Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 18 noiembrie 2011

Statistici. Concluzii. Sublinieri. Lucruri văzute de-aproape [11]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a

*

Cărbuni, petrol și gaze naturale

Dr. Ing. Gheorghe Buliga ne oferă următoarele date: „Din punct de vedere geologic, zăcămintele de cărbuni din România sunt situate la adâncimi sub 1.100 m, în timp ce zăcămintele de petrol pot depăşi adâncimea de 5.000 m.

Rezervele dovedite de petrol şi gaze acoperă, la nivelul producţiei actuale, o durată de cel mult 15 ani, pe când rezervele de cărbuni depăşesc 120 de ani”[1].

*

Ne place să ne afumăm

Potrivit unei statistici a IRES[2], peste 20% dintre românii care fumează sunt tineri…și ei au vârsta între 18-35 de ani[3].

Dintre ei însă, unul din zece fumători a început să fumeze înainte de a împlini 15 ani și 31% dintre ei au început să fumeze între 15-19 ani[4]

În concluzie s-au apucat de fumat datorită anturajului vicios și nu pentru că ar fi avut ei niște probleme cu carul, cărora nu au putut să le facă față.

Mai departe? E cu moarte!

33.000 de români mor anual din cauza unei boli agravate de fumat și 85% dintre cei bolnavi de cancer pulmonar sunt fumători[5].

 *

„Sănătatea” din țigare

Prof. Dr. Sorin Mihălțan[6] ne spune că țigările sunt „foarte bune”, mortal de bune pentru sănătatea noastră, pentru că ele conțin „65 de substanțe cu potențial cancerigen. Cele mai periculoase sunt: nicotina, arsenicul, radonul, cianura, DDT-ul, azbestul, benzenul, monoxidul de carbon si formaldehida”[7].

Nicotina afectează creierul[8], arsenicul e o otravă foarte puternică[9], radonul e gaz radioactiv[10], cianura e o altă otravă[11], DDT-ul e insecticidul pentru purici[12], azbestul e cancerigen…și se fac prefabricate din el și cauciucuri[13], benzenul se extrage din petrol și se folosește la mase plastice[14], monoxidul de carbon e gaz asfixiant și toxic[15] iar formaldehida e un gaz incolor cu miros înțepător, adică formolul[16].

Adică tot să mori fumând…

*

PIB-ul nostru

Conf. Dr. Varujan Vosganian[17] polemizează statistic, într-un articol recent de pe blogul său, cu actualul ministru de Finanțe pe tema PIB-ului României.

Termenii statistici sunt următorii:

„În anul 2004 PIB a fost de 247 mld lei (61 mld euro). În anul 2008 PIB a fost de 514 mld lei (140 mld euro). Dacă adunăm, an de an, sporul de PIB (practic de valoare adăugată) față de 2004, în perioada 2005 – 2008 s-au adăugat avuției naționale 576 mld lei, adică cca 180 mld euro.

Potrivit metodologiei europene, invocate de dl ministru, datoria publică a României, în perioada 2004 – 2008, a coborât de la 18, 8% din PIB la 13,3% din PIB.

În termeni nominali, datoria publică a crescut de la 46 mld lei la 68 mld lei.

În euro datoria a crescut de la 11, 5 mld euro in 2004, la 18,5 mld euro.

Pe scurt, în patru ani datoria publica a scăzut cu peste 5% ca procent în PIB. Datoria publică a crescut, în nominal, cu 7 miliarde de euro, în timp ce PIB a crescut cu aproape 80 mld euro, iar acumulările de PIB pe patru ani s-au ridicat la peste 180 mld euro.

În lei, lucrurile stau în același fel: datoria publică a crescut cu 22 mld lei, în timp ce PIB a crescut, în 2008 față de 2004, cu 267 mld lei, iar acumulările de PIB pe cei patru ani (2005 – 2008) față de 2004 au fost de 576 mld lei.

Cu alte cuvinte, între 2004 și 2008 România s-a îndatorat cu 7 mld euro și s-a îmbogățit cu peste 180 mld euro.

Să vedem acum cum stăm în 2009 și 2010.

Datoria publică în cei doi ani a crescut de la 13,4% din PIB la 32% din PIB. Adică de la 68 mld lei la 164 mld lei!!! În timp ce, în termeni nominali, nu avem nicio acumulare de PIB!

Acum să vedem cum stăm în echivalent euro. Datoria publică a crescut de la 18,5 mld euro la 39 mld euro.

În acest timp PIB a scăzut cu 39 mld euro!

E drept că nu vorbim de același euro, cursul de schimb s-a tot modificat în perioada 2004 – 2010, dar diferențele sunt atât de uluitoare, încât trebuie să ai, într-adevăr, mult tupeu ca să pui lucrurile în acest fel.

Cu alte cuvinte, în timpul celor patru ani ai guvernării liberale, datoria publică a crescut cu 7 mld euro și PIB cu 80 mld euro.

În doar doi ani de guvernare PDL, datoria publică a crescut cu 22 mld euro, iar PIB a scăzut cu 18 mld euro  (de la 140 mld la 121 mld).

Cifrele avuției acumulate în raport de datoria publică sunt și mai zdrobitoare.

Și în aceste condiții, ce spune ministrul Finanțelor? Că are probleme cu datoria publică din cauza datoriei acumulate de guvernarea liberală!

Datorie care, repetăm, la 13, 3 % din PIB, era printre cele mai mici din UE și chiar din lume[18].

Și după ce ne-am îndatorat până la refuz…suntem tot săraci…și, mai mult decât atât…și umiliți de proprii noștri conducători.


[1] Dr. Ing. Gheorghe Buliga, Spectrul riscurilor în activitățile de explorare, exploatare, transport, procesare și comercializare a combustibililor fosili, în rev. Monitorul de petrol și gaze, nr. 9 (115), septembrie 2011, p. 3.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

Câmpia transcendentală [2]

Așa, simpla viețuire
Eu știu să o prețuiesc
Și de acea fericire
Voi bucuros să-ți vorbesc /…/
S-arăt atâta simțire,
Câtă simțeam mulțumire,
Când dulcea serei răcoare
În preajmă-mi se întindea
Și patimi sfîșiitoare,
Ca aburi din lac, din mare,
Deșertul mi le-absorbea.

Coprinsul, unde odată
Împreună-am viețuit,
Și plăcerea-adevărată
Zilele mi-a îndulcit,
Este un câmp lat, ce are
De vechi și firești hotare
Un mal către răsărit,
Iar către apus o apă,
Ce saduri, grădini adapă
,
Ce udă țărmul setos,
Și-n ramuri multe-mpărțită,
Curge mândră, liniștită,
Pe patu-i cel năsipos. /…/

Aproape de casă-ndată,
Spre miazănoapte s-arată
O biserică smerită,
Un templu dumnezeiesc,
Unde muncitorul [pământului] vine
Prinoasele să-și închine,
Unde ruga umilită,
Ca tămâia cea sfințită,
Este la cer priimită
De Părintele obștesc. /…/

În vale se văd desișuri,
Saduri, livezi, alunișuri
,
Pe urmă ochiul zărește
Un deal ce se prelungește
Verde și împestrițat.
Coastele-i sunt învălite
De vii, de semănături,
De țarine felurite,
De crânguri și de păduri. /…/

Frumoasă singurătate
Bunurile-adevărate
În sânul tău le-am simțit;
Pace, liniște, viață,
Toate acolo mă-nsoțea,
Și din orice dimineață,
Mulțumirea se năștea. /…/

Supus la acea uimire,
L-acea adâncă simțire,
Care sub ceruri senine
Seara aduce cu sine,
Slobod de griji, de dorințe,
În cugetu-mi mulțumit,
Slăvind o-naltă Putere,
Eu ascultam în tăcere
Al multor mii de ființe
Concertul nemărginit
.

Și când lun-argintuită,
Albind iarba de pe vale,
Ieșa lină, ocolită
De stelele curții sale,
Pe dealurile râpoase,
Stam, mă opream să privesc
Cerurile semănate
De globuri nenumărate

Care, făclii luminoase,
În umbra nopții lucesc.

