Lună: noiembrie 2011

Ziua națională a României

One comment

Naționalismul e o achiziție personală, ca și cultura și credința pe care le ai.

Și ca să îți cunoști apartenența ta la națiunea română trebuie să te inițiezi în istoria, în credința, în cultura și modul de a trăi al românilor timp de 2000 de ani.

Nu e deloc ușor și e o acțiune extrem de serioasă și…continuă.

Tocmai de aceea când vine vorba de credința, de istoria, de geografia, de obiceiurile și idealurile românilor, de reperele lor de umanitate trebuie să fii foarte serios și integrativ. Trebuie să integrezi tot ce descoperi în patrimoniul tău interior de iubire și de respect pentru ceea ce ai ajuns să fii.

Acest patrimoniu de înțelegere și de reverență, de recunoștință pentru tot ce ți-a preexistat se numește naționalism.

Te-ai născut în sânul unui popor care are rădăcini adânci în istorie…și întreaga tradiție de limbă, de religie și de neam a poporului român este avuția ta.

Nu doar limba, credința ortodoxă, portul popular, mâncarea, anumite texte literare ne definesc unicitatea, nouă, românilor, ci și întreaga pleiadă de oameni imenși ai nației.

Diversitatea religioasă a României actuale ar dori ca istoria să fie rescrisă, după cum minoritățile sexuale din România ar dori ca firescul relațiilor dintre bărbați și femei să fie unisexualizat.

Numai că istoria arată așa cum a fost ea…și nu cum am vrea noi să fie.

Până când au venit eterodocșii în spațiul românesc…acest spațiu, de la Sfântul Apostol Andrei încoace a fost ortodox…da, într-o mare de catolicism, pe de o parte…și de barbarie, pe de altă parte.

Că am traversat 2000 de ani de istorie cu credința și limba noastră și ne-am păstrat identitatea religios-lingvistică…și, într-o anume parte, și pe cea teritorială e o imensă minune, fără comentarii.

Iar dacă știi acest amănunt…ai rădăcini adânci în discuția esențială despre perenitate, despre continuitate.

Noi venim dintr-o familie imensă, care a fost creștinată de unul dintre Apostolii Domnului și avem o limbă foarte specială, care îmbină grafia latină cu bogăția lingvistică suplă, foarte prodigioasă la nivel morfematic, care e convivă cu forța de plasticizare a vechilor și mai noilor limbi ale lumii.

Vechime, continuitate, noutate, vitalitate = românismul.

Românism = conștiința că avem un trecut venerabil, un prezent creator și, fără doar și poate, un viitor responsabil.

Cu bogăția noastră religioasă și lingvistică, culturală și științifică avem responsabilitatea de a fi o lumină mântuitoare pentru întreaga umanitate.

Și, nu, nu sunt vorbe mari!

Cine a studiat măcar câteva repere imense ale românilor, Sfinți, genii, eroi, mari creatori și inventatori…vor vedea, cu uimire, că în ei palpită aceeași înălțime de conștiință, aceeași măreție sufletească ca în toate marile spirite ale umanității.

Și pe măsură ce ne apropiem de trecutul nostru…înțelegem cât valorează faptul că ne putem baza pe lucruri sigure, întăritoare.

Pe de altă parte, a ideologiza iubirea ta pentru neamul românesc…a face din iubirea ta pentru țară o obsesie maladivă…e ca atunci când ți-ai iubi propria ta mamă…și ai vrea să omori toate mamele din lume…ca să rămână mama ta singura frumoasă și importantă.

Naționalismul tău românesc, așadar, e sănătos atâta timp cât e respectuos.

Dacă din iubire pentru țara ta știi să vezi frumusețea și măreția din orice apartenent al vreunei nații, atunci ești un român autentic.

Autenticitatea iubirii tale pentru nație, credință și limbă se vede din aceea că consideri că orice om trebuie să își iubească și să își respecte nația, credința, limba, valorile.

Bineînțeles, 1 decembrie 2011, spune pentru mine…același lucru cu 1 decembrie 1918: nevoia de unitate și integritate e întotdeauna o nevoie reală.

Nevoia păcii, a frățietății, a unității, a solidarității e o nevoie reală.

Și ne dăm seama de acest lucru tot mai bine nu uitându-ne doar la spațiul nostru românesc ci la întregul mapamond, pentru că nevoia de coeziune e una globală.

Și spațiul online, mai mult decât oricare altul, e cel care ne pune la un loc valorile și nonvalorile, pentru ca să ne vedem plusurile și minusurile reciproc.

A fi naționalist, a fi iubitor al nației tale la nivel online înseamnă să știi să creezi pentru nația ta, să îți prezinți și să îți reprezinți nația prin eforturile tale creaționale, prin modul cum interacționezi cu alții, de alte etnii și de alte religii.

Aici, online, sau atunci când ieși din țară și călătorești sau te duci să muncești sau să te stabilești într-o altă țară…tot ce facem noi se contorizează pe seama nației noastre, a credinței noastre, a imaginii noastre.

Suntem așa cum ne prezentăm.

Suntem reperați pe măsura a ceea ce facem.

Și cel care reprezintă cu adevărat nația română în fața reprezentanților altor nații e cel care își asumă și își cunoaște pe fiecare zi nația din care face parte.

Bineînțeles că dacă ești utilitarist, egoist până în măduvă, dacă îți schimbi credința ca să dai mai bine în extern, dacă mimezi reponsabilitatea și crezurile și valorile și etichetele sociale…ești lamentabil.

Nu mai spun cât de lamentabil ești când te duci afară doar ca să dai în cap, să cerșești și să speculezi încrederea altora în favoarea ta.

Însă naționalismul e curs intensiv pentru cine e responsabil, pentru cine se bucură din toată inima că e român și că e atât de special prin apartenența sa și istoria pe care o are în spate.

Pământul românesc, tricolorul, limba, Crezul ortodox, Sfinții, geniile, eroii, valorile noastre te fac demn dacă le înțelegi și le iubești.

Devii o făclie, un foc aprins…dacă toate te traversează și te fac o lacrimă plină de tărie.

Patriotismul curat naște lacrimi. Dar lacrimi de demnitate.

Și când ajungi să ai lacrimi de demnitate pentru profunzimea nației române abia ai trecut de faza abecedarului în materie de naționalism…

La mulți ani tuturor românilor de pretutindeni și românilor aclimatizați în România!

Tinerețe fără bătrânețe…

Leave a comment

Reporterii se miră cum pot trăi bătrânii cu sicriele în casă și cum pot vorbi, unii dintre ei, atât de relaxat despre pregătirile pentru propria înmormântare și despre moarte.

În afară de faptul că realitatea curentă te cam împinge să-ți faci bagajele și să aștepți altă lume…bătrânii care fac aceste lucruri sunt cei care s-au născut în altă epocă, au primit altă educație și au altă mentalitate decât majoritatea celor din generațiile tinere.

Din mirarea lor, a celor care dau buluc peste…asemenea curiozități, se vede că ei nu ar fi în stare să vorbească despre propria moarte, să reflecteze la ea, nici măcar să se gândească la posibila apropiere a momentului. Că orice vecinătate a ei îi tulbură…și nu mai vor să audă.

De aceea îi privesc pe cei care sunt în stare să se pregătească…cu suspiciune, ca pe niște sadici, în stare să-și aranjeze funeraliile.

Însă oamenii nu sunt cinici cu ei înșiși. Dacă au alt temperament legat de marea întâlnire e pentru că au primit o cu totul altă educație, care a introdus în conștiința lor veșnicia de la bun început.

Asta spre deosebire de zilele noastre, când subiectul în sine este considerat traumatizant și alungat cât mai departe…până când nu subiectul, ci realitatea lui îi izbește frontal.

Dacă ascundem moartea…sub preș nu înseamnă că nu mai stăm cu gunoiul în casă. Nu înseamnă că nu mai avem morbul ei în noi sau că am devenit imortali.

Dacă ne prefacem că va fi o întâlnire foarte îndepărtată, care nu trebuie să ne preocupe acum, va avea un impact și mai mare.

Dacă nu ar fi implacabilă, poate că ar avea cumva dreptate cei care fug râzând, care o iau peste picior, care consideră morbid a-ți pregăti din vreme cele pentru vreme…

Fac așa însă numai cei care cred că nu vor pleca niciodată de la căldurică, nu înțeleg să fie profunzi și nu caută adâncurile ființei lor ori ale experienței umane.

Și această categorie, a diletanților sau a superficialilor, are mulți reprezentanți…

Sermon on the 27th Sunday after Pentecost [2011]

Leave a comment

      Beloved brothers and sisters into the Lord,

Today’s Gospel [Lc. 13, 10-17] tells us that there are demons that crooked human being…because are ghosts that produce infirmity [v. 11, acc. KJG].

And to the woman in cause, the demon produced weakness/ slouch time of 18 years [v. 16]…

A disease which seem physiological…and it was spiritual.

And this confusion is very common in our time because many confuse consequences with causes of diseases.

The consequences are or are not visible. But the causes of our diseases are deep, not of surface …because they are diseases of the soul.

And what we do in secret, in secret of our heart, goes out to light in our facts and our diseases.

But here we are reminded that good deed is inside healing and that good deed is always full of grace.

We can not cure, we can not be whole without God’s forgiveness, which is an ontological healing of our being.

And we see from the 12th verse, that the healing is a gracial release from the personal infirmity. For that only the grace frees you from diseases, as a consequence of sins and from demons, as continue irradiation to evil.

And if the health is freedom from disease then this release is the maximum moment of joy.

Undoubtedly, the woman has enjoyed a lot…Those who were with her in the synagogue, at the holiday, should enjoy as much for her healing.

But from the response of the synagogue’s chief [v. 14] and from the state of those who opposed Him [v. 17], we learn that they were saddened for the miracle.

But what kind of heart has the same, who does not enjoy the good of others?

We can enjoy, with true, the evil?

How can we live with the ugliness in the soul, when our soul enjoys only what is pure, good and holy, for that so God created it?

Jews from the synagogue wanted a celebration without joy. They wanted a rest without inner fulfillment.

This was the motive for that the Lord has shown their hypocrisy on face, when He spoke about their concern for animals in sabbath, which was greater than the concern for people [v. 15-16].

And when we’re friends more with the animal than with the man means that man’s fallen from the moral state of human being.

The selfishness of human face to face with the greatness of God’s love, who wants everyone enjoys.

The selfishness wanting only narrow good and God desiring the healing of all from sins.

And the feast is a good time for healing! For that the celebration should be full of joy, of inner beauty, of the greatness of mind.

And therefore we confess and we communicate with God in feasts:  for that we heal from unloved, from lack of beauty, from disease of sin, from loneliness.

Our assembly for to pray, in the Church, is an expression of real desire for healing.

We need at healing, we need at forgiveness, we need to ask the divine beauty and all these from of God for us, for that to give to each other.

Washing the face and the body must be followed by spiritual washing of the soul. And this is our release from sins.

So the Lord shows the right way of the feast, that is the ontological healing. Because at the Church does not come only to hear, come not only to see, you do not come to lose the time…but, in the first row, that to cure ugliness of sin and be joyful.

And seeing such things, we understand what benefit we have of going to Church.

For that if we are filled with peace and joy is sign that Church makes us better. But if going to Church is only for gossips and, thanks to it, you grow horns of angel, is sign more as secure that you did not understand nothing essential.

And we do the same huge mistake each time, when rather we seek to see evil and be offended…than to fill by inner healing.

We stepped in month of december and, through this, we went in straight line to the great feast of the Lord’s Birth.

The carols will warm our hearts, the gifts and our preparations will make us close…and all this should make us more human, oh, much more human than now!

God fills us with His beauty and peace, my beloved, because without them nothing is beautiful on earth. Amen!

Statistici. Concluzii. Sublinieri. Lucruri văzute de-aproape [16]

One comment

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a…

***

59. Banii alocați învățământului românesc

Ciprian Domnișoru ne oferă date statistice despre subiectul nostru într-un articol al său publicat pe platforma Voxpublica[1].

„În bugetul pe anul 2011 salariile profesorilor din învățământul preuniversitar erau bugetate la 7.098.823.000 RON, aproximativ 1, 4% din PIB (la un PIB de aproximativ 500 de miliarde de RON)”[2].

În concluzie: 1, 4 % din PIB e o nimica toată pe lângă aportul profesorilor la nația română.

„Alocarea de la Ministerul Educației pentru finanțarea de bază a universităților ajungea, conform Consiliuliui Național pentru Finanțarea Învățământului Superior, la 1.900 de miliarde RON în 2010. Această finanțare a scăzut la 1.700 de miliarde în bugetul 2011 și este programată în bugetul pe 2012 la 1.618 miliarde”[3].

Trendul finanțării e descrescător…pentru că avem o coaliție de guvernare căreia nu îi place școala…

Graficul infra subliniază afirmația noastră:

 *

60. Utilitățile școlii românești

„În 2006 ministrul Hârdău prezenta un raport asupra educației. [Din el reiese că] 47% din școlile din România aveau fântână în curte, 13% nu aveau apă, 70% aveau grupul sanitar în curte, 74% aveau încălzire cu sobă”[4].

Adică o școală românească încă rurală în domeniul utilităților.

S-au schimbat enorm de mult lucrurile, dacă bugetarea învățământului e în scădere?

*

61. Gândire retrogradă

Virgil Paraschiveanu concluzionează în articolul său intitulat 1 Decembrie. Trec Tancurile! Gaudeamus:

„Bugetul României din ultimii ani și pe 2012 demonstrează clar că abordarea noastră de dezvoltare e pe dos: la Ministerul Educaţiei (de la 8, 9 miliarde lei la 8, 7 miliarde lei) și Ministerul Culturii (de la 795,8 milioane lei la 600 milioane lei) bugetele sunt în scădere, iar la Ministerul Apărării Naţionale (de la 5 miliarde lei la 5,1 miliarde lei) suma a crescut.

Deciziile politice care țin educația și cultura jos, iar uniformele militare sus demonstrează o gândire retrogradă, feudală, incapabilă de transformare, perdantă pe termen scurt, mediu, lung pentru întreaga societate”[5].

*

62. Două majorități parlamentare

Prof. Daniel Barbu[6] ne prezintă procentele de vot care au format majoritățile parlamentare dintre 1992-1996 și 1996-2000 în România în cartea sa Republica absentă[7].

„Majoritatea parlamentară PDSR-PUNR-PRM-PSM (+ PDAR în Senat) a susținut, explicit sau implicit, guvernul din 1992 până în 1996, deși nu realizase decât 31, 27% din voturile cetățenilor înscriși pe liste [cf. Idem, p. 170, n. 1: PDSR = 18, 93%, PUNR = 5, 43%, PRM = 2, 57%, PSM = 2, 13% și PDAR = 2, 21%] și 47, 74% din sufragiile valabil exprimate pentru Senat, iar în Camera Deputaților 28, 12% din opțiunile cetățenilor cu drept de vot și 42, 37% din voturile validate.

La rândul ei, coaliția CDR-USD-UDMR [1996-2000] este expresia unei majorități parlamentare aproape la fel de slab înrădăcinată în preferințele electoratului.

În Senat doar 36, 16% din cetățeni cu drept de vot au acordat încredere celor trei coaliții iar 50, 68% din alegătorii ale căror voturi au fost validate, iar în Camera Deputaților numai 35, 33% din alegătorii înscriși pe liste și 49, 74% din cei care au votat efectiv și valabil”[8].

Și, potrivit datelor statistice, autorul ne spune că „aceste procente ar trebui să fie citit[e] de către partidele politice românești ca un îndemn la modestie și reținere.

[Pentru că] „începând cu 1992, coalițiile se bizuie pe o bază electorală extrem de fragilă și pe o majoritate parlamentară produsă exclusiv de modul de scrutin proporțional.

Or, în democrația reprezentativă, votul este cel care trece drept mecanismul capabil să confere legitimitate, în niciun caz algoritmul bine folosit”[9].

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[7] [Prof. Dr.] Daniel Barbu, Republica absentă. Politică și societate în România postcomunistă, Ed. Nemira, București, 1999, 298 p.

[8] Idem, p. 170.

[9] Idem, p. 170-171.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [46]

One comment

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45.

Our greek font.

***

The cleaning of passions is at Symeon an evidence sanctioned by God Himself, for that He looks like a sun that illuminates fully our being.

In symeonian theology, the sun is not a literary motive but an ecstatic evidence.

Symeon does not speak of religious symbols, he does not portray symbolic paintings, ie a continuous series of metaphors without substance divine, but he reveals the mode how is shown the divine light in his being.

Just therefore our exegesis at the opera of Symeon does not have and nor must to have ever a character pure literary but the one eminently theological, for that he talks about the real presence of light in his life.

The symeonian theology is, with precedence, the theology of confession, of ecstatic confession and must be perceived as such.

The slip from this coordinate of ecstatic confession, in boarding of his theology, is not destinated than to a cheap sensationalism or a literaturisation too little valid for the theological spectrum.

Only if it is perceived as a clear testimony, unliar of a holy life, full of divine revelations, the symeonian theology is, with true, a protreptic for our lives.

Symeon requires facts, e;rgwn from us, for that and God saves us if we show facts, if we are not idle[1].

But for he the good works are not a scope in itself, but „all ascesis and all facts that are done by us are that impart us by divine light like a rushlight”[2].

The divine sun and human rushlight, although total contrasting into a theology that would follow the difference of degree between them, are not without an inner connection in symeonian theology.

The divine light, with all its frightening and unthinkable immensity for the faithful man, however does not crush the human rushlight, the human being, but fills it with grace.

Union between God and man through ecstasy, through the sight of the light, it’s a real union, conscious.

Faithful man understands what happens with him.

Just therefore Symeon stresses repeatedly that  „e[nwsij…gi,netai avmfote,rwn evn gnw,sei” (union of the two [of God with man] is fully into acquaintance/ consciousness)[3].

The ascesis required by Symeon is an interior awareness of spiritual changes that occur with us, the awareness that culminates with the sight of the light, in that we never lose the understanding of the fact, that what we see is something real and not a mental fantasy, that is not exceeding the world in which we are.

The sight of the light into consciousness [evn gnw,sei] means fot Symeon the acute reception, overwhelming of the divine realities that are facilitated to us in ecstatic mode.

Thus explains the fact why Symeon problematizes not what he sees, but he wonders continually by the amazing wealth of ecstasies that he had.

In the Hymn 34, 79, assimilating the avstraph. with an h[lioj me,gaj, Symeon says that the sight of the light, however we would show it, as flash or as a huge sun, does nothing else in us than interior enlightens us[4].

But here, in the Hymn 34, we have a formula that guarantees, in our opinion, the hesychast dimension of the symeonian experience.

He says that the light shines in us and it is understood noerw/j evn kardi,a|, with the mind in the heart[5].

If Simeon had not seen the sight of the light as a result of unceasing prayer, we have not had in his descriptions the placements of the ecstasy in the frame of assiduous peculiar prayers.

In the Hymn 35, our soul is the mirror [e;soptron] that receives the ray of the divine sun, ie the rays of Godhead  [avkti/naj th/j Qeo,thto,j][6].

But we are mirrors in that not only that is reflected the light, but it and impresses in us, for that we are living mirrors, spiritual.

In the Hymn 42, suitable to the proceeding of the terminological assimilation about which we talked, Symeon affirms: „And in union [with You], I see You as on a sun, and I see You as on a star, and I keep You in my bosom as on a pearl and I see You as on a rushlight located inside of a vessel”[7].

All forms under which is seen the light and is indicated scripturally represents for Symeon a divine reality that reveals ecstatic the believer.

 *

But exist the sight as long as exist the union with Trinity’s light.

The light gushing into our being, rises in us, only on the fund of ardent search, of God’s unquenchable and an ascesis conscious by the work of the grace in our being[8], for to rise to the communion of life and love of Most Holy Trinity.

[1] SC 156, Hymns, XV, 33, p. 278 / Ică jr. 3, p. 90.

[2] SC 174, Hymns, XXXIII, 130-132, p. 422 / Idem, p. 202.

[3] Idem, Hymns, XXXIV, 20, p. 428 / Idem, p. 203.

[4] Idem, Hymns, XXXIV, 78-80, p. 434/ Idem, p. 205.

[5] Idem, Hymns, XXXIV, 78, p. 434/ Ibidem. This formula and the whole boarding of the sight of God at Saint Symeon, makes us convinced at the fact that Symeon was a hesychast and that the hesychast prayer method, kept in traditional mode on his name, it belongs and not is no an exaggeration of Tradition’s reception.

[6] SC 174, Hymns, XXXV, 55-59, p. 444/ Idem, p. 208.

