Printre ochii ce mă-ntreabă

Nu vreau să cumpăr cadouri…ci vreau să fiu un cadou. Cei care mă iubesc vor să fiu cadoul lor, vor să mă cunoască și mai mult, vor să stau cu ei, mă vor cu totul al lor. Însă pot fi eu, pe deplin, un cadou, adică o bucurie?

*

Bendeac râde în pielea personajelor. Se duce la Becali acasă și râde de el…împreună cu el. Râde de manelistul cutare, de doctorul cutare, de politicianul cutare…de toți. Toți aceeptă că sunt caricaturali…dar nu se schimbă niciunul. Adică râsul ține la perenitatea lui și nu emigrează deloc din palatul ridicolului.

*

Nu, în ruptul capului nu am crezut că voi mai avea parte, și în secolul al XXI-lea, de „glorioasele realizări” ale democraților cu mentalitate comunistoidă.

Panglici, osanale, cenzură, pupincurism, relații fade, ridicările de gât ale tuturor proștilor, înaintări în grad și în treaptă făcute pe ascuns, interceptări telefonice, teroare…

Nu am crezut că democrația o să scoată la suprafață tot lichelismul și parvenitismul „benefic” și are…să ni le prezinte ca repere.

Să te întorci în cloacă după atâta sânge, după atâtea speranțe, după atâtea minciuni crezute…e cel mai sarcastic și derizoriu joc la care nu am vrut să fiu părtaș.

*

Cuvintele dor cât imaginile. Pentru că cuvintele sunt imagini rupte din inima noastră.

*

Ce mai înseamnă libertate…când cuvintele și-au pierdut înțelesul? Tocmai de aceea, ca să fii liber…trebuie să reînveți cuvintele care îți pot exprima libertatea.

*

Dacă ți-e teamă să fii negat de cineva…ești un nimeni. Un nimeni real

*

Umorul nu salvează pe nimeni. El e un fel de aer stătut…până ai acces la ușa principală.

*

Capitalismul depersonalizant tinde să desființeze democrația tocmai prin aceea că omul care alege e văzut tot mai mult ca o mașină și nu ca o persoană. Și când omul va renunța cu totul la a mai fi o persoană, când va accepta că este doar o manivelă sau un șurub sau o roată a capitalismului atunci capitalismul va sucomba. Pentru că orice sistem social rezistă atâta timp cât oamenii au conștiință de sine.

*

Realele rezolvări ale problemelor încep întotdeauna cu un cuvânt bun…și un trai decent.

*

Fără eroismul așteptării nimic bun nu e posibil.

Sermon on the 30th Sunday after Pentecost [2011]

Beloved brothers and sisters into the Lord,

Fulfillment of commandments is not for themselves but for that the commandments build us as spiritual people! This detail was not known by archon [Luke 18, 18, acc. GNT], who wanted the facts for themselves and not for the spiritual edification of his being.

Because facts themselves are not going anywhere if they do not make us clean, not better beautify our relation with God and with men.

But leaving all for God is the ultimate paradox [v. 22] because thanks to it we can win in the domain of churchly life.

But monasticism does not mean, automatically, salvation, as we understand at first reading, a fugitive one…After how nor life, with family, with wealth, with all sorts of worries does not mean damnation…but a way of salvation, sanctification.

And we need to understand from today’s Gospel [Luke 18, 18-27] just the fact, that the Lord overthrows the logic of man that justified himself…and He said him that the good life begins with the listening and the following of God.

For that all that does not lead me to God gets me away from Him.

And the commandments of God, the ecclesiastical legislation, the traditional institutions can be barriers of my spiritual life if I do not understand spiritually…and namely if they can not give me the spiritual freedom.

The archon felt unfulfilled as many of us, that we do not understand that orthodox life is not primarily to do something for God but to be with God.

And from here our legalism, as the jewish: we look at moral performances…but do not know where we go to our imaginary performance.

For, undoubtedly, the good idea about ourselves we have at the moral life in itself, without inner relation with God.

Because God is not a tyrant: but He sees our infirmities! He forgives the sinner not because this one makes a severe ascesis but as far as he recognizes that his life is the glory of God.

The humility is the fruit of self-knowledge, and this knowledge is a spiritual one, because it is occasioned by the grace of God.

All our good works can not lead us to humility, at the sight of our sins, if they are seen as personal glories and not as steps toward the intimacy with God.

This is the motive for that the leader asked Him about what he was missing…because he thought of a deed, a deed that he do not know…and not at the relation with Him, with his God.

And for that we find His kindness [v. 19] and for that we understand on those with impossible [v. 27], we must be paradoxical, ie divine.

Because not the wealth or its lack is our salvation but the relation with Him, as the most intense relation that we have with someone, is our salvation.

No one withdrawal from the world saves us from ourselves, as no one can push us to sin if we are glued to Him, all the time, through His glory.

And you can not think of paradoxical, ie spiritually, until you see Him as the first and single irreplaceable relation.

And we know with all, that God does not call all to monasticism…but calls us, on all, at detachment of possessions, at distance from any greed and injustice.

Because one is to have house, car, land and another is to no longer see God because of all this. And the inner distance to sin, the idea of possession means to enjoy life and Gods gifts with gratitude.

And you thank to God for all not when you think that all you’ve done you’ve done well…but then when you feel that He made everything in you…and you almost nothing.

And this is the lesson for today: things for which we do not thank to God are those that we feel that we have not done with Him…or that they are not good

The good is done with God and for it we feel to thank God. And if a fact rebuke our mind, if it makes us feel cold and boldness to evil this is a sign that it is not a good deed…because it out us from the peace of our relation with God.

For that the holiness is not pharisaical legalism, is not indifference and lack of compassion, does not mean to kill the man for the sake of a prescription but human transfiguration through good example, through spiritual knowledge and compassion to all creation.

What’s missing us? Why do we need? Oh, yes, we are missing the real relation with God. For that being with Him we never think to us but to Him. Amen!

Dar, Doamne, ce-mi mai lipsește?

Ce îmi mai lipsește, Doamne, ce-mi mai lipsește,
țin post,
fac dezlegare la pește,
nu iert…dar asta o fac și alții,
că nu e foc,
mă aprind dintr-o dată, pe loc?

Mă uit la mine: atât de frumos și atât de trist,
sunt credincios dar și pesimist,
nu-mi pasă de alții dar îmi pasă de mine,
Ție mă rog chiar și în rime,
și mă simt „sfânt”, „foarte sfânt”, Bunule,
că te-ntreb tare:
ce-mi mai lipsește
ca să-mi iau zborul în zare?

Că iată mă-nchin, mă nevoiesc
și îmi place
să pierd timpul îmbrăcat cu 10 cojoace,
îmi place să mă cred că n-am pereche,
chiar și când sunt lovit de o streche,
că mă uit, Doamne,
mă uit și cârtesc,
pe-atât cât îi văd…pe atât mă pornesc
și de-aceea, Doamne, Doamne, ce-mi mai lipsește
ca să-ți fiu cel ce Te iubește?

Dar auzind Iisus i-a spus lui: „Încă una îți lipsește! Vinde toate câte ai și le împarte săracilor, și vei avea comoară în ceruri și vino de urmează Mie”.

Dar, ce Doamne, Tu nu ești capitalist,
Tu ne vrei muritori de foame și eufemiști,
niște bieți cerșetori, niște fugari,
care să stăm în zdrențe…și fără șalvari?

Iar El a spus: „Cele cu neputință pentru oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.