Prin aluniș sufla vântul,
Frunza ușor clătina,
Nucii bătrâni ca pământul
De-a lungul se desina;
Unda cea armonioasă
A unui ascuns izvor
Ca o șoaptă amoroasă
S-auzea în preajma lor.
Curmând adânca tăcere
A câmpului liniștit
,
Un glas cânta cu plăcere
Un cântec obicinuit.
Ast glas, această câmpie,
Noaptea care mă-nvălea
Gândiri de melancolie
În inimă-mi învia. /…/

La câmp, locaș de plăcere,
Eu mulțumit aș trăi
,
Liniștit și în tăcere,
Ziua mea aș împlini.
(Gr. Alexandrescu, Viața câmpenească)

Visează luna-n ceruri!…sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nicio mișcare-n frunze, și nicio adiere
Nu tulbură în treacăt a nopței dulci mistere.
(Alecsandri, Legenda rândunicăi)

E noaptea înstelată, e caldă, liniștită!
Se pare că din ceruri pe lumea adormită
Plutește-o lină, dulce, divină îndurare.
(Alecsandri, Dan, căpitan de plai)

Priviți pe cele dealuri înalte, înverzite,
Pe-acele largi poiene cu flori acoperite,
Priviți străini de lume, păstorii cei români,
Aproape de-a lor turme păzite de-ai lor câni,
Trăind o viață lină în tainica natură,
Cu buciumul în mână, cu fluierul la gură.
Cereasca limpezime, precum într-un izvor,
Alin se oglindește în sufletele lor… /…/

Priviți pe cea câmpie frumoasă, roditoare,
Plugarii, muncitorii lucrând în foc de soare.
Pe fața lor cea blândă, pe ochii lor cei vii
Adie boarea dulce din verzile câmpii.
(Alecsandri, Păstorii și plugarii)

El ce trăise ca șoimul izolat,
Din răvărsatul vieții pe lume-nstrăinat,
Crescut în înfrățire cu iarba și cu vântul,
Având de templu cerul și de culcuș pământul;
El, oaspele câmpiei, născut pe al ei sân,
Scăldat în foc de soare și-n limpede senin,
Ce nu văzuse încă nici sate, nici orașe,
Nici florile-omenirei cu chipuri drăgălașe;
El, care ziua-ntreagă se-ngână cu un pai,
Și-n cânticul de paseri surprinde-un dulce grai…
(Alecsandri, Ghioaga lui Briar)

Se remarcă, cu destul de multă ușurință, în aceste versuri, ale lui Alexandrescu și Alecsandri, prezența unor coordonate bivalente: geografice și spirituale, în același timp.

Iar în coordonatele geografice le integrăm și pe cele cosmice, care fac parte, în mod organic, din peisajul rural și câmpenesc, din orizontul câmpiei care se deschide spre cele ale cerului, spre lună și spre stele, anume, care formează un alter-ego al curții ori al templului pământesc și în același timp o alegorie a celor spirituale.

Câmpul sau câmpia are determinări sempiterne (mărginit de nuci bătrâni ca pământul și de lun-argintuită cu stelele curții sale), cu trimiteri paradisiace la grădini și saduri edenice și mai ales la tăcerea, pacea sau liniștea covârșitoare, care domină peisajul și care nu pare tulburată ci mai degrabă întețită (oricât de paradoxal) de simfonia, de corul armonios al păsărilor cântătoare (dublet terestru al corurilor angelice).

Propensiunea spre singurătate/ solitudine/ sihăstrie și spre liniște/ isihie este un element care aparține aceleiași viziuni paradisiace asupra telosului existențial, care picturalizează peisajele romantice în felul acesta.

Peisajul paradisiac – oglindire fidelă a paginilor literaturii vechi – stă fără probleme în compania celui tipic romantic (văi, dealuri râpoase sau dealuri înalte, păduri, desișuri, largi poiene). Așa după cum melancolia romantică păstrează conotațiile nostalgiei tradiționale, ale regretului îndepărtării de patria celestă.

Liniștea suprapământească a înserării, ca și taina nopții, nu sunt impresioniste, nu sunt simple senzații, ci percepții ale unei sensibilități spirituale, pe care o va augmenta Eminescu în lirica sa.

În general, tonurile acestor peisaje sunt intense și nu vagi, impresioniste.

Diafanul sau inefabilul acestor picturi lirice stă în simboluri, în sugestia alegorică.

Cei care au dorit să devieze sensul acestui tradiționalism spre sămănătorism și poporanism/ narodnicism, n-au înțeles decât în mică măsură care era semnificația idealismului acestor pasaje lirice.

Să privim însă și noi mai de aproape celebrul tablou al lui Heliade din Zburătorul:

Era în murgul serii și soarele sfințise;
A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă vițeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind vițeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Tăcere este totul și nemișcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.

Versurile anunță poemul Sara pe deal al lui Eminescu.

Heliade introduce detaliul rustic fără să cadă în descriptivism naturalist ori în realism prin apropierea privirii de cirezile de vite, de câini lătrători sau de câmpeanul ostenit.

Peisajul său rămâne pur și spiritualizat, în ciuda intersectării cu elementele vieții reale, cotidiene.

Dimpotrivă, lumea e traversată de un fior al sfințeniei (soarele sfințise – considerăm intenționată conotația), este dominată de atributele purității și ale nevinovăției/ inocenței.

Acea feciorească mână a unei nevăzute persoane poate tinde și spre alte sugestii, mai profunde…

În permanență, cele două peisaje, celest și terestru, se întrepătrund, rezultatul fiind dematerializarea semnificațiilor grosiere, a rațiunilor pământești, și hierofanizarea contingenței.

Semnificațiile sunt gradual ascendente.

Greutatea turmelor se diseminează în…vibrații de tauri grea murmură, într-un mod similar celui prin care, în Anatolida, materia apelor se disimula în sunete – Heliade recurge la un travesti acustic al tendinței spre spiritualizare.

Doar că, spre deosebire de Anatolida, în care sunetele apelor virgine rezonează din ce în ce mai furtunos, aici sunetele curg spre domolire, spre liniște: S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână / Începe să s-audă ca șoaptă în susur.

Tonalitățile evoluează de la a puțurilor cumpeni țipând și de la vite mugind la vibrații de grea murmură, apoi la șoaptă în susur și de aici la tăcere este totul.

Peisajul auditiv descendent se intersectează cu ascendența dorului universal spre transcendentalizare. Lumea tace, pe măsură ce levitează spre înălțimi.

Este o permanentă coordonare a empiricului cu transcendentul, pe care o va sesiza Eminescu, pentru că și la el turmele care urcă dealul se întâlnesc cu stelele care le scapără-n cale (Sara pe deal).

Pământul cu fântâni și cumpeni (cu izvoare ale sufletului și cumpăniri ale gândirii) întâlnește cerul înalt (noapte naltă, naltă), pe care luna și stelele îl aduc aproape de vederea, de rațiunea și de sensibilitatea umană.

Fără luna și fără stelele semănate în el, ar fi un cer înalt, intangibil.

Steaua care cade, ca o cobe, e pe de o parte o obsesie romantică (meteorii nu lipsesc din poezia pașoptistă), pe de altă parte sugerează posibilitatea trecerii dintr-o lume într-alta, iar în al treilea rând îl anunță pe Zburător.

Somnul, liniștea, încetarea muncii nu înseamnă o apropiere de neființă, ci o așteptare a transfigurării. Pentru că nemișcarea e plină, altfel spus, nemișcarea e plină de mișcare, de dinamism interior al dorului.

În acest context își va face apariția Zburătorul, însă nu dorim acum să vorbim despre rolul și semnificația sa.

Nemișcarea e deopotrivă cosmică și terestră. Frunza, vântul și apele aparțin naturii, iar morile sunt simboluri ale febrilității umane.

Tăcerea aceasta este sugestivă, pentru că este sincronă. Ritmurile cosmice nu sunt străine de cele umane.

Revenind însă la semnificațiile de la care am pornit când ne-am propus să dezbatem acest fragment liric, câmpia apare, în viziunea pașoptiștilor, ca un orizont deschis, ca o lentilă a cerului, care poate observa înălțimea de necuprins a infinitului cosmic și ascensiunea fără capăt a veșniciei.

Preromanticii români nu au nevoie de prezența munților, în peisajele lor, din moment ce câmpia le poate oferi punctul de observație din care se poate vedea înălțimea nopții.

Sermon at the Entrance in Church of Lord’s Mother [November 21, 2011]

Today’s feast, beloved brothers and sisters into the Lord, is the feast of sincerity in faith.

Because Mother of God, at the age of three years entered in the Temple and up to 12 years living in the Holy of Holies, filling her with grace and holiness.

Sincerity in faith, love, waiting…

A sincerity which saved us, for that He who was born of her is the Son of God incarnate.

Today we celebrate our entry into the Church and our remaining in the faith. For that the remaining in faith means to make us the sanctuaries of God.

And the Mother of God was the true ark of the Covenant, reason for that and Saint Zechariah, the father of Saint John the Baptist, took her there, in front of God, where he comes only once into a year.

Mother of God is the Virgin! Mother and Virgin, handmaid of the Lord and Mistress of the world is Mary, Mother of God.

And from her we learn how to be mothers and sons. Because her delicacy, purity, wisdom, beauty, wealth of mind of her are all many lessons of orthodox living.

And who does not learn from the Mother of God how to act, he lacks the most elementary decency in relationships.

Our happiness is the Mother of God.

In pain, in trouble, in joy and rejoicing, praying to the Mother of God warms and strengthens our heart, cheers our mind.

Therefore, as orthodoxies, we do not conceive our life without her presence, of the Mother of God.

And, in the same time, we do not confuse the roles of men and women. The man can not be a woman and vice versa: the woman can never be a man.

Only women procreate…and only men serve at the altar.

The Mother of God dwells in the sanctuary to 12 years but is not through this a bishop.

She preached the Gospel of her Son with much happiness…but she was not an Apostle who ordains bishops, priests or deacons.

And from here we understand the huge role which it has the respecting of our rank in the Church.

The bishops are bishops, priests are priests, deacons are deacons, and they serve Gods people.

And nobody should forget who is and what is his role in the Church of God.

Mother of God helps us to remember ourselves, not to forget the crucial importance of our brief lives.

Her face from Icons, always gentle and kind, reminds us that the peace of our ghost is the real treasure of our life.

O, Mistress, help us to fill with your peace! Enjoy us with your joy, which are with grace given by God! As we rejoice, sinners, by your pity and your prayers for us, now and ever and ever. Amen!

Dacă vreți să conferențiați…faceți-vă temele ca Ioan Vlăducă!

Cred, în urma vizionării acestei file video, că plecarea lui de la București în Moldova e providențială…și ar trebui să se „molipsească” și cei de acolo de atenție și de muncă de cercetare înainte ca să vorbească public.

Mai pe scurt nu mai merge cu basme, cu amintiri din copilărie la conferințe…ci, dacă vrem să fim luați în seamă, la modul serios, trebuie să ne pregătim asiduu tema, cu bibliografie vastă…ca să nu mai fim nevoiți să scoatem „adevăruri” din burtă.

Felicitările mele pentru pregătire, prezentare, ținută academică…în ciuda faptului că Ioan Vlăducă nu are „titluri academice”!

Predică la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului [21 noiembrie 2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

la intrarea în post…praznicul de astăzi ne vorbește despre intrarea/ dăruirea cu totul în slujire, despre asumarea deplină a voii lui Dumnezeu de către Prunca Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Pentru că Prea Fericirea sa nu a intrat doar fizic în Templul iudaic de la Ierusalim, în forma eclesială premergătoare Bisericii creștine, ci a intrat dorind cu totul împlinirea făgăduinței părinților ei.

Intrare, Biserică și Maica lui Dumnezeu: sunt trei termeni cruciali/ definitorii pentru un creștin ortodox.

Pentru că adevărata intrare în Biserică se face prin Botez. Dar întreaga viață e un timp continuu de conștientizare și asumare cât mai deplină a consecințelor sfințitoare, îndumnezeitoare ale Botezului în viața noastră.

Și ca să intri la Dumnezeu…trebuie să te simți chemat de El, să simți dorul de El. Și credința noastră e plină de dorul de Dumnezeu, de nevoia presantă de a fi cu El…de a nu putea trăi fără El

Intrare…Unde? În Biserică. Și Biserica e privită aici ca ultima dorință, ca dorința prin excelență a omului…ca locul de întâlnire cu Cel iubit.

Îmbisericirea de fiecare clipă e totuna cu dorul nostru de Dumnezeu.

Prunca Maria, „roada făgăduinței” părinților ei și „jertfa bine primită” de Dumnezeu [Mineiul pe noiembrie, ed. BOR 1927, p. 319], vine cu dor spre Dumnezeu, pentru a locui în Templu, în Biserica Sa, în intimitate cu El.

Și cine intră…și rămâne…în Biserică, cine e statornic în bucuria lui, în descoperirea lui Dumnezeu față de el…nu mai vrea să plece, să se despartă de El niciodată.

Și astăzi prăznuim bucuria Prea Curatei Stăpâne, Născătoarea de Dumnezeu, împlinirea dorului ei de Dumnezeu, deși evenimentul acesta capital pentru întreaga umanitate s-a petrecut pe când Maica lui Dumnezeu avea…3 ani [Idem, p. 334]!

Da, 3 ani…și nu 30 de ani, ca să delibereze îndelung, să împartă firul în patru! Pentru că copilul știe să decidă…pentru că se decide cu toată ființa lui pentru bine…și nu doar cu mintea…Pentru că omul nu e doar minte, ci omul e om când cu totul dorește binele, frumosul, curăția!

A fost adusă de Sfinții ei Părinți, Ioachim și Ana/ Anna, la Templu pentru ca astfel să-și împlinească făgăduința pe care o făcuseră lui Dumnezeu înainte de nașterea ei.

Și Sfântul Zaharia arhiereul, spune același Sinaxar, care era tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, „o a băgat în cele mai dinlăuntru ale Bisericii, unde numai singur arhiereul, odată în an, intra” [Ibidem], adică în Sfânta Sfintelor, sinonimă cu altarul de astăzi al Bisericii.

Și Sfântul Zaharia face acest lucru în mod profetic, fiind luminat de Dumnezeu, pentru a arăta că adevăratul chivot al lui Dumnezeu este tocmai ea, cea care Îl va naște cu trup, pe Fiul lui Dumnezeu.

În secolul al 5-lea după Hr., Nestorie, patriarh al Constantinopolului, alături de alți teologi ai vremii, au îndrăznit să spună hula că Prea Curata Fecioară nu e Născătoare de Dumnezeu ci născătoare de Hristos, de om.

Al 4-lea Sinod Ecumenic l-a anatematizat pe Nestorie, și a reafirmat adevărul Bisericii, cum că Pururea Fecioară Maria e Născătoare de Dumnezeu, pentru că din ea S-a născut Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care este Dumnezeu adevărat și om adevărat, cele două firi ale Sale fiind unite în singura Sa persoană preexistentă.

De aceea adevăratul credincios, ortodoxul, nu poate nega niciodată această dogmă mariologică, adică adevărul că Fecioara Maria e Maica lui Dumnezeu, e Născătoarea de Dumnezeu.

Și cel care intră în Biserică, intră și se închină Icoanei Domnului și celei a Maicii Sale, pentru că ea este reala Mamă a lui Hristos Dumnezeu.

Însă, după cum vedeți, pentru a fi Maică a Stăpânului, Prea Curata Maică a lui Dumnezeu s-a pregătit din zorii vieții ei, de foarte devreme

De foarte devreme începe pregătirea pentru vocația vieții noastre. Dacă vrem preoție, dacă vrem monahism, dacă vrem căsătorie, dacă vrem performanțe muzicale, atletice, științifice…trebuie să ne ajutăm copiii să meargă, de foarte devreme, pe calea lor, spre acolo unde sunt conduși de Dumnezeu.

Prea Curata Fecioară va locui în Sfânta Sfintelor de la 3 ani și până la 12 ani, „cu străină cuviință, hrănindu-se cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil” [Ibidem], da, același care îi va vesti bucuria întregii creații.

Și numai pentru un om fără înțelegere duhovnicească…praznicul de astăzi e unul lipsit de importanță. Pentru că astăzi, de fapt, ne sărbătorim calea credinței, dorul nostru de Dumnezeu, tânjirea după Eltânjire care înseamnă dezlipire de tot ce ne desparte de El.

Pentru că avem aceeași cale cu Maica lui Dumnezeu: calea curăției, a umplerii de vederea și de simțirea lui Dumnezeu.

Și astăzi îi cerem ajutorul pentru ca și noi să intrăm la Dumnezeu…sau pentru ca și noi să devenim locașuri ale Lui…sau să ne bucurăm cu El întru cele din lăuntru ale noastre.

Bucuria reală e o stare totală. E o stare care ne umple toată ființa. E tresăltare duhovnicească.

Și când suntem bucuroși ne bucurăm cu toate simțurile noastre sufletești și trupești de Dumnezeu, de bogăția slavei Sale.

Că asta înseamnă praznic: bucurie fără margini! Să te bucuri în înțelegere, în curăție, în rugăciune, în așteptarea lui Dumnezeu, în bucuria de El.

