Câmpia transcendentală

Ar fi trebuit să spun Peisajul transcendental, dar e mai adesea vorba de câmpie…

Am făcut deja, anterior, câteva referiri sporadice la poezia naturii străbătută de un fior mistic din poezia pașoptistă, și care leagă terestrul de infinitul cosmic și de transcendența eternă. Această stare a poeziei, ca să mă exprim nichitian, nu a fost detașată din sfera meditațiilor și este pusă pe seama influenței poeziei romantice și cu prisosință a lui Lamartine.

Exemplele nu sunt multe, dar pot fi semnificative, din repertoriul liric pașoptist: Viața câmpenească a lui Alexandrescu, pasaje (pe care le-am citat deja, undeva anterior, și care au fost remarcate și comentate în trecut, pentru reușita poetică) din Serafimul și Heruvimul și din Zburătorul lui Heliade, alte versuri din Alecsandri (Legenda rândunicăi[1], Dan, căpitan de plai[2], Păstorii și plugarii[3], Ghioaga lui Briar[4], etc.).

Am început cu Alexandrescu, cel care era considerat și de Călinescu „cea mai puternică expresie a lamartinismului la noi”.

Călinescu tinde însă a-i atribui poetului francez toate meritele. Nu sunt foarte convinsă de justificarea pe de-a-ntregul a acestei poziții și nu doar în ceea ce-l privește pe Alexandrescu.

Am început să bănuim mai demult – și ne-am și exprimat această opinie – că pașoptiștii adaptează temele romantice unui fond literar, spiritual și cultural autohton (sau invers: adaptează acest fond la temele și expresivitatea romantice). Au afirmat-o și alții, dar nu răspicat, și se insinuezază mai adesea că importul occidental de literatură modernă, în epoca romantică, este total, și, implicit, că singura zestre românească de poezie consta în cântece de lume și poezii neoanacreontice.

Am făcut deja, în Epilog la lumea veche, vol. I, demonstrația că neoanacreonticii nu sunt străini nici de tradiția poetică veche (a lui Dosoftei, Miron Costin – continuată într-o proză lirică teologico-filosofică de Antim Ivireanul și Dimitrie Cantemir –, cu temele biblice ale Psalmilor și Ecclesiastului) și nici de exigențele etice și religioase ale experienței literare medievale.

Așa încât, cu atât mai puțin, nu putem să-i acordăm credit lui Călinescu când susține că inclusiv „religiozitatea, rugăciunea” (pe lângă meditație, armonia naturii, atracția infinitului) din poezia lui Alexandrescu sunt, de fapt, „ale poetului francez”, Lamartine. Poate tonul lor poetic, dar nu și atitudinea în sine a pașoptiștilor români, aplecarea lor spre mistică și spre notația literară a sensibilității filosofice și a emoției și cugetării lor religioase.

Dimpotrivă, credem că problema trebuie pusă invers, și anume observând mai degrabă faptul că religiozitatea și melancolia mistică a lui Lamartine au determinat un atât de mare succes al poetului francez între preromanticii români, pe lângă motivațiile de ordin politic.

O probă în sprijinul acestei realități o constituie și felul în care pașoptiștii au admirat clasicismul lui Voltaire și i-au urmat modelul literar, dar au dezavuat deschis scepticismul iluminist din manifestările acestuia. Același lucru reiese și din selecția traducerilor din Byron, care au ocolit satanismul din Cain ce încuraja insurgența anti-teistă, etc.

Substanța peisajului cu valențe cosmice și transcendentale din lirica pașoptistă, după cum se poate vedea în texte, dezminte o asemenea părere, a importului din Occident a sentimentului religios.

Materia poetică despre care discutăm ne oferă două axe de studiu semnificative: în primul rând, o poezie filosofică ce reprezintă un segment din lirica pașoptistă capabil să ilustreze reflecția și contemplația romantică, alături de meditația pe marginea ruinelor, față de care formează însă o temă distinctă; în al doilea rând, un sector literar anticipativ al unui curent modernist important, și care conține in nuce temele și motivele tradiționalismului interbelic (de la Goga la Blaga, trecând prin Philippide, Ion Pillat, Vasile Voiculescu). Nu a fost până acum cercetat din această perspectivă și această lacună ne privează de un orizont în stare să perceapă continuitățile și să evite lanurile de umbră și pasajele de la o epocă la alta marcate de indistincție.

În fine, ceea ce este de asemenea semnificativ de menționat, în legătură cu acest segment poetic din lirica pașoptistă, e faptul că eludează vijeliile interioare romantice, răul secolului, sentimentul de cădere în abis, conștiința abruptă a morții sau acea melancolie fără scăpare.

Această eludare nu definește toată lirica poeților pe care îi vom menționa (dar ar fi și absurd să pretindem că ei pot fi cu totul rupți de spiritul veacului) și poate că nu îi definește decât într-o anumită măsură, mai mare sau mai mică, în funcție de personalitatea fiecăruia, dar nu se poate nega sau ignora că există această tendință spre pacificare lăuntrică, pe care foarte corect a identificat-o Mircea Anghelescu atât la Heliade (i-am citat deja opinia undeva anterior, când am vorbit despre Anatolida), cât și la Alexandrescu: „poetul nu apare niciodată ca o ființă telurică, dezlănțuită, pasiunile sale fiind filtrate și estompate de uitare, de sentimentul melancolic al tăcerii universale”[5].

De altfel, nici peisajul câmpenesc al acestor episoade poetice (care sunt poezii întregi sau numai fragmente de poezii – mai adesea), nici idilismul rustic, deși nu sunt chiar străine romantismului, nu corespund întru totul peisajului poetic al epocii, caracterizat mai adesea de alegoria montană a sentimentului romantic descendent pe panta disperării și tot la fel de brusc ascendent spre înălțimile transcendenței divine.

Așa încât orizontala pacifică a câmpiei și a satului, aflată într-un plan de paralelism și corespondență cu linia cerului (sintagma cereștile câmpii există, de altfel, la pașoptiști[6], denumind întinderile nesfârșite ale cerului: o reprezentare a cărei simbolistică nu prea a fost sesizată), indică o detaliere și o amplificare pur românească a unei viziuni romantice.

Că a fost resimțită astfel o dovedește, cum am mai spus, și receptarea și perpetuarea ei în modernismul tradiționalist – Șerban Cioculescu avea dreptate când situa modernismul poetic românesc în post-romantism.

Câmpia îi este specifică, în mod evident, lui Alexandrescu (vezi Viața câmpenească dar și alte poeme[7]) și lui Heliade (Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește / Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit. / Tăcere pretutindeni acuma stăpânește, / Și lătrătorii numai s-aud necontenit. // E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei / Vesmântul său cel negru, de stele semănat, / Destins coprinde lumea, ce-n brațele somniei / Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat (Zburătorul)).

Dar putem spune nu doar atât, ci și că această câmpie este atât de specifică pașoptiștilor, încât, odată ajunși la malul mării, infinitul acvatic le apare drept câmpiile lichide sau tărâmele lichide (Bolintineanu – Conrad) – un pământ lichid, mișcător – sau umed plai (Alecsandri – Bosforul).

Putem conchide că, în literatura românească, nu doar munții ating cerul, ci și câmpia, și că filosofia și reflecția îi sunt tot la fel de proprii…Până la urmă, ea a putut să ni-i dea și pe Marin Preda, și pe Noica…