Cititorilor noștri porniți spre hulă
Împotriva darului Duhului Sfânt
Le ofer un arghezian divorț,
În cuvinte plebee,
După gândirea atee.

Câteodată mă uit în nori și în stele
Dar îmi iubesc cerul inimii mele
Poezia mea cea mare și dintâi de care m-am îndrăgostit,
Mirele tinereților mele și soțul vieții mele
Și logodnicul eternității,
Lângă care vreau să-mi cadă frunza bătrâneții,
Pe lângă apa vieții zgomotoasă
Dar nu de păcate grele băltită și mlăștinoasă.

Câteodată mă mai uit după nori și după stele,
Îmi zboară gândul ca o pasăre fără de minte,
Dar nu îmi iubesc decât cerul inimii mele,
Totdeauna mai mult decât oricând,
Chiar și când alerg după vânt:
Pe cel care mi-a dedicat Un cer pentru stele albastre
Când noi aveam doar 18 sau 19 învârtiri de astre.
Cel ce m-a ridicat din pământ să privesc
Adevăratele stele ale nesfârșitei Împărății,
Cu doruri vii,
Pe care plaiurile pământești nu le pot adumbri,
Cel ce mi-a deschis ochii spre poezia inimii:
Dorin-ul meu ceresc.

Pământ sunt și rătăcesc uneori
Drumul spre Zori,
Spre Dimineața neînserată,
Dar sufletul meu nu se va vinde niciodată
Celor ce nu m-au înțeles,
Care n-au ghicit izvorul meu curat îndărătul ochiului eres.
Care cred că mă cunosc
Fără să fi înțeles zbuciumul meu prinos,
Când am nevoie de ajutor, nu de blestem, de păcate și moarte.

Însă îmi pare bine că se adună norii,
bate piatra și se-ntunecă ziua.
Așa îmi cunosc și mai bine sufletul unu,
Nu sufletul pereche, ci sufletul unul
Al singurului care mi-L dă pe Dumnezeu,
Al părintelui meu,
Căruia îi fac inima puzderie
Pentru că îmi place câteodată să rătăcesc prin pustiu,
Din curiozitate fără de minte,
Să văd cum e pământul fără de apă,
Al morților vii, care niciodată nu adapă.

Dar revin cu sufletul însângerat și cu inima zdrențe
Dintre șireaguri fără de fețe,
Din ruinele gândurilor sterpe,
Și prefer totuși zeci de mii de morți
Decât o viață cu zloți,
Decât o viață care în zenit
Nu e decât o moarte fără de sfârșit.

Nu vreau să fiu pentru nimeni fiere,
Mai bine mă transform în amar și durere.
Adresez aceste cuvinte de scrum,
De piatră și fum,
Celor care nu pricep deloc revărsarea de har,
De recunoștință și dar
Care curge pe pagini de blog
Și care nu sunt nici glumă, nici joc
Și niciun interes meschin la mijloc.

Aceasta dacă ar înțelege-o cei ce vor să ne înțeleagă ar gândi
Câtă inimă scoatem cu ciutura inimii
Și cum inima noastră e ca bătaia de aripi a lăcustelor
Și n-ar trebui să încerce cât de rezistent îi e firul.
Pentru că au să rămână cu trandafirul
Amintirii și al regretului târziu
Și pentru pustiu.

Did you like this? Share it: