Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 9 noiembrie 2011

Când englezii văd România mai bine decât noi

Sermon on the 25th Sunday after Pentecost [2011]

Beloved brothers and sisters in the Lord,

Who is our remotest? Who is so far from us that we want to approach him to us? Anyone, who is unknown, and that we understand him as necessary for us.

But the evangelical necessity is a necessity of conscience. The remotest is a necessity just for that we can not live without personalizing relations.

We are avid for new, for the ontological novelty, because we live from real relations.

And this is the motive, in definitive, for which we opt for relationship, for love, for friendship.

In today’s Gospel [Luke 10, 25-37] the Samaritan the Merciful is exactly the Lord. He is the Unknown, Who is different to us but the One has made Himself like us, apart from sin.

And from His infinite mercy for us, we must learn that we must not look back from any joys and sorrows of the people. We must look right, carefully, with consideration, with christian conscience, for that so behold and God at us.

But the remotest become our neighbor not because we consider him thus from point of view theologicalApproaching people is real or not at all.

And for to be real, we need to know the other. The other is our neighbor if it’s necessary for us daily. If we can not live without him, without words, and his eyes…means that we began to know him.

Knowing our neighbor, therefore, is also the knowledge of God: progressive. On each day we find another and we find and us.

After how, on God, we see only if, we forget ourselves for Him.

In His parable, the Lord tells us that He forgets Himself for us, that He is lost in the love and attention for us. And this is the love: to put in forefront on the other.

Of course, here, the Lord changes the narrow paradigm of social relations. Not only our family, neighbors and our countrymen are our neighbor but all with which we have real relations.

And so, relations are beyond the gender, ethnicity and religion…but they enrich the interior of our person.

The fear of others, with other words, is unorthodox.

For that the Church means the care for all. And the Fathers of Church have focused to all in the words and their work, because they wanted that all to be one.

But the unity is in faith and love. And to those of other faith we must show love and respect even if we are not in accord with their heresies.

For those who are not like us, we must show care and attention, because these are the oil and the wine poured on wounds [v. 34].

 And how to convince people that we are faithful, the deep orthodoxies, if we do not have love, care and attention to all? And what greater love we can have than to lead them all at Inn, ie at the Church?

Undoubtedly, we can not bring someone to Church without Gods will and in spite of him. But if we do not try to do that, all our good intentions, which are not put in plan, remain mere fantasies.

And the Churchs life is not formed from good intentions but from realities that can be experienced. And who lives the glory of God he illuminates his mind and he sanctifies his body and soul.

And namely the orthodox life is something palpable, is a change toward the better and not a catastrophe in motion.

Thus standing the things, rudeness, callousness, lack of compassion, ignorance, carelessness is unexplained at an orthodox. They show that he is orthodox only with the name.

For that this says the Lord through words: „Go and do the same” [Luke 10, 37, acc. NAS]. Not just to know what to do…but also to do what we know.

That is to have values ​​in a postmodernity where everything is for sale.

To have common sense where everything is pornographic.

To see in humans the lost beauty and to rely on their return

And all these things are not possible without that Church’s people to know the truth and preach it to others.

Church is the light of the world and salt of the earth! It is the school of humanity!

Church’s Tradition testifies irrefutably that seeds of all christian knowledge underlie the culture and modern science.

The christian morality is a moral theological for that this is distinguished from God’s relations with people.

And God does not exclude anyone, nor causes anyone to sin, and is not envious to someone…but He wants as every man to be saved and come to know the truth, which is He Himself.

It is a non-example to pass on near other…and to pretend that you’ve not seen him. If you can do this with another…then you do this and with God. And this is a sin crying at heaven

The insensibility to God manifests as insensibility toward people and vice versa. The test of our religiosity is a practical one and it is seen in direct relation with other.

If we abandon the relation…we show that our words have no value, that our gestures have no value, that we do not appreciate anything.

Who is our remotest? The one who we do not appreciate.

Who is our neighbor? The one who is always a novelty for us, the one who entertain us, who calls us continually to large projects, value.

Who puts us in value is our neighbor.

Who shows us who we are is our neighbor.

Because our neighbor is who treats us with respect, which is responsible to our salvation, which enjoys that we are more beautiful and more holy every day. Amen!

Diferență…

Deosebirea între sfinți sau cei care încearcă să se curățească de patimi și cei care sunt îngropați în materie este una de vedere, de perspectivă asupra realității.

În vreme ce ultimii încearcă să vadă și în lucrurile sfinte sau în oamenii virtuoși păcate și scăderi, cei dintâi încearcă să vadă și în scăderile oamenilor sau în adâncul căderii urme de bunătate și de lumină, care să-i ridice pe cei învinși de propriile pasiuni la o demnitate cu mult mai mare, pe care în realitate nu o au sau nu vor să o aibă.

Până la urmă, cele două viziuni au ceva în comun, dacă se poate spune așa: dorința de a-i apropia pe ceilalți de condiția lor.

Numai că unii vor să-i înece pe toți în mlaștină și să caute noroi și acolo unde e predominant lumină, în timp ce alții caută să vadă fire de lumină și acolo unde e, în mod evident, întuneric dens.

Caracterul prost se schimbă cu multă suferință. Și mai ales nu înțelege idealurile și conștiința înaltă, ci înțelege numai dorințele egoismului propriu.

Predică la Duminica a 25-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

cine este departele nostru? Cine este cel de care, apropiindu-ne prin înțelegerea lui, ni-l facem aproape?

Pentru că aproapele nostru real nu este cel pe care noi îl alegem la vot dar el nu ne cunoaște, nu e cel care stă lângă noi în tren sau la Biserică și cu care nu schimbăm două vorbe, nu e cel pe care îl vedem la față la TV sau într-o reclamă stradală dar care nu ne vorbește intim, personal…ci aproapele nostru real…e cel care are nevoie interioară enormă de noi, care are nevoie să ne vadă și să ne vorbească și să ne audă, și să ne îmbrățișeze…și care nu vrea să se mai despartă de noi vreodată.

Aproapele nostru este departele care s-a apropiat de noi.

Aproapele nostru este întotdeauna cel care ne-a fost departe…dar care ne-a văzut și ne-a înțeles…și s-a lipit de noi, reînvigorându-ne amândoi prin această relație.

Și Evangheliile duminicale recente ne pregătesc pentru venirea în lume a Departelui care S-a apropiat de noi…A celui departe și mai presus de toate după ființa Lui, Care S-a făcut om, ca noi, afară de păcat…și a locuit cu noi…și a mers printre noi…și a trăit toate bucuriile și dramele noastre împreună cu noi.

El l-a făcut pe demonizat om întreg la minte (duminica a 23-a după Rusalii)…pentru că S-a făcut aproapele lui…venind la el și făcând ceva concret și mântuitor pentru el.

El a devenit aproapele femeii cu scurgerea de sânge pentru că S-a lăsat atins și aproapele lui Iairos pentru că S-a făcut ascultător cererii lui și a înviat-o pe fiica acestuia (duminica a 24-a după Rusalii).

În duminica de astăzi însă, Samariteanul care a făcut milă cu cel căzut între tâlhari (a se vedea Evanghelia zilei conform GNT), e același Departe care S-a apropiat de noi, pentru că Fiul lui Dumnezeu întrupat a venit după noi, după noi cei căzuți, ca să ne reintroducă în comuniune cu Dumnezeul treimic, cu Dumnezeul întregii creații.

Așa că întrebarea rămâne statornică: cine este departele nostru? Tot cel față de care nu manifestăm niciun interes. Iar interesul real e interesul cunoașterii dezinteresate, al prieteniei, al simpatiei, al uimirii față de ceea ce face, al milei, al responsabilității față de el…adică al intrării într-o relație/ raportare cu el.

Da, nu putem să salvăm toată lumea de la sărăcie, boală, neputință, moarte! Da, nu putem să ne împrietenim cu întreg mapamondul!

Însă predica Domnului din această zi nu ne impută că nu am făcut imposibilul…ci că nu am făcut posibilul. Pentru că viața noastră e plină de posibil, adică de întâlniri cu tot felul de oameni și situații…și în aceste momente concrete de viață…ni se cere să nu fim impasibili, să nu ne căutăm interesul îngust…ci interesul frumos, acela al relației ortodoxe cu alți oameni, al prieteniilor de suflet, de conștiință.

Trecerea pe lângă altul…e trecerea pe lângă tine.

Tu ieși în pierdere dacă nu citești și cartea lui, dacă nu vezi și creația lui, dacă nu vrei să afli și drama vieții lui, dacă nu vrei să afli ce îl bucură și ce îl necăjește.

Interviurile reale sunt strigăte spre departele nostru…pentru ca el să ne fie aproape.

Cărțile reale sunt mâini întinse spre inima departelui și spre conștiința lui…prin care îl îmbrățișăm pe cel departe…și îl facem să se simtă aproape de inima și de adevărurile expuse de noi.

Și predicăm mereu, și ne zbatem la nivel online…în ciuda singurătății vii din jurul nostru…și a necomunicării comunicate…tocmai pentru a ne arăta disponibilitatea spre normalitate…care înseamnă dialog, intercunoaștere, bucurie

Și cine se expune privirii altora prin scris, prin imagine, prin creația lui nu este decât aproapele lor…pentru că el iese din sine spre alții, aduce departele lui în apropierea lor…pentru ca să îl cunoască și să se cunoască.

Cine e departele nostru însă, în primul rând…mai mult decât noi înșine? Cât timp ne ia ca să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne explorăm pas cu pas? Dar oare devenim vreodată, noi pentru noi, mai aproape ca la începutul căutării de sine?

Necunoscutul nostru, cu alte cuvinte, trebuie să se întâlnească cu necunoscutul altora.

Preconcepțiile sunt cele care ne opresc din așteptare, din căutări, din descoperirile noastre.

Pentru că, uneori, ni se pare că unul e necomunicativ și răutăcios…și îl găsim, mai apoi, că e tocmai contrariul a ceea ce credeam noi că ar fi…pe când altădată mergem la altul, cu faimă de om care ți se lipește la inimă…și simțim tocmai invers: că nu ne încălzește cu nimic…

Însă relația nu e fără suspansuri. Relația presupune și dialog dar și ceartă, dovezi dar și muncă, conștiință dar și valoare, experiență dar și statornicie.

Și cei care vor o relație autentică de prietenie, de duhovnicie, de căsătorie, de camaraderie sau una profesională știu să treacă peste suspansuri, pentru că mizează pe celălalt.

Și atunci când doar unul mizează pe celălalt iar celălalt nu mai mizează pe primul…relația se autodesființează pentru că unul a abdicat în mod laș.

Și în această situație vorbim de lipsă de caracter, de lipsă de fidelitate, de lipsă de încredere și de perspectivă.

Atunci când treci de partea cealaltă a drumului…într-o prietenie…arăți că nu ai avut niciodată ceva sfânt în inima ta. Sau dacă totuși ai rătăcit un timp…și ți-ai dat seama de ce oroare ai făcut aproapelui tău…întoarcerea în prietenie e o dovadă de mult caracter și nu de lașitate.

Și nu trebuie să uităm faptul că minunea de parabolă a Evangheliei de astăzi s-a născut pentru posteritate din cauza unui nomicos/ a unui învățător de Lege, care a vrut să Îl ispitească pe Domnul.

De-a lungul timpului, mulți Sfinți Părinți au scris cărți din cauza unor astfel de ispitiri sau din cauza unor acuze nefondate la adresa lor sau din cauza unor prostii cu carul, pe care anumiți eretici sau păgâni le inventau și își făceau adepți pe baza lor.

Cărțile au rămas…unele dintre ele…și au rămas tocmai pentru că sunt contrariul motivației lor. Motivul era să se răspundă mojiciei, imposturii și ateismului cu adevărul experențial.

Și adevărul acesta experențial, trăit în mod deplin, care a țâșnit din întreaga ființă a celui care l-a scris, se dovedește iluminativ, mântuitor, descoperitor de sine pentru secole la rând…pentru că adevărul nu e doar subiectiv…ci și obiectiv în același timp, și el face parte din nevoia universală, din nevoia întregii umanității.

Cine e aproapele nostru…și cum ne apropiem departele sunt nevoi universale, obiective…dar sunt nevoi, în același timp, ale fiecăruia dintre noi. După cum toți avem nevoie de mâncare și de somn…tot la fel toți avem nevoie de adevăr și de frumusețe, de pace și de bucurie duhovnicească, chiar dacă nu toți am conștientizat acest lucru.

Neîmplinirile noastre au de-a face cu lipsa virtuților din noi și a cunoștințelor și a experiențelor de care suntem avizi.

Pentru că noi avem nevoie și de har și de literatură, și de știri din actualitate dar și de filosofie, de post dar și de paza gândurilor, de bani dar și de iubire, de loc de muncă dar și de liniște conjugală, de aer proaspăt dar și de clipe de relaxare, de lucruri incitante dar și de epuizarea care ne împlinește, de epuizarea căutătoare și iluminativă.

