Zi: 6 noiembrie 2011

Ne-au reținut atenția similitudini frapante între câteva binecunoscute viziuni poetice eminesciene și unele versuri din Legendele lui Alecsandri.

Cunoaștem obiceiul lui Eminescu de a-și impropria, în mod programatic, idei și/sau sintagme poetice de la pașoptiști, pe care apoi le dezvoltă în contexte lirice mult mai profunde și mai complexe.

Totuși, având în vedere că aceste Legende au fost publicate târziu (în 1875, Poezii, vol. III, Pasteluri și legende, și în 1880 vol. IX din Opere complete, cuprinzând și Legende nouă), după ce Eminescu își făcuse deja cunoscută o bună parte din operă (fie prin publicare, fie prin lecturi la ședințele Junimii), ipoteza unei inspirații din Alecsandri este puțin plauzibilă.

Să urmărim însă mai departe care sunt similitudinile la care ne referim.

În lirica lui Alecsandri, Legenda rândunicăi și Legenda ciocârliei sunt interpretări culte în versuri ale unor basme populare, Dan, căpitan de plai și Grui-Sânger sunt legende mai mult sau mai puțin istorice (un proiect dramatic eminescian se intitulează, de asemenea, Gruie-Sânger), în timp ce poeme ca Valul lui Traian sau Visul lui Petru Rareș sunt inspirate din cronicile lui Miron Costin și, respectiv, Ion Neculce[1].

Așa încât sursa legendară oscilează.

Ne oprim la câteva exemple. În legenda Înșiră-te, mărgărite, câteva versuri ne rememorează zborul Luceafărului: Cum se duce neoprit / Dorul cel nemărginit! /…/ Cine-n lume, cine poate / Mările să le înoate – și ne aducem aminte că stelele îl îl înconjor / Ca niște mări, de-a-notul…pe Luceafăr.

În Legenda ciocârliei, descoperim motivul insulei fericite (care ne face să ne gândim la Cezara și la Memento mori), dar și pe cel al umbrei care rămâne pe mal înstrăinată, ca în zborurile cosmice din Sărmanul Dionis.

Tot aici este invocată, în câteva versuri, cosmogeneza: De când nu era încă pământul care este, / De când tot ce e-n lume era numai poveste / Și raza de lumină și razele căldurei / Erau comori ascunse în haosul naturei.

Ele ne trimit indubitabil la Scrisoarea I și la Rugăciunea unui dac, deși nu reprezintă decât o intenție vagă de poetizare a cosmogenezei, din partea lui Alecsandri.

Dar tot în acest poem, descoperim și înveșmântarea tinerei fete, a frumoasei Lia – pe care Luceferii, văzând-o, mai viu au strălucit –, cu haine scumpe, ușoare, descântate, / Din fire de painjen țesute și lucrate, vestimentație de mătase pe care o descoperim în versurile lui Eminescu (într-o simbioză nemărturisită și nedeslușită cu viziunea literaturii vechi, care percepea existența umană ca pe un fir de păianjen – Dosoftei, Miron Costin), care brodează filosofic în jurul condiției feminine și a intensității iubirii.

În Ghioga lui Briar, alte câteva versuri sună cunoscut (El, care ziua-ntreagă se-ngână cu un pai, / Și-n cânticul de paseri surprinde-un dulce grai, / Ce vis frământă gându-i, ce taină spune-ades / Și stelelor din ceruri, și florilor din șes), amintindu-ne de Codru și salon, de dulce-nmiitul al paserilor grai, dar și de comunicarea dintre stele, păduri și valuri, neîncetată, care apare adesea în secvențe poetice eminesciene.

În Legenda rândunicăi e reiterat motivul zburătorului, iar un pasaj – al scăldătorii în pârâu – ne evocă o scenă asemănătoare din Miron și frumoasa fără corp.

Și în același poem întâlnim versuri despre zânele născute în atmosfera caldă, / Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă, care ne poartă cu gândul la Eminescu: luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie (Scrisoarea I) sau durează o cărare de văpaie (Scrisoarea IV) ori varsă apelor văpaie (Lasă-ți lumea ta uitată).

În alte versuri: Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, / Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei, / Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie, / Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie (Scrisoarea IV), Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie / Ajunse în fugă de-a lunei văpaie (Diamantul Nordului), etc.

Mihai Zamfir atrage de asemenea atenția asupra tonului eminescian pe care îl capătă Alecsandri publicându-și Legendele, dar nu crede că cei doi poeți s-ar fi putut influența unul pe altul:

„Se întâmplă ceva benefic și surprinzător cu stilul lui Alecsandri din ultimii său ani. Fără să fie vorba de vreo influență [din partea lui Eminescu] – imposibil de presupus, din rațiuni strict material –, poeticitatea sa se apropie pe nesimțite de cea eminesciană din marile poeme epice postume, care vor ajunge la cunoștința publicului doar multe decenii mai târziu. […]

În aproximativ aceiași ani, fără să știe unul de altul, doi poeți moldoveni […] dădeau romantismului crepuscular și profund, romantism deja stins în Europa, o întruchipare verbal nouă și asemănătoare”[2].

Și într-adevăr, Mihai Zamfir stabilește o paralelă între stilul celor doi poeți, oferind exemple din Legenda ciocârliei și Legenda lăcrimioarei, în care descoperă sonorități frapant de asemănătoare cu Fata în grădina de aur și Memento mori, mai precis cu peisaje paradisiace din amintitele poeme eminesciene postume.

Coincidența ni se pare totuși, nouă personal, mult prea mare. Din ceea ce am semnalat mai sus, apropierile nu se pot explica numai prin asemănări de viziune și nu vizează numai poemele postume eminesciene, ci și creații publicate de către Eminescu anterior conceperii legendelor de către Alecsandri, cum ar fi Luceafărul, Scrisorile I-IV și Sărmanul Dionis.

Prin urmare, considerăm că dezbaterea pe seama acestui subiect ar trebui redeschisă.

Mihai Zamfir conchide: „În imensitatea de versuri conformiste ale lui Alecsandri, versurile de mai sus [din cele două Legende mențioante] răsună ca o presimțire a marii poezii, trăită cu surprindere de însuși autorul lor (s. n.)”[3].

Trebuie să remarcăm însă că această evoluție a lui Alecsandri e puțin cam neașteptată.

Urmărind traseul literar și regimul creator al lui Alecsandri, chiar M. Zamfir observa că „din pașoptist ajunge convorbirist” și că poetul, „convins că ajunsese numărul unu al literaturii române, face tot ce-i stă în putință pentru a-și consolida acest renume”[4].

Oare va fi făcut totul, până la a se inspira din mai tânărul (dar genialul) confrate, Eminescu?