Astăzi ne bucurăm de și împreună cu „Biserica Împăratului tuturor” [Idem, p. 320], cu Biserica Lui însuflețită, cu Maica lui Dumnezeu, de la care învățăm ce e aceea o mamă și cum ar trebui să se comporte o mamă față de fiii ei.

Căci de la cine altcineva am putea învăța ce e maternitatea și filiația? De la cine am putea învăța ce e ascultarea și curăția? De la cine am putea învăța cu ce sfințenie trebuie să iubești și să dorești pe Dumnezeu?

Și e normal ca acolo unde nu e reală dragoste de Dumnezeu să nu fie și reală dragoste față de Maica lui Dumnezeu și față de Sfinții și Îngerii Lui.

Dacă ne imaginăm un Rai „doar” pentru noi…sau că noi suntem „cei mai sfinți din istorie”…e normal că nu avem nimic de-a face cu aceste milioane și milioane de Sfinți și de Îngeri ai lui Dumnezeu și, în primul rând, cu Maica lui Dumnezeu.

Însă noi ne pregătim pentru conlocuirea veșnică cu toți aceștia și nu pentru un Rai în singurătatea noastră. Ne pregătim pentru vederea continuă a celor iubiți de noi, pentru că aici, pe pământ, ne-am intimizat cu ei, cu Sfinții lui Dumnezeu.

Pe cine vedem cu foc aici…pe aceiași îi vedem și în cer, pentru că stau în slava Lui, a Celui care e Foc mistuitor.

Astăzi vine cea profețită de Profeți și intră în Templu. Intră în Templu ca să contemple pe Dumnezeul slavei…pe Dumnezeul Părinților noștri, pe Cel care face minuni mari și neînchipuite, pentru că „Lumina cea întreit strălucitoare”, Prea Curata Treime, a aprins-o pe ea, ca pe o făclie, în „Biserica slavei” Sale [Ibidem].

Vine în Biserică și Îl prevestește pe Hristos [Ibidem]. Tocmai de aceea „astăzi, [noi], credincioșii, [trebuie] să dănțuim în psalmi și în cântări, Domnului cântând și cinstind sfințit cortul Lui”, [Idem, p. 321] cortul cel sfințit fiind Maica lui Dumnezeu.

Și nu dansăm ca la discotecă în Biserică…ci ne dansează sufletul de bucurie la slujbă.

O, da, auzind teologia slujbei, ce se spune la slujbă, înțelegem ce distanță este între răceala noastră sufletească, între picoteala noastră…și bucuria plină de entuziasm a Sfinților scriitori care au scris slujba!

Adică se poate și altfel! Se poate și altfel prăznui..nu uitându-ne mereu la ce fac alții…ci la ce face Dumnezeu cu noi, în inima și mintea noastră.

Pentru că ceea ce contează din mersul la Biserică e ce face Dumnezeu cu noi, cum ne schimbă, cu ce rămânem în noi.

Și pe nimeni nu interesează de câte ori am fost noi la Biserică, de câte ori ne-am spovedit, câte milostenii am dat…dacă atunci când trebuie să spunem sau să facem ceva suntem oligofreni în cele ale sensibilității, ne fâstâcim, ne panicăm sau pur și simplu dăm din umeri.

Ce suntem și ce-am făcut cu noi se vede când vorbim, când facem ceva, când ne angajăm într-o lucrare.

Și noi am intrat de o săptămână în lucrarea postului…pe care o lucrăm zi de zi, în ființa noastră.

Postire pentru luminare.

Postire pentru curăție.

Postire pentru împrietenire cu toți.

Postire ca revedere/ reevaluare de sine.

Postire ca citire, ca ascultare de ceva frumos, ca bucurie de colind.

Postire și iar doinire. Pentru că trebuie să ne doinim/ să ne spunem cu durere păcatele în fața lui Dumnezeu.

Pentru că o să cădem, de nu știu câte ori, și în postul ăsta…dar nădăjduim!

Nădăjduim la tine, Prea Curată Stăpână, să ne ajuți nouă, împreună cu toți Sfinții și cu toate Puterile cerești, ca să ne pocăim frumos și să ne bucurăm întru iertarea Domnului nostru!

Postim, nădăjduim, ne privim, ne doinim, ne iubim…

Da, fie ca să ne iubim, Doamne, pentru ca să intrăm la Tine, în Biserica Ta, mereu cu suflet de sărbătoare. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno