Nimic nu ne afectează mai mult, acum ca și totdeauna, ca lipsa de solidaritate între noi. Acum se vede că principiul creștin fă altuia bine ca să-ți fie și ție bine nu e doar o cale de acces în Rai, nu e doar o sentință morală și un concept anacronic

Și mai ales, nu e un principiu opțional. Ca și toate celelalte, de altfel…

Înainte de instaurarea creștinismului, lumea se convinsese de binele individualismului, de performanța concepției să fim puternici și să facem ce vrem, și atunci vom fi fericiți. Se pare însă că între timp a uitat experiențele dureroase la care duce viața libertină și ignorarea binelui vecinului.

Fac ce-mi place mie, nu-mi pasă de ceilalți, pentru că lumea merge de la sine înainte. Ei bine, lumea nu merge de la sine înainte, fără ca fiecare să fie conștient de unde vine, el și lumea, unde se află și spre ce se îndreaptă.

Criza zilelor noastre ne demonstrează din plin această realitate.

Când facem apel la educație, la muncă, la disciplina minții și a spiritului, la cunoașterea istoriei, a teologiei, a literaturii, la adâncirea în reflecție, părem niște nebuni, care nu vrem fericirea lumii, ci vrem ca oamenii să se neliniștească în cugetarea la condiția lor și adâncirea în sine, pentru cunoașterea de sine, sau să se flageleze prin post, rugăciune și priveghere.

Suferința adusă de ignoranța generală, de nepăsare și de libertatea hedonistă oare nu aduce cu sine postul, vrând sau nevrând? Nu aduce reflecția dureroasă? Nu aduce despărțirea de cei dragi, drame, neliniște, tortură sufletească?

La ce am ajuns prin de-solidarizarea de trecut, prin de-solidarizarea față de semenii noștri și de noi înșine, de noi care trebuia să fim într-un fel și ne-am scindat interior, căutând numai plăcere și bunăstare?

Unde i-a adus pe oamenii de azi concurența luxului acerbă?

Dacă și când au suferit numai unele categorii sociale, nu era nimeni cu ele. Când a ajuns să sufere majoritatea, acum se poate protesta?

Și totuși, restrângându-ne numai la situația României, încă nu ne simțim îndeajuns de loviți. Și nu mă refer la de ce nu ieșim în stradă și nu facem proteste de amploare. Nu, mă refer la atitudine. La aceeași atitudine generală de indiferență față de învățământ, de cultură, de medicină, de tot ce se întâmplă cu ceilalți oameni, în timp ce la Dumnezeu lumea vine ca la Medic și ca la un Dătător de daruri, doar pentru sănătate și spor în viață, nu și pentru teologie profundă, pentru cunoașterea Lui…

Asta în ciuda faptului că se vede cu ochiul liber că nimic nu merge – decât spre rău – dacă aceste instituții fundamentale nu funcționează. Că o țară nu există fără Biserica și religia ei, fără principiile ei, fără cultura, armata, agricultorii, medicii ei, etc.

Când i se subminează toate instituțiile fundamentale și îi slăbesc toate pârghiile, e ca și cum unui om i-ar fi atacate toate organele vitale ale corpului. E o frunză în vânt.

Românii sunt lipsiți în momentul acesta de sistem imunitar. Dar se și manifestă cu o grosolană ignoranță și apatie, repet, nu neapărat în sensul de a ieși toți în stradă, ci de a lua atitudine și de a lăsa să se vadă compătimirea și dorința de a se îndrepta lucrurile.

Ceea ce nu se vede, din păcate, și nu știu unde vom ajunge mergând tot înainte, la fel

Did you like this? Share it: