Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Mai firav decât o trestie…

…nu poate fi decât o trestie gânditoare.

Uneori pare greutatea vieții de nepurtat. Un infern incomensurabil. Dacă poți să-ți strigi/ răcnești durerea în abisul interior, e posibil să mai treacă din ea.

Dar, mai bine zis, nu trece niciodată, ci doar se sedimentează. Se așază ca un mâl pe fundul mării sufletului și cu timpul împietrește acolo, încât poți să crezi că nu mai doare.

Durerile se poartă singur, chiar și când ai pe cineva care să te înțeleagă și să te încurajeze. Nimeni nu îți poate lua toată greutatea – un timp, am uitat lucrul acesta…

Da, toate durerile. Inclusiv cele pentru păcate. Se poartă greu, precum o cămilă își duce cocoașa, dar…fără să fii cămilă.

Trebuie să accepți suferințele și să le porți, cu tot inconvenientul psihic (duhovnicesc). Trebuie să îți porți lanțurile, să le târăști după tine pe toate străzile…în timp ce te îndrepți spre chingile morții.

Altfel nu poți înțelege bucuriile, nu poți gusta împlinirile, nu poți…exista cu adevărat.

Câteodată simți că nu mai ai putere să viețuiești. Însă viața nu stă în puterea ta, în ce mai ai sau nu mai ai tu putere să faci.

Uneori trebuie să lași viața ta să continue…fără tine.

Să te dai la o parte, ca să poată trece abia respirarea ta mai departe.

În felul acesta faci cunoștință cu un tu atrofiat, mai diafan.

Mereu alte cuvinte, pentru același eu glisant pe marea înghețată a vieții…Dar câtă diferență în fiecare alunecare

Did you like this? Share it:

Previous

Haiku postmodern

Next

Sermon on the 24th Sunday after Pentecost [2011]

1 Comment

  1. Gigela din Arad

    Câteodată simți că nu mai ai putere să viețuiești. Însă viața nu stă în puterea ta, în ce mai ai sau nu mai ai tu putere să faci.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén