Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 23 noiembrie 2011

Indeciziile păsării flamingo

Tocmai atunci…o, ce clipă!…nu și-a mai găsit cuvintele…Când trebuia să fie cel mai tare din parcare…el, guralivul canalelor desfundate, el, locvacistul unui veac de porțelan adumbrit…el, tocmai el, care mâncase cuvinte pe pâine…care nu credea în cuvinte…care folosea cuvintele pe post de aspirator…tocmai atunci nu a mai știut ce să facă.

Vă vine să credeți?

Vă vine să credeți ce li se poate întâmpla până și celor mai experimentați diplomațiai diletantismului?

*

Ezitase…de teamă?…luni la rând, să-i spună adevărul. Prima dată a înșelat-o cu prietena ei cea mai bună…Cum? Simplu! Îi plăcuse conturul buzelor ei…

El, poet, artist…a vrut să vadă cum e mașina…dincolo de capotă…și i-a cunoscut toate șuruburile.

Fără să-și dea seama…sau ca să-și bea supărarea de-atâta dragoste…s-a încurcat cu o liceeană…tocmai când nevastă-sa purta doliu: da, și soacrele mor câte-o dată!

I-a rupt inima fetei…într-atât de mult și de sigur…încât sărmana fată, prinsă în energia conflictului dintre bărbați și femei…a început să se culce și cu profesorul ei de sport…Dar asta numai…după ore!

El făcea…și ezita

La urma urmei de ce mai trebuia să se dea în vileag…dacă chiar îi plăcea meseria lui de duplicitar?

Inevitabilul însă s-a produs!

Nu l-a prins cu prima, nici cu a doua…nici măcar cu a 14-a…ci, într-un târziu…pentru că soția i-a găsit o fotografie suspectă pe telefon…și l-a întrebat verde-n față ce și cum…el i-a spus tot șirul…încât femeia, labilă, a făcut infarct…și a…

Însă e un om de „onoare”, totuși…Îi schimbă constant florile la mormânt…în pauzele…dintre „consultații”…

*

Am fost o babă consumistă. Am consumat la viața mea pastile de antinevralgic…cu apă. Da, două înghițituri, maică, de apă…după care câte un covrigel cu lapte.

Seara însă…consumam și câte un păhărel de țuică…hai trei…dar numai din producție proprie. Că ce își face omul cu mâna lui e bun făcut

Mi-am consumat vacanțele în apropiere, maică, nu în străinătate, ca veneticii de acum…Și, când se lua lumina…seara…eu îndrugam lână…făceam pulovăre…și chiar botoșei…după care mileuri și lansetă…cu care mi-am câștigat existența.

Că eu am consumat…dar am și existat. Adică trai pe vătrai…și, după cum mă vezi, mă țin bine…cu unele reparații…și la 80 de ani.

*

Mi-am luat cățel…sau, ca să fiu mai explicit…cățeluș: mic, alb, flocos…dar nu pentru plăceri personale…ci în interes de serviciu.

Asta pentru ca, din când în când, să îl las pe el să scrie online…când eu am altceva de făcut.

Și cățălușul…deși abia l-am adus acasă…a început deja să scrie articole, cărți, romane…piese de teatru…

Nu știu unde, când, cum, de când și până când…voi dormi…și cățălușul își va face treaba…însă e mic, alb, flocos…și scrie tomuri întregi

*

Apă minerală, două kilograme de portocale, miros de brad în nări…mânuși în buzunar…prima la dreapta…apoi iar stânga…mirosea a urină…dar cine să-l vadă?…după care am simțit acut privirea ei…stingheră și ofensatoare…apoi iarăși mașină…apoi iarăși suspecți…apoi iarăși o pâine, două…poate că e vorba de aceeași stație

*

O lume minunată în care veți găsi numai…De ce: numai copii? Vreun animal, femeie, urs, computer, nu? De ce numai copii…într-o lume minunată? De unde atâta puțină vocație pentru diversitate?

*

„Cumpărați de la noi, șefu’, că îl dăm mai ieftin!”.

„Mai ieftin…cu cât?”.

„Ieftin de tot…ca braga…”.

Și e adevărat: kilogramul de porc în viu era 7 lei…pentru ca același kilogram să devină 15, 20, 25 de lei…în galantar.

Că d-aia stau și mă gândesc la porcii ăștia: cum or ști, domne’, porcii, să se scumpeze atât de mult la supermarket…dacă de la om d-acasă e cumpărat ieftin ca braga?

*

Nu numai că nu era apă în closet…dar nici măcar instalația sanitară nu mai exista…că, de, CFR-ul e ca tot românul

Găuri…în loc de robinet…și m-am spălat cu suc pe mâini…că România îmi ocupă tot timpul

Isihia romantică

Sunt bine cunoscute aptitudinile romanticilor pentru recluziune, pentru retragerea din lume și contemplarea nostalgică a ruinelor trecutului în coerență cu peisajele de natură sălbatică/ ingenuă și totodată cu starea de spirit, cu tristețea interioară și melancolia generate de pierderea ireparabilă a unui bun de preț, chiar și neprecizat sau vag precizat și totuși adesea evocat în mod mai mult sau mai puțin aluziv: un mod de a fi în lume și o viziune existențială pe care lumea (lor) modernă le-a abandonat.

Între manifestările fundamentale romantice s-a aflat, prin urmare, și contemplarea peisajelor sihastre, dominată de regretul unei existențe de tip patriarhal, în care să primeze conviețuirea cu natura, ca spațiu propice pentru elanul spre libertatea spirituală.

Preromanticii români se acomodează acestei perspective, adăugându-i însă o culoare locală.

Confesiunea romantică a lui Grigore Alexandrescu, care afirma că trăiesc în durere ca-n elementul meu (Anul 1840), este străvezie: Îmi place a naturei sălbatecă mânie, / În negură, și viscol, și cer întărâtat, / Și tot ce e de groază, ce e în armonie / Cu focul care arde în pieptu-mi sfâșiat (Suferința).

Dincolo însă de această corespondență a stărilor de spirit cu temperamentul naturii, propensiunea lăuntrică este mai degrabă spre liniște, spre pace, în care poetul își regăsește tonusul optimist dar și adevărata vocație.

Astfel, câmpia este pentru el deșărt [pustietate] (Meditație) și frumoasa singurătate[1] unde află pace, liniște, viață și unde regăsește ideile senine (Viața câmpenească).

Câmpia lui Alexandrescu are (în mod spiritual) orizont cu cerul: Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimește! / Ce deșărt se arată, oriîncotro privești! / Întinsa depărtare se pare că unește, / Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești (Meditație).

Poate tocmai de aceea, câmpia este deșertul care absoarbe patimi sfâșietoare (Viața câmpenească).

Tulburător este să ne dăm seama că, pentru Alexandrescu, câmpia reprezintă un peisaj romantic (Ast glas, această câmpie, / Noaptea care mă-nvălea / Gândiri de melancolie / În inimă-mi învia (Viața câmpenească)) și în același timp un deșert/ o pustie care servește drept refugiu, adăpost pentru un telos spiritual, pentru ascensiunea gândirii și a simțirii către ceruri, în spiritul monahismului isihast:

Scârbit peste măsură
De zgomotul cetății,
Eu caut în natură
Un loc făr’ de murmură,
Supus singurătății. /…/

Ființă făr’ de nume!
Ce pasării dai zbor,
Ce mărilor dai spume,
Ce omului dai lume
Și apelor izvor!

Ce pui copaci pe munte,
Pe ceruri curcubeu,
Necazuri pe-a mea frunte
Ca furiile crunte,
Slăvite Dumnezeu!

Din bolta de mărire
Coboară-te p-un nor,
Alin-a mea simțire
De rele peste fire,
Ori voie dă-mi să mor!
(Întristarea)

Când tot doarme-n natură, când tot e liniștire,
Când nu mai e mișcare în lumea celor vii,
Deșteaptă priveghează a mea tristă gândire,
Precum o piramidă se-nalță în pustii.

Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe câmpie,
Al meu suflet se-nalță pe aripi de-un foc sfânt,
În zboru-i se ridică la poarta de vecie,
Căci nicio legătură nu are pre pământ.
(Miezul nopței)

Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gândire (Răsăritul lunei. La Tismana), reflectează retrospectiv poetul…

Bolliac meditează: „Dulce tăcere! Cine a știut a se folosi de tine și n-a găsit înzecită mulțămirea, ce fiii chinurilor cu atâtea osteneli o caută în baluri și ospețe de mare cuviință [cinste, în societate]? Care [om], de nenorociri apăsat, alergând la al tău liman, n-a aflat într-însul azilul cel mai adevărat?…Tu verși în tinerile inimi acea dulce melanholie [s. n., termen utilizat de Nicolae Milescu și Dimitrie Cantemir], ce adoarme cumplitele furii ale nenorocirii…” (Meditația II).

Preromanticii nu ignorau tradiția veche a isihasmului – nu cu multă vreme în urmă Sfinții Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicikovski dăduseră semnalul renașterii isihaste în Țările Române.