[7] SC 196, Hymns, XLII, 85-87, p. 44/ Idem, p. 230.

[8] Into an article by youth, Father Professor Dumitru Popescu said about the relation between the good works and salvation at Saint Symeon: „the facts do not operate the believer’s salvation from outside, automatic and mechanical, but rather they have a soteriological and ontological sense”, acc. Mast. D.[umitru] Popescu, The Good Works after Saint Symeon the New Theologian, in rev. Orthodoxy XIV (1962), no. 4, p. 542-543.

Predică la Duminica a 27-a după Rusalii [2011]

One comment

†

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia de astăzi [Lc. 13, 10-17] se ocupă cu întrebarea: cum trebuie să ne petrecem sărbătorile? Sau cum trebuie să fie sărbătorile noastre, ortodoxe, în așa fel încât să simțim și noi că ne priesc pe de-a-ntregul?

Adică trebuie să ne cocoșăm tot timpul spinarea cărând genți cu alimente și cadouri, să facem 10 feluri de mâncare și să nu vedem pe unde trece vremea, să mergem în Egipt, la soare și să ascultăm colinde…sau la schi și să ne rupem gâtul pe-acolo?

Există și varianta nefardată: stai acasă, ții la salariu și pensie, mai închizi caloriferul sau faci foc mai puțin…mănânci fără nazuri…și te duci sau nu…la Biserică, dar știi că e Nașterea Domnului, că sunt zile de sărbătoare, că acum lucrurile sunt altfel…

Sărbătoarea de acasă…cu statul la televizor sau la computer și cu dusul la Biserică…ceva colinde…ceva milostenie și un dus la cimitir…cred că e majoritară în România.

Și pentru această sărbătoare…învățăm de la Domnul…că binele, deschiderea generoasă și iertătoare e lucrul capital pentru ca să ne simțim bine sufletește. Faptul de a vrea binele și de a ne împăca cu toți, în primul rând cu Dumnezeu în inima noastră, e fundamentul sărbătorii.

Pentru că Domnul mergea în sabate/ în zilele odihnirii duhovnicești la Biserică și acolo făcea bine, vindeca, ierta, mântuia pe cei care erau ținuți în robie/ în captivitate de către demoni.

Așa că răspunsul la întrebarea inițială e acesta: sărbătorile trebuie trăite eclesial/ bisericește și cu atitudinea interioară a celui care vrea să facă binele și să lase urme frumoase în viața lui…căci zilele noastre sunt puține și triste…

Dar nu e de ajuns mersul la Biserică…și nici legitimarea noastră ca oameni religioși…dacă pe premise teologice, ca mai marele sinagogii de azi, căutăm pretexte pentru neiubire, pentru neîntrajutorare, pentru excluderea de la bucurie a altora.

Pe de altă parte, există săraci reali în România, falși săraci, oameni demni și bogați săraci.

Săracii reali sunt oamenii pe care, cel mai adesea, nu îi vedem…pentru că ei chiar sunt de plâns. Sunt singuri, grav bolnavi, abandonați, bătrâni sau copii, cu diverse grade de handicap și, mai ales, de tristețe…

Îi vedem, cel mai adesea, pe falșii săraci, pe cei care au transformat cerșetoria într-o meserie, și care își numără banii la sfârșitul zilei…și, cu cei cu care mai rămân, după ce își plătesc codoșii cerșetoriei, trăiesc insolent de bine, mulți dintre ei…

Românii demni sunt cei care își plătesc taxele și impozitele la zi…chiar dacă nu îi dau banii afară din casă…care sunt responsabili pentru fiecare faptă a lor, care muncesc de dimineață și până-n noapte…și cărora le e rușine să ceară ceva când nu au…pentru că știu valoarea muncii.

Bogații săraci sunt cei care, pe măsură ce sărăcesc și se schimonosesc la nivelul sufletului…își mai iau o mașină…deși mai au nouă…și mai derapează puțin la TV sau printr-un ziar…chit că și până acum i-am mai văzut în aceste ipostaze prozaice…

Faptul că Domnul se oprește cu privirea…pe trupul unei femei posedate de 18 ani, de un demon ce o gârbovise, o adusese de spate, o rablagise înainte de vreme…și o cheamă la El…este esențial de înțeles într-o relație.

Pentru că numai când privești în mod profund oamenii…înțelegi ce probleme au și că vizavi de astfel de probleme trebuie să te comporți cu seriozitate.

Nu poți să te duci cu gura plină de râs…în casa unei văduve, a unui suferind, a unui om cu probleme sufletești și trupești…după cum nu poți privi cu aroganță pe un om aruncat în gunoaie, în zdrențe!

Nu intri într-o relație cu supoziția că știi cine este cel din fața ta.

Nu te duci la om cu texte din Scriptură…ci cu ceea ce ai devenit tu datorită relației cu Dumnezeu.

Și nu transformi sărbătoarea într-un simplu ritualism (merg la Biserică, ascult n-ascult, înțeleg nu-nțeleg…am fost acolo și gata!), pentru că sărbătoarea e bucurie, e împlinire, e revărsare de umanitate, de umanitate transfigurată în jur.

De vreo trei secole oamenii pre și postmoderni vorbesc despre iluminism și despre umanism…despre maniere elegante…despre etichete sociale și cerebralizarea comportamentului…despre echitate și coresponsabilitate…și oamenii sunt tot mai animalici în comportamentul lor.

De ce? Pentru că lozincile ideologice nu sunt decât un travesti.

Părem mai domni…ca să nu fim amendați și aruncați din culcușul nostru.

Părem mai doamne…pentru ca să nu ne cocoloșim buna imagine socială…

Dar patimile noastre sunt vii, o, Doamne, cât de vii!

Ele, patimile, nu sunt nici umaniste, nici raționale, nici benefice social, nici semne de noblețe, nici înlesniri pentru o viață mai bună…ci lipsă de bucurie, neîmplinire, răceală, singurătate, frică…

Tocmai de aceea, mai marele sinagogii a trecut pe citate…pe foc automat împotriva esenței sărbătorii, adică a facerii de bine, a bucuriei interioare, când a fost pus față în față cu eliberarea de tristețe, de demonism, pe care o făcuse Însuși Stăpânul întregii existențe.

Cu alte cuvinte: să rămână handicapații cu handicapul lor, să rămână triștii tot triști, nemângâiații tot nemângâiați, oropsiții să rămână cu greutățile lor…și să ne bucurăm la Biserică doar noi, ăștia frumoși, cu bani și cu nesimțirea până-n nori!

Tristețe geloasă pe binele făcut altora.

Dacă îi merge bine…și mie îmi merge rău…atunci să ne meargă la toți la fel de rău: aceasta e non sărbătoarea!

Non sărbătoare despre care Domnul le mai vorbise ierarhiei evreiești, când le spusese că voi aveți cheile teologiei în mână și nici voi nu intrați dar nici pe alții nu-i lăsați să intre. Nici pe alții nu îi învățați cum să trăiască dumnezeiește…dacă vouă vă sticlesc ochii după bani și după viața în huzur.

Cei care au văzut minunea…nu au fost de acord cu ea în inima lor…pentru că nu o doreau izbăvită de boala demonizării pe femeie.

Și de aceea și Domnul a vorbit cu durere despre fățărnicia lor proverbială…pentru că nu doreau nici pentru femeie și nici pentru ei izbăvirea de păcate.

Și cine nu dorește să se vindece de păcate…nu poate să se bucure când îi vede pe alții umplându-se de tot mai mult bine și de cunoaștere duhovnicească.

Sărbătoarea vine, poți să ai de toate…sau să nu ai prea multe…dar dacă nu te bucuri de ceea ce e frumos, sfânt, curat, minunat…și nu cauți, cu toată inima, bucuria lui Dumnezeu în comuniune cu întreaga umanitate și cu tot cerul…sărbătoarea nu te îmbogățește, nu te face mare la inimă…

Schimburile de scrisori, de cadouri, vizitele…trebuie să exprime frumusețea noastră interioară, gândurile noastre de bine…și nu diverse meschinării.

Ele trebuie să ne apropie…și nu să ne despartă și mai mult.

Și nu ne vom rușina de binele făcut altora și nici de respectul vizavi de alții și nici de recunoștința pentru cei care ne-au făcut bine, dacă nu vom abdica de la binele făcut ca respirație zilnică. Amin!

1 2 3 … 19