 53 (23 noiembrie 1946)

 Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

Florica mea,

Acum am primit o scrisoare de la tine. Ți se pare că eu ți-am scris mai puțin decât îmi scrii tu…[și] totuși aceasta e a patra scrisoare pe care [ți-]o trimit.

E adevărat: îți scriu mai rar decât înainte. O scrisoare la două săptămâni. Exact cum îmi scrii și tu.

Însă nu-i acesta motivul, că îți scriu așa de rar, ci e cu totul altul. [Motivul e acela] că nu am nimic nou și care să te bucure când ți-l anunț și de aceea mai bine tac.

De ce să te amărăsc și pe tine?

Cu serviciul mi s-a spus să mă prezint după alegeri. Și atunci îmi vor da rezultatul.

Alegerile au trecut…iar eu nu m-am mai dus însă. De ce? În primul rând: au început examenele și nu vreau să încurc lucrurile.

Pentru o lună de zile, cât durează examenele, trebuie să mai aștept.

N-ar fi deloc frumos ca imediat ce aș intra la serviciu, să încep să lipsesc sau să mă învoiesc pentru examene.

Apoi, la fabrică aceea, nu-mi conveneau cu totul avantajele. Eu nu sunt omul care să mă schimb de la o zi la alta. Mi-ar fi rușine să fiu purtat, cu voie sau fără voie, la toate manifestațiile [politice] prin București.

Am trăit [până acum] ca un om cinstit și așa vreau să mor, orice ar fi să îndur.

Tu știi cât doresc eu [ca noi] să fim împreună. Mai mult decât tine poate. Dar ca să-mi mânjesc conștiința, pentru că doresc ceva [de muncă], nu pot face.

Îmi sacrific bucuria de a te avea lângă mine…Și nici nu știu ce pot spera. Dar niciodată nu voi face decât așa cum îmi dictează conștiința.

Un singur judecător există: conștiința mea. Și dacă eu cred că e bine ceea ce fac…nu mă poate înfrânge nimeni.

Oricâte neajunsuri și mizerii îmi stau în cale…eu mă simt tare. Căci am sufletul curat.

Nu avem dreptul să cedăm chiar de am muri.

Cine cedează azi puțin, mâine va ceda ceva mai mult[1].

Eu așa înțeleg să mă urmezi [în viață]. Căci tu ești ca și mine.

Dar, Florica, [cred că] nu te vei supăra. Tu mă înțelegi. De aceea te sărut.

Până în Crăciun voi termina cu examenele de licență. Și eu voi fi destul de mulțumit, dacă voi termina cu bine, cu toate că, pe de altă parte, voi fi mâhnit că nu vom putea fi împreună de sărbători.

De fapt, eu niciodată nu m-am putut bucura deplin de ceva. Tot ce am dorit, cu o mână mi s-a dat iar cu alta mi s-a luat, așa încât să nu mă bucur decât pe jumătate.

Miron s-a făcut mai bine. E chiar destul de sănătos. La Radu n-am mai fost pe acasă. Am trecut pe la el, pe la redacție, și am mai stat de vorbă.

Pe la Dumitrescu am trecut de mai multe ori. Deși el nu zice nimic, totuși eu îi voi da cât de curând banii înapoi.

Mă voi împrumuta de la Mircea, care singur s-a oferit să mă împrumute, dacă am vreodată nevoie, și pe termen oricât de lung.

Îți scriu, azi, sâmbătă, 23 [noiembrie 1946], fiindcă luni am examen…și nu cred că mai am timp.

Tu să nu te îndoiești de sinceritatea mea și de dorința pe care o am, aceea de a fi cât mai repede împreună.

Dar, dacă nu se poate! Vrei să înduri și tu mizeria lângă mine? Eu nu vreau [asta].

De aceea, dacă poți sta acasă liniștită, atunci e mai bine așa, până va fi cu putință altfel.

De mămica nu ai de ce să te mai temi. I-am spus eu, când a fost aici, să-și vadă de treaba ei, căci altfel va fi răuși mai rău.

Și a zis că nu se mai amestecă [în viața noastră]. Căci dacă ne-am căsătorit, își dau seama [acum] că nu mai au ce să facă.

Lucică.


[1] Cine începe cu compromisuri mici…ajunge la compromisuri din ce în ce mai mari.