Așa, simpla viețuire
Eu știu să o prețuiesc
Și de acea fericire
Voi bucuros să-ți vorbesc /…/
S-arăt atâta simțire,
Câtă simțeam mulțumire,
Când dulcea serei răcoare
În preajmă-mi se întindea
Și patimi sfîșiitoare,
Ca aburi din lac, din mare,
Deșertul mi le-absorbea.

Coprinsul, unde odată
Împreună-am viețuit,
Și plăcerea-adevărată
Zilele mi-a îndulcit,
Este un câmp lat, ce are
De vechi și firești hotare
Un mal către răsărit,
Iar către apus o apă,
Ce saduri, grădini adapă
,
Ce udă țărmul setos,
Și-n ramuri multe-mpărțită,
Curge mândră, liniștită,
Pe patu-i cel năsipos. /…/

Aproape de casă-ndată,
Spre miazănoapte s-arată
O biserică smerită,
Un templu dumnezeiesc,
Unde muncitorul [pământului] vine
Prinoasele să-și închine,
Unde ruga umilită,
Ca tămâia cea sfințită,
Este la cer priimită
De Părintele obștesc. /…/

În vale se văd desișuri,
Saduri, livezi, alunișuri
,
Pe urmă ochiul zărește
Un deal ce se prelungește
Verde și împestrițat.
Coastele-i sunt învălite
De vii, de semănături,
De țarine felurite,
De crânguri și de păduri. /…/

Frumoasă singurătate
Bunurile-adevărate
În sânul tău le-am simțit;
Pace, liniște, viață,
Toate acolo mă-nsoțea,
Și din orice dimineață,
Mulțumirea se năștea. /…/

Supus la acea uimire,
L-acea adâncă simțire,
Care sub ceruri senine
Seara aduce cu sine,
Slobod de griji, de dorințe,
În cugetu-mi mulțumit,
Slăvind o-naltă Putere,
Eu ascultam în tăcere
Al multor mii de ființe
Concertul nemărginit
.

Și când lun-argintuită,
Albind iarba de pe vale,
Ieșa lină, ocolită
De stelele curții sale,
Pe dealurile râpoase,
Stam, mă opream să privesc
Cerurile semănate
De globuri nenumărate

Care, făclii luminoase,
În umbra nopții lucesc.

Prin aluniș sufla vântul,
Frunza ușor clătina,
Nucii bătrâni ca pământul
De-a lungul se desina;
Unda cea armonioasă
A unui ascuns izvor
Ca o șoaptă amoroasă
S-auzea în preajma lor.
Curmând adânca tăcere
A câmpului liniștit
,
Un glas cânta cu plăcere
Un cântec obicinuit.
Ast glas, această câmpie,
Noaptea care mă-nvălea
Gândiri de melancolie
În inimă-mi învia. /…/

La câmp, locaș de plăcere,
Eu mulțumit aș trăi
,
Liniștit și în tăcere,
Ziua mea aș împlini.
(Gr. Alexandrescu, Viața câmpenească)

Visează luna-n ceruri!…sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nicio mișcare-n frunze, și nicio adiere
Nu tulbură în treacăt a nopței dulci mistere.
(Alecsandri, Legenda rândunicăi)

E noaptea înstelată, e caldă, liniștită!
Se pare că din ceruri pe lumea adormită
Plutește-o lină, dulce, divină îndurare.
(Alecsandri, Dan, căpitan de plai)

Priviți pe cele dealuri înalte, înverzite,
Pe-acele largi poiene cu flori acoperite,
Priviți străini de lume, păstorii cei români,
Aproape de-a lor turme păzite de-ai lor câni,
Trăind o viață lină în tainica natură,
Cu buciumul în mână, cu fluierul la gură.
Cereasca limpezime, precum într-un izvor,
Alin se oglindește în sufletele lor… /…/

Priviți pe cea câmpie frumoasă, roditoare,
Plugarii, muncitorii lucrând în foc de soare.
Pe fața lor cea blândă, pe ochii lor cei vii
Adie boarea dulce din verzile câmpii.
(Alecsandri, Păstorii și plugarii)

El ce trăise ca șoimul izolat,
Din răvărsatul vieții pe lume-nstrăinat,
Crescut în înfrățire cu iarba și cu vântul,
Având de templu cerul și de culcuș pământul;
El, oaspele câmpiei, născut pe al ei sân,
Scăldat în foc de soare și-n limpede senin,
Ce nu văzuse încă nici sate, nici orașe,
Nici florile-omenirei cu chipuri drăgălașe;
El, care ziua-ntreagă se-ngână cu un pai,
Și-n cânticul de paseri surprinde-un dulce grai…
(Alecsandri, Ghioaga lui Briar)

Se remarcă, cu destul de multă ușurință, în aceste versuri, ale lui Alexandrescu și Alecsandri, prezența unor coordonate bivalente: geografice și spirituale, în același timp.

Iar în coordonatele geografice le integrăm și pe cele cosmice, care fac parte, în mod organic, din peisajul rural și câmpenesc, din orizontul câmpiei care se deschide spre cele ale cerului, spre lună și spre stele, anume, care formează un alter-ego al curții ori al templului pământesc și în același timp o alegorie a celor spirituale.

