„Doar o mamă…ce e dorul de copii”

Mama lui Ipsilanti, o mamă indescriptibil de rece și de indiferentă, i-a făcut zile fripte băiatului ei toată viața.

Că așa e cu viața: dacă nu ți-o frigi tu, ți-o frig alții…cu încetinitorul. Și cel mai draconic lucru…e când propria-ți mamă ți-o amărăște de ți-o face fiere.

Trecură anii…mama lui Ipsilanti îmbătrâni rău…ca tot omul „bun la inimă”…și Ipsilanti își găsi liniștea.

bătrânețea și moartea sunt niște „rele” în viața omului…care îi tocesc ambitusul nesimțirii.

Pe scurt: mama lui Ipsilanti rămase ca proasta în casă…singură…după ce investise atâta ură și ipocrizie în durerea fiului ei.

Fiul o lăsă „în pace”…Căci așa vrusese ea toată viața: „cum îți așterni…așa și dormi”.

Și mama lui Ipsilanti, cu moartea la ușă, dar tot gureșă, locvace la rele, la drăcuituri și blesteme din toți rinichii ei…așteaptă.

Mai vede un film cu lacrimi, mai trage speranțe, mai plânge de „neîmplinire”…fără ca să-i treacă măcar prin cap ideea…că totul se schimbă cu un iartă-mă, pentru toată nesimțirea mea perpetuă…și cu un altfel de comportament.

Însă în loc de iartă-mă, mama lui Ipsilanti are o gură spoită cu rele…vede averi, bani mulți în ochi, toată ziua…și se crede frumoasă…chiar dacă e hoșcăită de vreme.

Că, de, iapa bună la tinerețe…e o splendidă gloabă la bătrânețe…Numai că mama lui Ipsilanti nu a învățat nimic important din scurgerea timpului…

Care e pedeapsa ei? Un început de senilitate galopantă. A început să își creadă propriile minciuni…drept adevăruri. Se ficționalizează continuu, se crede mai tânără și mai deșteaptă decât este…și, mai ales, se crede iubită…când nimeni nu îi trece pragul.

Ba, mai mult, crede că a fost „o mamă bună”…pentru cel față de care nu a făcut nimic toată viață: față de fiul ei.

Poveștile adevărate…nu au totdeauna finaluri fericite.

A se hotărî…

…e un alt cuvânt din dicționarul limbii române vechi, chiar dacă există și în cel modern, însă cu o altă semnificație. Pentru că a se hotărî nu însemna, în limba veche, a se decide, a lua o decizie, ci însemna: a avea hotar cu

Așa, spre exemplu, în Letopisețul lui Ureche, „lăcuitorii țării [Transilvaniei] își zicu ardeleni, carii să hotărăscu cu ungurimea dispre apus”, adică se învecinează cu ungurii la vest.

A se hotărî, așadar, înseamnă a avea hotar, iar în limba noastră modernă, a se hotărî nu înseamnă altceva, în virtutea evoluției semantice, decât a pune gândului un hotar. Aceasta este a decide.

Gândul poate fi lung…poate să nu se termine niciodată. De aceea trebuie să te hotărăști, să-ți pui o limită rațională propriei rațiuni, desfășurării gândurilor și ideilor.

Dacă ai lăsa gândurile să vorbească în mintea ta la nesfârșit, atunci nu ai fi hotărât niciodată, nu ai avea rațiune decidentă.

Hotarul gândului este locul unde te oprești pentru că dincolo de el pășești în iraționalitate, în fantezie, în fabulație, în eroare de logică.

Sau, când nu știi ce să faci, pui hotare gândurilor și vezi până la care dintre ele poți să ajungi…adică, până unde te țin puterile.

Mintea are hotare, are frontiere dincolo de care nu poți păși fără să te aventurezi periculos.

E bine, adică, să-ți cunoști orizontul.

Condiționări insalubre

Încă mă ia prin surprindere schizoidia oamenilor. Mai ales a tinerilor. De ce spun a tinerilor? Pentru că ei se presupune că sunt mai inflexibili, că încă viața și experiențele amare nu le-au edulcorat principiile. Că ei știu ce vor și ce gândesc.

Mai ales asta, cu tinerii care știu ce vor și ce gândesc, o aud foarte des de la un timp încoace.

De pe vremea lui Ceaușescu, atunci când tinerii erau viitorul luminos/ de aur al patriei, și până în zilele noastre, când tinerii trebuie să facă și să dreagă, ascult numai sloganuri care n-au nicio legătură cu realitatea.

Și, mai ales, tineretul nu este încurajat decât din cuvinte, este susținut cu lozinci, și atunci când ești aclamat cu lozinci devii…lozinca, cea care îți spune cine ești. Fără să te mai întrebi dacă și ești.

Cred că toți aceia care au realizat ceva, care au rezultate extraordinare, au ascultat de un glas lăuntric, de impulsuri interioare și de rațiuni mai puternice decât toate ideologiile care îi îndoctrinează să se creadă puternici și fără de moarte.

Dar, pare că astăzi toată lumea se ocupă de copii și de tineri. Cel puțin până termină școala și facultatea. Sunt purtați pe brațele teoriilor pedagogice, despre cum trebuie ocrotiți și educați tinerii. Până și ortodocșii scot pe bandă rulantă cărți și reviste pentru tineri (a se citi adolescenți)…încât ai impresia că nici nu mai există alte categorii de vârstă.

Până în momentul când, brusc, și nu numai brusc ci și foarte brusc, acești protejați ai societății devin…maturi. Fără avertismente, de data aceasta. Și intră într-o lume pe care nu le-au descris-o cei care i-au cocoloșit și nu știu cum să le zâmbească mai larg și să le dea note mari (mă refer la profesori) sau să-i scutească de griji și să-i lase să-și facă de cap (mă refer la părinți).

Atunci, când nu mai sunt tineri, nu-i mai protejează nimeni. Atunci toată lumea devine brusc atentă să-i sancționeze și toată lumea se miră de ce au un comportament iresponsabil.

Așa încât, tinerii rebeli de ieri, care erau în stare să se ia de piept cu tot sistemul…educațional, intră direct în pâinea compromisurilor și îți creează impresia că ceea ce au învățat cel mai bine (nu mă refer la toți), în acești ani de educație întru gândirea liberă, este nu cum să-și păstreze coloana vertebrală cât mai neînclinată, ci cum să spună mai repede „Da, șefu’ ” celui care poate să facă plata salariilor.

Am crezut o vreme că mulți sunt colegi de generație cu inconștiența. Însă nu sunt inconștienți, ci foarte bine pregătiți la materia care se numește ideologie contemporană.

Ei (unii, mulți sau puțini) au învățat un lucru în mod exemplar, că nu are rost să înveți, într-o societate în care nu ți se cere carte…ca să trăiești bine.

Din păcate, nimeni nu se mai ostenește să le mai explice că fără spirit, și materia o duce prost.

Dacă s-ar mai găsi cine să le explice

E aici o conjurație nefastă, între copii sau tineri cu prea puțin zel și rațiune, tentați de confort și de laxitate, părinți adesea indolenți (și care vor avea, ei primii și cel mai mult, de suferit de la acești copii pe care i-au educat deficitar) și o lume care îi îmbrățișează pe toți din discursuri, fără să îi iubească pe niciunii.

Tot înainte?

Nimic nu ne afectează mai mult, acum ca și totdeauna, ca lipsa de solidaritate între noi. Acum se vede că principiul creștin fă altuia bine ca să-ți fie și ție bine nu e doar o cale de acces în Rai, nu e doar o sentință morală și un concept anacronic

Și mai ales, nu e un principiu opțional. Ca și toate celelalte, de altfel…

Înainte de instaurarea creștinismului, lumea se convinsese de binele individualismului, de performanța concepției să fim puternici și să facem ce vrem, și atunci vom fi fericiți. Se pare însă că între timp a uitat experiențele dureroase la care duce viața libertină și ignorarea binelui vecinului.

Fac ce-mi place mie, nu-mi pasă de ceilalți, pentru că lumea merge de la sine înainte. Ei bine, lumea nu merge de la sine înainte, fără ca fiecare să fie conștient de unde vine, el și lumea, unde se află și spre ce se îndreaptă.

Criza zilelor noastre ne demonstrează din plin această realitate.

Când facem apel la educație, la muncă, la disciplina minții și a spiritului, la cunoașterea istoriei, a teologiei, a literaturii, la adâncirea în reflecție, părem niște nebuni, care nu vrem fericirea lumii, ci vrem ca oamenii să se neliniștească în cugetarea la condiția lor și adâncirea în sine, pentru cunoașterea de sine, sau să se flageleze prin post, rugăciune și priveghere.

Suferința adusă de ignoranța generală, de nepăsare și de libertatea hedonistă oare nu aduce cu sine postul, vrând sau nevrând? Nu aduce reflecția dureroasă? Nu aduce despărțirea de cei dragi, drame, neliniște, tortură sufletească?

La ce am ajuns prin de-solidarizarea de trecut, prin de-solidarizarea față de semenii noștri și de noi înșine, de noi care trebuia să fim într-un fel și ne-am scindat interior, căutând numai plăcere și bunăstare?

Unde i-a adus pe oamenii de azi concurența luxului acerbă?

Dacă și când au suferit numai unele categorii sociale, nu era nimeni cu ele. Când a ajuns să sufere majoritatea, acum se poate protesta?

Și totuși, restrângându-ne numai la situația României, încă nu ne simțim îndeajuns de loviți. Și nu mă refer la de ce nu ieșim în stradă și nu facem proteste de amploare. Nu, mă refer la atitudine. La aceeași atitudine generală de indiferență față de învățământ, de cultură, de medicină, de tot ce se întâmplă cu ceilalți oameni, în timp ce la Dumnezeu lumea vine ca la Medic și ca la un Dătător de daruri, doar pentru sănătate și spor în viață, nu și pentru teologie profundă, pentru cunoașterea Lui…

Asta în ciuda faptului că se vede cu ochiul liber că nimic nu merge – decât spre rău – dacă aceste instituții fundamentale nu funcționează. Că o țară nu există fără Biserica și religia ei, fără principiile ei, fără cultura, armata, agricultorii, medicii ei, etc.

Când i se subminează toate instituțiile fundamentale și îi slăbesc toate pârghiile, e ca și cum unui om i-ar fi atacate toate organele vitale ale corpului. E o frunză în vânt.

Românii sunt lipsiți în momentul acesta de sistem imunitar. Dar se și manifestă cu o grosolană ignoranță și apatie, repet, nu neapărat în sensul de a ieși toți în stradă, ci de a lua atitudine și de a lăsa să se vadă compătimirea și dorința de a se îndrepta lucrurile.

Ceea ce nu se vede, din păcate, și nu știu unde vom ajunge mergând tot înainte, la fel