Chiar dacă nu ne-ar lipsi nimic ca să trăim decent…ne lipsesc relațiile dacă nu le avem. Ne lipsește prietenia dezinteresată. Ne lipsește naturalețea vieții și a căutărilor.

Studiile și creațiile noastre au nevoie și de iubirea și aprecierea altora.

Căsătoriile nu trăiesc prin sine ci și prin alții.

Închiderea în sine, căderea din dialog, fuga din fața greului nu sunt soluții…ci descurajări, teritorii deschise pentru frustrare, pentru angoase de tot felul.

Trebuie să mergi și să vezi…și să nu rămâi indiferent!

Trebuie să porți în tine dramele și bucuriile lumii, să faci din ele rugăciune, dor, nevoie de schimbare continuă…pentru ca să fii aproapele lor, al tuturor!

Să punem din uleiul și din vinul nostru peste rănile altora! Pentru că uleiul și vinul nostru pentru alții e tot ce putem să facem, cu slabele noastre puteri sau cu mai marile noastre puteri, pentru ca oamenii să se simtă altfel.

Să dăm exemple de umanitate ortodoxă, adică de simțire plină de har, de grijă plină de har, de atenție plină de har!

Pentru că ne îndreptăm spre Postul Nașterii Domnului, care începe marți, 15 noiembrie 2011…și mergem astfel spre întâlnirea cu Necunoscutul din peșteră, spre Necunoscutul care ne iubește și ni se oferă vederii ca Prunc înfășat și culcat în iesle.

Și ca să fii sensibil trebuie să te sensibilizezi de la Hristos!

Ca să plângi ortodox…trebuie ca iubirea Lui să se reverse peste ochii inimii tale.

Căci altfel cum să facem cadouri…dacă nu știm cu ce inimă să le facem? Și cum să știm ce să dăruim…dacă nu învățăm de la Hristos, de la Cel neapropiat care S-a apropiat de noi, ce și cum se dăruie ceva cuiva?

Și cine e departele nostru? Cel care nu intră niciodată sub privirea atenției noastre.

Și cine e aproapele nostru? Cel pentru care ne-am ostenit, cel pe care l-am căutat și l-am descoperit, cel pe care l-am cunoscut și ni s-a spus, cel care s-a amestecat cu rugăciunile și speranțele noastre, cel față de care nu suntem niciodată indiferenți.

Eu îl am pe aproapele meu, ca și dumneavoastră, nu numai departe de mine…dar și în viața cealaltă.

Sfinți, scriitori, eroi, diverși oameni…sunt apropiații mei, deși sunt adormiți…după cum aproapele meu nu stă neapărat lângă ușa mea…ci la mulți, uneori foarte mulți kilometri de mine.

Și e dramatic ca vecinul meu să nici nu știe cum mă cheamă…și să mă cunoască cineva de la mii de kilometri distanță de mine, care palpită pentru mine…și care vorbește cu mine, în ciuda distanței…

Vecinul meu îmi este departele…deși e proximul meu…iar cel din depărtare e aproapele meu, pentru că mă cunoaște…și mă dorește, pentru că mă descoperă zilnic.

Da, și dumneavoastră ne descoperiți zilnic!

Și dacă atunci când ați venit prima dată la noi credeați că ne știți…că puteți aproxima deciziile noastre editoriale, articolele, proiectele nostre ulterioare…ați înțeles că aveați preconcepții față de noi…pentru că nu puteți aproxima ce nu cunoașteți.

Vă bucurați mereu de noul nostru…vă revizuiți mereu opiniile în fața a ceea ce e viu și creator…pentru că necunoscutul nostru vă devine prieten, pentru că vă devine cunoscut.

De aceea vă mulțumim că veniți…și că plecați alții!

fiecare venire înseamnă o altfel de plecare.

Și această plecare altfel constă în faptul că, pe fiecare zi, cu harul lui Dumnezeu, încercăm să fim cei care nu trecem strada…când vă vedem nevoia de nou…ci vă venim în întâmpinare.

Dumnezeu să vă lumineze și să ne lumineze cu pacea și iubirea Sa, ca să știm să ne întâmpinăm frumos unii pe alții!

Întoarcerea feței când ne întâlnim…întoarcerea cu fundul…uitarea la nori…trecerea pe partea cealaltă e o carte de vizită depersonalizantă. Aceste gesturi spun ceea ce nu suntem…nu ceea ce suntem.

Pentru că ceea ce suntem se spune luminos, frumos, cu zâmbet, cu delicatețe, cu moderație, cu întindere de brațe…Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno