Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Predică la Duminica a 30-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

cel mai la îndemână lucru e să fii torționar și…lucrul care ne entuziasmează cel mai mult orgoliul e să fim „contabili de fapte bune”.

Dacă sunt mai bogat ca tine, dacă am o funcție de conducere și tu ești subsecventul meu, dacă sunt mai sănătos ca tine…și cu forță fizică mai mare decât tine…mi-e foarte ușor să te umilesc, să te port prin tribunale, să te desconsider, să scornesc tot felul de lucruri mincinoase la adresa ta…pentru că știu că tu ești vulnerabil, ești slab

Și devin torționarul/ călăul tău…prin tot ceea ce fac…pentru că știu că am ceea ce nu ai tu…și, mai ales, pentru că îmi place…să te văd cum suferi, cum nu ai ce mânca, cum te târăști, de pe o zi pe alta, cu tristețile vieții în spate…

Sunt călăul care te asurzește cu muzică proastă, sunt nesimțitul care îți face zile fripte la serviciu pentru că sunt șeful tău, sunt soția ta care nu te ascultă, sunt rudele tale care nu te bagă în seamă…sunt anonimul care te calcă pe zebră…sunt cel pe care l-ai votat…și ai rămas cu buza umflată

Și sunt torționar…numai pentru faptul că am ajuns într-un post de conducere pe care nu-l merit…și în scaunul căruia nu știu cum să reacționez ca un domn…și sunt ceea ce sunt eu de toată viața mea: o brută.

Torționarul se bazează pe ascendentul său față de alții…și nu pe sine.

El îi corupe pe alții prin șpaga pe care o cere…pentru o semnătură, pentru o închidere de ochi…pentru un matrapazlâc.

El corupe prin funcție…și nu prin persoana sa. Pentru că, în sine, el e o nulitate…dar una cu funcție în stat.

Contabilul de fapte bune e lupul moralist.

El pare un om de cinste/ admirabil…pentru că îl cunosc atâția, a făcut atâtea, este în diverse comisii, asociații și instituții…indiferent de cum este el în inima lui…

Dar contabilul de fapte bune nu e numai „cel al lumii”, ci și „omul Bisericii”, care se laudă tot timpul cu ceea ce a făcut…dar nu dovedește niciodată cine este.

Și omul valorează prin prisma a cine este în fața lui Dumnezeu, în primul rând, prin cine este datorită relației cu El.

Căci cum altfel am putea să le înțelegem pe „cele cu neputință”, cum am putea să înțelegem de neimaginatul/ paradoxalul mod al relației cu Dumnezeu, dacă nu am fi cu El ci doar ne-am contoriza faptele făcute „în numele Lui”?

Astăzi există gândul extremist, în mintea multora, că monahism înseamnă doar să mergi la mănăstire, să te supui tuturor ascultărilor mănăstirești și prin asta împlinești v. 22 al Evangheliei de astăzi. Și,  ca o prelungire a acestuia, există alt gând prostuț, acela că monahismul ortodox reprezintă singura modalitate de sfințire a omului…reducându-se Biserica la spațiul mănăstirilor…iar societatea largă și Bisericile ei rămânând în afara acestui „singur mod de a fi” al Ortodoxiei.

Însă lucrurile stau altfel…pentru că adevărul nu e reducționist

Biserica, cu toată sfințenia și rectitudinea ei, nu e prezentă numai în mănăstire…ci e prezentă până în ultimul cătun și în ultima casă…și în ultima persoană botezată ortodox și care trăiește în harul lui Dumnezeu.

A reduce Biserica Ortodoxă la Mănăstirile ei înseamnă a-i nega universalitatea și vocația transfiguratoare, îndumnezeitoare pentru întreaga umanitate și creație.

Dar, pe de altă parte, a minimaliza aportul și vitalitatea Mănăstirilor la viața Bisericii  înseamnă a privi secularist lucrurile, pentru că scopul fiecăruia dintre noi este acela de a ne dezlipi de lucruri, de a ne dezlipi interior de lucruri…și nu să înotăm, până în gât, în materie și în plăceri.

Pe baza Evangheliei de astăzi [Lc. 18, 18-27] însă, deducem faptul că viața monahală sau viața mirenească nu sunt importante în primul rând pentru locație ci pentru intensitatea vieții duhovnicești.

Că eu mă nevoiesc în munți ca sihastru…sau sunt preot…sau sunt monahie…sau trăiesc la Brașov sau la Piatra Neamț și sunt căsătorit, sunt familist nu sunt lucruri mântuitoare pentru mine prin ele însele.

Ci mântuirea e cu dovezi, cu dovezi de înduhovnicire…indiferent dacă sunt preot, monah, copil, profesor universitar, femeie casnică, pensionară sau persoană cu handicap.

Mântuirea e realitate personală…și nu fapte înșirate pe ață!

Și ce credem noi, despre contorizarea/ numărarea faptelor bune…pe care le vedem ca pe o comoară pe care o purtăm în spate sau pe care Dumnezeu ne-o depozitează în cer, pentru că numără continuu toate faptele noastre bune…ca urmare a înțelegerii literale a expresiei „comoară în ceruri” [v. 22]…credea și arhontele de azi, din Evanghelie.

De aceea vroia să știe ce mai trebuie să facă…ce faptă bună să mai facă…pentru ca Dumnezeu să o stivuiască în cer pentru el…și când o veni moartea…să o găsească acolo: intactă…și numai pentru el.

Însă Domnul îi spune…și ne spune…despre lăsarea a toate…și despre urmarea Lui și nu îi încurajează lista de fapte bune văzute ca „arhivă personală de sfințenie”.

Și atât monahii cât și mirenii au lucruri.

Monahul renunță la familia lui, la ce are în mare parte…Însă la mănăstire are lucruri, muncește, primește salariu…și are ce mânca…în comparație cu mulți scăpătați ai zilei…care trăiesc mult mai prost decât monahii.

Și există monahi mai bogați decât mirenii…după cum există mireni mult mai bogați decât sate și orașe întregi…bogăția în sine nefiind o povară…pentru că nu o cari în spate.

Ceea ce e o povară…o adevărată povară e alipirea de lucruri, de persoane, de moduri de a fi…care ne predispun la dorința de a păcătui mai mult decât ne-am putea închipui.

Care e însă starea de echilibru în toate acestea? Cum să se comporte monahul față de ale lui și mireanul de ale lui?

Dacă te arăți impasibil, indiferent față de familie, față de societate, față de lucrurile necesare vieții arăți că ești iresponsabil și neomenos pe lângă ascetic, necruțător cu tine. Dacă însă te duci la orice sindrofie, faci compromisuri interioare unul după altul, cu tot felul de oameni care nu au nici în clin și nici în mânecă de-a face cu tine…ajungi un relaxat, un om de lume, un pătimaș notoriu.

Cum împaci rigoarea ta interioară cu buna dispoziție pentru alții? Cum împaci dorința ta de liniștire și de adâncire în rugăciune…cu ieșirea la operă, la film, la un recital de poezie? Cum împaci dusul la serviciu cu dusul la Biserică? Cum împaci vestimentația ta cu vestimentația tot mai iresponsabilă a altora?

Dacă ești contabil de fapte bune…nu le vei împăca niciodată. Pentru că cel care le împacă e cel care își agonisește mereu experiență duhovnicească pentru că e un om duhovnicesc, lipit de Dumnezeu prin harul Său.

Putem merge cu Dumnezeu la film, la operă, la Biserică, la bibliotecă, la cumpărături, pe stradă, în casele oamenilor, la spital, în penitenciare…putem să stăm de vorbă cu oricine.

Putem merge oriunde dacă sintetizăm totul, dacă folosim tot ce trăim și înțelegem spre luminarea și adâncirea noastră în cunoaștere, în sensibilitate, în dăruire, în omenie.

Dacă suntem un burete plin de dorul de Dumnezeu, dacă suntem o inimă fierbinte pentru Dumnezeu, o minte atentă și binevoitoare față de toți și interesată, în mod profund, de orice noutate, mișcare, tendință a umanității…orice experiență se convertește în platina experienței teologice.

Teologia este viața noastră clipă de clipă. Ea este ceea ce Dumnezeu ne spune când citim o carte, când vorbim cu un om, când privim un film, când auzim o știre.

Teologia e libertatea cu care mă iubește Dumnezeu pentru că eu mă dărui Lui în tot ceasul și secunda…pentru ca El să facă în mine lucrarea Lui.

Da, e cu neputință să gândești ce face Dumnezeu cu oamenii care I se dăruie Lui, până nu te dărui Lui…ca să vezi ce minune de om face din tine!

El face din noi oameni noi…și nu faptele noastre, puse una lângă alta, ca un șir de mărgele!

Dacă rugăciunile, posturile, cărțile mele n-au ajuns la Dumnezeu și, ajungând la El, El nu m-a făcut altul, ce folos am eu din viața mea?

Și dacă par drept, sfânt, frumos, mărinimos, viteaz, neînfricat numai oamenilor…dar Dumnezeu nu mă cunoaște, nu mă cunoaște din intimizarea cu El, din apropierea de El, din spusul la ureche al vieții mele…ce folos am?

Știți faptul, fără îndoială, că mulți eretici și păgâni au fapte imense, admirabile, au vieți pline de dramatism și de vitejie spirituală.

Colecții teologice patristice imense scrise și editate de eterodocși, hinduși care țin posturi extreme, musulmani cu o râvnă uluitoare pentru credința lor, preferând moartea și să omoare pentru ea, pietate catolică sau protestantă sau neoprotestantă uluitoare…vedem la tot pasul…

Însă…nicio astfel de râvnă improprie Bisericii lui Hristos nu avem în calendarul nostru.

Râvna autentică e râvna plină de adevăr.

Sfințenia e plină de adevăr, de adevărul integral al Ortodoxiei.

Și asta e diferența: putem fi admirabili ca oameni de conștiință și de morală, ca oameni de caritate, ca oameni care salvăm de la delfin până la păduri virgine…însă, în același timp, să nu avem nimic de-a face cu viața ortodoxă, cu îndumnezeirea și sfințenia Bisericii.

Însă sfințenia nu e străină de nicio dorință bună a umanității.

Măreția intelectuală și morală a celor din afara Bisericii trebuie să ne umilească și să ne întărească în nădejdea că Dumnezeu are grijă și de ei și de noi.

Ca să evanghelizezi pe cineva fără cultură și alfabetizare…trebuie să îl instruiești mult timp.

Însă pentru cineva care a înmagazinat zeci de biblioteci, care știe multă teologie, multă cultură…dar este eterodox…e nevoie de exemplul viu, de exemplul tău viu, de faptul de a fi o icoană pentru el…adică să fi citit și tu tone de bibliotecă…și să le poți explica, în mod viu și iluminator…pentru el…care crede că știe…dar încă n-a înțeles lucrurile importante, mântuitoare…

Adică nu avem nevoie doar de conferințe pentru tineri…ci și de conferințe pentru copii, pentru mame divorțate, pentru văduve, pentru muncitori pe șantier dar și la computer, pentru savanți și nebuni, pentru proști și înșelați, pentru eretici și păgâni, pentru drogați și posedați.

O, da, o Biserică vie este o Biserică eficientă!

Biserica vie…este eficientă prin cât iluminează și sfințește.

Biserica vie nu e o statistică ci o iradiere continuă de viață dumnezeiască.

Iar în ea, torționarii și contabilizatorii de sfințenie sunt puțini pentru că se simt penibili.

Acolo unde dorința principală e aceea de a sluji, de a te jertfi, de a ieși în întâmpinarea altora, de a pune în lucrare darurile lui Dumnezeu din viața ta…nimeni nu mai ascultă închipuiri de sine.

Însă când Biserica e ațipită în buna părere despre sine…când se gândește la ce îi mai lipsește…atunci nu poate da o mărturie credibilă despre viața cu Dumnezeu…pentru că nu o interesează aceasta de fapt.

Și acesta e motivul pentru care la Biserică, în timpul slujbei sau după slujbă, răspâdim bârfe, cancanuri, fobii de tot felul…și nu ce ne-a mai luminat Dumnezeu despre una sau alta, vreun comentariu la o carte, vreo descoperire importantă făcută de către noi, vreo faptă de conștiință.

Și, la urma urmei, răspândim ceea ce suntem și facem.

De aceea, ceea ce pare cu neputință la noi, care nu încercăm să ne mișcăm din loc spre Dumnezeu e cu putință imediat la Dumnezeu…care revarsă luminări și har fără măsură, ca dar viu, neapărat pentru ființa noastră avidă de cunoaștere, de bucurie, de împăcare, de frumusețe.

Dumnezeu să ne îmbogățească în dor de Sine și în inimă pașnică. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Printre ochii ce mă-ntreabă

Next

Dragi tovarăși și pretini, deși n-a nins…o să ningă!

19 Comments

  1. OLGA MARINESCU

    Excelentă şi predica asta: Mă iertaţi, dar ăsta e primul gând pe care-l avusei la finalul ei. Să ne trăiţi, părinte.

    • Bineînțeles că exagerați!…

      Eu consider că cea mai „bună” și tăcută, „cuvioasă” predică pentru ziua de azi e predica neexistentă a părintelui Savatie Baștovoi…pe care „o puteți citi” de pe blogul său…în comparație cu aceasta, care e plină de „aroganță”, de „nesimțire” și de „manierism ieftin”.

      În rest…ce mai faceți?

  2. OLGA MARINESCU

    În rest… vă admir.

  3. OLGA MARINESCU

    Poate c-aşa e bine.

    • Ba nu e bine!!!

      Eu abia aștept laudele dumneavoastră, nu mai pot să dorm fără laudele cititorilor mei…fapt pentru care fac tot ce se poate pentru ele.

      V-ați luat sorcovă? Vă duceți cu colindul?

  4. OLGA MARINESCU

    Ştiu că nu aşteptaţi laude. Poate vă gândiţi că stârniţi invidia sau chiar admiraţia cuiva. Asta nu e bine. Dar, poate că nu sunteţi ca mine şi vă gândiţi sincer că, poate, cuiva Îi va fi de folos ce scrieţi.

    • Nu, doamnă, sunt „un nimfoman al laudelor”!

      Eu scriu „numai” pentru că „mă laudă lumea” și pentru că miile de cititori ai mei „mă laudă în neștire”, chiar în disperare de cauză.

  5. OLGA MARINESCU

    Ce bine ar fi să credem că, ceilalţi se bucură  de darurile noastre si să împărtăşim aceeaşi bucurie. De fapt, m-am gândit că bucuria fiecăruia este şi bucuria celor ce se roagă pentru el. Aşa e normal să fie, ăsta e adevărul. Nimeni nu poate face nici cel mai bine fără ajutorul celor care se roagă pentru el, dar nici sfinţii nu pot să facă un om mai bun dacă nu face şi el atât cât îi este în putinţă să facă.Dacă tot ce e rău e între ghilimele, eu cred că nu e nimic grav.

  6. OLGA MARINESCU

    Eu nu ştiu prea multe şi îmi doresc cu totul altceva decât sorcovă. Îmi doresc „să nu-mi meargă mintea cu sorcova” niciodată.

  7. OLGA MARINESCU

    Adevărul.

  8. OLGA MARINESCU

    Sunteţi ascet?

  9. OLGA MARINESCU

    Relativ.

    • Atunci eu sunt ascetic…pe cât sunteți dumneavoastră de relativă.

      Sau e o întrebare pe care nu ar mai fi trebuit să o puneți…dacă aveați ochi să vedeți.

      Știți dumneavoastră”: „vreau să mă înțelegeți în Duhul Sfânt”…

      Eu cred că nici nu ați început să vă ștergeți cașul de la gură, doamnă Olga!…

  10. OLGA MARINESCU

    Provocare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort