Cvartet cu răsuflarea tăiată

Pentru o mie de motive, toate tupeiste și anacronice, Marius Violoncel nu cântă la contrabas ci la tubă. La tuba mare.

Luând tonul mai sus cu trei vocale decât scara richter și mizând pe singura lui scăpare, soacră-sa, încă o doamnă „în funcție”, și Augustin Mândruliță cântă la taragot…alături de fiica lui, Viorela Sughiț, măritată, așa-zis „precoce”, cu șeful poliției din Isoscel, județul Mehedinți, pentru că acolo cade bruma toamna.

Nu trebuie să mă întrebați de premii, de ieșiri la rampă, chiar la TV, că în rest…toată lumea îi știe. Îi știe de poame dulci…la vremuri de secetă.

Căci chiar și acum, în miez de sărăcie, cvartetul care îți rupe răsuflarea are concerte în țară, pe lună…și chiar în străinătate.

Observați, vă rog, nuanța: „chiar și”…cu care nu e de jucat. Pentru că nuanțele, atunci când vin cercetătorii vieții tale și o scarmănă de fulgi…contează ca pâinea caldă.

Acum trei zile, cvartetul a emoționat sudoripar audiența. A produs atâta transpirație…încât nu puteai să mizezi pe altceva…decât pe un articol bun, foarte bun, colegial de amabil…în care evenimentul să fie descris cu lux de semnalmente oficiale.

Pentru că tu…sau noi…ca să ne referim așa, la grămadă…nu putem să ne permitem abnegația să facem ceva colosal…dacă nu există martori. Cică nu poți să faci ceva…mare…dacă niște ochi, oficiali, nu constată acest lucru, adică pe acela că viața e un cvartet condescendent…care aduce premii.

Și cvartetul nostru nu cântă dacă nu primește premii.

Sau primește premii și apoi cântă.

Pentru că el nu cântă pe burta goală.

Vă rog, vă implor, faceți ceva pentru cvartetul care îți taie piuitul! Cumpărați-i o medalie, o diplomă, un ceva…pentru că altfel nu poate face nani-nani…în nicio noapte de aici încolo.