Câmpul sau câmpia are determinări sempiterne (mărginit de nuci bătrâni ca pământul și de lun-argintuită cu stelele curții sale), cu trimiteri paradisiace la grădini și saduri edenice și mai ales la tăcerea, pacea sau liniștea covârșitoare, care domină peisajul și care nu pare tulburată ci mai degrabă întețită (oricât de paradoxal) de simfonia, de corul armonios al păsărilor cântătoare (dublet terestru al corurilor angelice).

Propensiunea spre singurătate/ solitudine/ sihăstrie și spre liniște/ isihie este un element care aparține aceleiași viziuni paradisiace asupra telosului existențial, care picturalizează peisajele romantice în felul acesta.

Peisajul paradisiac – oglindire fidelă a paginilor literaturii vechi – stă fără probleme în compania celui tipic romantic (văi, dealuri râpoase sau dealuri înalte, păduri, desișuri, largi poiene). Așa după cum melancolia romantică păstrează conotațiile nostalgiei tradiționale, ale regretului îndepărtării de patria celestă.

Liniștea suprapământească a înserării, ca și taina nopții, nu sunt impresioniste, nu sunt simple senzații, ci percepții ale unei sensibilități spirituale, pe care o va augmenta Eminescu în lirica sa.

În general, tonurile acestor peisaje sunt intense și nu vagi, impresioniste.

Diafanul sau inefabilul acestor picturi lirice stă în simboluri, în sugestia alegorică.

Cei care au dorit să devieze sensul acestui tradiționalism spre sămănătorism și poporanism/ narodnicism, n-au înțeles decât în mică măsură care era semnificația idealismului acestor pasaje lirice.

Să privim însă și noi mai de aproape celebrul tablou al lui Heliade din Zburătorul:

Era în murgul serii și soarele sfințise;
A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă vițeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind vițeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Tăcere este totul și nemișcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.

Versurile anunță poemul Sara pe deal al lui Eminescu.

Heliade introduce detaliul rustic fără să cadă în descriptivism naturalist ori în realism prin apropierea privirii de cirezile de vite, de câini lătrători sau de câmpeanul ostenit.

Peisajul său rămâne pur și spiritualizat, în ciuda intersectării cu elementele vieții reale, cotidiene.

Dimpotrivă, lumea e traversată de un fior al sfințeniei (soarele sfințise – considerăm intenționată conotația), este dominată de atributele purității și ale nevinovăției/ inocenței.

Acea feciorească mână a unei nevăzute persoane poate tinde și spre alte sugestii, mai profunde…

În permanență, cele două peisaje, celest și terestru, se întrepătrund, rezultatul fiind dematerializarea semnificațiilor grosiere, a rațiunilor pământești, și hierofanizarea contingenței.

Semnificațiile sunt gradual ascendente.

Greutatea turmelor se diseminează în…vibrații de tauri grea murmură, într-un mod similar celui prin care, în Anatolida, materia apelor se disimula în sunete – Heliade recurge la un travesti acustic al tendinței spre spiritualizare.

Doar că, spre deosebire de Anatolida, în care sunetele apelor virgine rezonează din ce în ce mai furtunos, aici sunetele curg spre domolire, spre liniște: S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână / Începe să s-audă ca șoaptă în susur.

Tonalitățile evoluează de la a puțurilor cumpeni țipând și de la vite mugind la vibrații de grea murmură, apoi la șoaptă în susur și de aici la tăcere este totul.

Peisajul auditiv descendent se intersectează cu ascendența dorului universal spre transcendentalizare. Lumea tace, pe măsură ce levitează spre înălțimi.

Este o permanentă coordonare a empiricului cu transcendentul, pe care o va sesiza Eminescu, pentru că și la el turmele care urcă dealul se întâlnesc cu stelele care le scapără-n cale (Sara pe deal).

Pământul cu fântâni și cumpeni (cu izvoare ale sufletului și cumpăniri ale gândirii) întâlnește cerul înalt (noapte naltă, naltă), pe care luna și stelele îl aduc aproape de vederea, de rațiunea și de sensibilitatea umană.

Fără luna și fără stelele semănate în el, ar fi un cer înalt, intangibil.

Steaua care cade, ca o cobe, e pe de o parte o obsesie romantică (meteorii nu lipsesc din poezia pașoptistă), pe de altă parte sugerează posibilitatea trecerii dintr-o lume într-alta, iar în al treilea rând îl anunță pe Zburător.

Somnul, liniștea, încetarea muncii nu înseamnă o apropiere de neființă, ci o așteptare a transfigurării. Pentru că nemișcarea e plină, altfel spus, nemișcarea e plină de mișcare, de dinamism interior al dorului.

În acest context își va face apariția Zburătorul, însă nu dorim acum să vorbim despre rolul și semnificația sa.

Nemișcarea e deopotrivă cosmică și terestră. Frunza, vântul și apele aparțin naturii, iar morile sunt simboluri ale febrilității umane.

Tăcerea aceasta este sugestivă, pentru că este sincronă. Ritmurile cosmice nu sunt străine de cele umane.

Revenind însă la semnificațiile de la care am pornit când ne-am propus să dezbatem acest fragment liric, câmpia apare, în viziunea pașoptiștilor, ca un orizont deschis, ca o lentilă a cerului, care poate observa înălțimea de necuprins a infinitului cosmic și ascensiunea fără capăt a veșniciei.

Preromanticii români nu au nevoie de prezența munților, în peisajele lor, din moment ce câmpia le poate oferi punctul de observație din care se poate vedea înălțimea nopții.

Did you like this? Share it: