„Doar o mamă…ce e dorul de copii”

Mama lui Ipsilanti, o mamă indescriptibil de rece și de indiferentă, i-a făcut zile fripte băiatului ei toată viața.

Că așa e cu viața: dacă nu ți-o frigi tu, ți-o frig alții…cu încetinitorul. Și cel mai draconic lucru…e când propria-ți mamă ți-o amărăște de ți-o face fiere.

Trecură anii…mama lui Ipsilanti îmbătrâni rău…ca tot omul „bun la inimă”…și Ipsilanti își găsi liniștea.

Că bătrânețea și moartea sunt niște „rele” în viața omului…care îi tocesc ambitusul nesimțirii.

Pe scurt: mama lui Ipsilanti rămase ca proasta în casă…singură…după ce investise atâta ură și ipocrizie în durerea fiului ei.

Fiul o lăsă „în pace”…Căci așa vrusese ea toată viața: „cum îți așterni…așa și dormi”.

Și mama lui Ipsilanti, cu moartea la ușă, dar tot gureșă, locvace la rele, la drăcuituri și blesteme din toți rinichii ei…așteaptă.

Mai vede un film cu lacrimi, mai trage speranțe, mai plânge de „neîmplinire”…fără ca să-i treacă măcar prin cap ideea…că totul se schimbă cu un iartă-mă, pentru toată nesimțirea mea perpetuă…și cu un altfel de comportament.

Însă în loc de iartă-mă, mama lui Ipsilanti are o gură spoită cu rele…vede averi, bani mulți în ochi, toată ziua…și se crede frumoasă…chiar dacă e hoșcăită de vreme.

Că, de, iapa bună la tinerețe…e o splendidă gloabă la bătrânețe…Numai că mama lui Ipsilanti nu a învățat nimic important din scurgerea timpului…

Care e pedeapsa ei? Un început de senilitate galopantă. A început să își creadă propriile minciuni…drept adevăruri. Se ficționalizează continuu, se crede mai tânără și mai deșteaptă decât este…și, mai ales, se crede iubită…când nimeni nu îi trece pragul.

Ba, mai mult, crede că a fost „o mamă bună”…pentru cel față de care nu a făcut nimic toată viață: față de fiul ei.

Poveștile adevărate…nu au totdeauna finaluri fericite.