Secvență anistorică
Viața ne vorbește cu cuvinte și cu degete de fier.
Diferența dintre poezie și proză este că poezie scrie numai cine…crede în poezie. Cine crede numai în proză, nu poate să primească poezia, chiar dacă uneori…înțelege.
Poezia înseamnă să fii pește și să respiri la suprafața apei.
Când l-am cunoscut pe părintele Dorin, mi-am junghiat toate tăcerile.
După ce ai fost mult timp cu tine însuți, deplasarea spre lume te face să te simți ireal sau să simți lumea ireală. Parcă timpul e o cutie de conserve din care ai ieșit în secunda trecută sau un cinematograf unde te calcă trenul fără substanță.
La macazul cuvintelor nu întoarce niciun gând.
Poate că m-am schimbat și nu mi-am dat seama cât de mult…călcând pe drumuri tari.
Dacă vrei să stai pe marginea unei frunze, ți se îndoaie amintirile.
Ce rece este apa memoriei și ce gust de pârâu are câteodată timpul!
Cu toții adormim la marginea zilelor.
Și tuturor, durerea ne macină traumele.
Tristețea te lasă în urmă rece. Pleoapele albesc visele sălbatice.
Iarna nu cade niciodată odată cu zăpada…
Iarna e un abis fermecător în oglinda dimineților fără ceas.