Figurile unor sihaștri vestiți din trecut sunt rememorate în poeme: Sfântul Nicodim de la Tismana în Răsăritul lunei. La Tismana, de către Alexandrescu, Sfântul Daniil Sihastrul în Daniel Sihastru a lui Bolintineanu, etc.

Personalitățile lor sunt venerabile și sunt evocate cu respect. Alecsandri compară muntele Etna cu un sehastru ce cunoaște al globului mister (Pe coastele Calabriei). Posibil ca Eminescu să fi prelucrat ideea în versul: monahi, cunoscătorii vieții pământene (Strigoii).

Bolliac, exilat o vreme la mănăstirea de la Poiana Mărului, trebuie să fi cunoscut viața Sfântului Vasile (de care am amintit anterior, unul dintre promotorii renașterii isihaste). În poemul Ermitul își descoperă și el, ca și Alexandrescu, admirația pentru spiritualitatea înaltă a eremiților/ sihaștrilor și tainica dorință de înrudire spirituală cu ei:

Și omu-al cărui cuget trăiește numa-n cer,
Ce fuge de mulțime, când încă o iubește,
Și oamenii cu cerul a îi uni voiește,
Își cată un Sinae [un munte Sinai] la sântu-i minister [slujbă].

/…/

Eu mă unesc cu tine: îmi place să privesc
Aceste vârfuri albe, mai nalte decât norii,
Pe care schinteiază câte odată sorii,
Cel din câmpie-afundă deloc nu se zăresc [2] !

Îmi place s-ascult râul mugind într-un abis;
Îmi place-a privi brazii în formi de piramide /…/

Eu aș dori cu tine aci să viețuiesc,
Să-mpărtășesc cu tine și gândul și vorbirea, –
Ast dar cu care cerul dotează omenirea
Și care anticriștii pe buze ni-l zdrobesc.

De asemenea, aceeași intersectare a semnificațiilor romantice cu cele creștine și mistice se poate observa și în poemul Melancolia al lui C. Negruzzi:

O puternică plecare ce nu rabdă-mpotrivire
Mă îndeamnă să cânt astăzi acea tânără simțire
Ce-n singurătate numai își are locașul seu,
Dar ceresc trimis în lume din sânul lui Dumnezeu.
/…/
Căci plăcerile sunt multe care vin din bucurie,
Însă nu puține are și dulcea melancolie; /…/

 Văd o veche monastire, sfânt azil de pocăință,
Unde nevinovăția își aleasă locuință.
Al aramei tristul sunet gândul meu a deșteptat,
Spre locașul mântuirii pașii mei a îndreptat.
În aceste ziduri sfinte unde Domnul se mărește,
Păcătosul alinare conștiinței lui găsește;
Aici suflete viteze, părăsind a lumii greu,
Își petrec restul vieții lăudând pre Dumnezeu.
Gândul lor fugind din lume este numai vecinicia,
Când îi văd, un nou preț are în ochi-mi melancolia,
Judecând că-n lumea asta ne e dat să suferim…


[1] Sintagma ne amintește de imnul O, preafrumoasă pustie, prelucrat dintr-un fragment al Vieții Sfinților Varlaam și Ioasaf.

[2] Spre deosebire de Alexandrescu, Bolliac preferă muntele, dar semnificațiile sunt identice.

Ger într-o lume de gheață

Da, vine iarna, păcat că suntem atât de înghețați interior ca să o primim

Vine iarna cu feeria zăpezii și cu…bucuria debranșării de la căldură, a înghețării salariilor, a reducerilor de bugetari, a spectacolului sinistru al groazei pentru ziua de mâine, alături de cel la fel de sinistru al opulenței afișate a unora.

Vor mai muri câțiva de frig și alți câțiva de foame și alți câțiva de…sinucidere din disperare.

Cine îi mai pune la socoteală, dacă tot suntem…7 miliarde pe planetă? Câteva victime

Există totuși Cineva să îi numere, Care ne numără și gândurile și firele de păr.

Panem et circenses vroiau și strămoșii, măcar în atâta le semănăm vajnicilor romani. De prima nu suntem însă siguri, dar din al doilea avem cu prisosință.

Ieri protestau la parlament și plângeau la televizor niște oameni îndurerați pentru câinii care vor fi eutanasiați cu sălbăticie. Atunci ar trebui să scrie altceva în lege și nu eutanasie

Însă nimeni nu plânge pentru profesori, nimeni nu plânge pentru medici și spitale (decât dacă mor la porțile lor), nimeni nu plânge pentru că pleacă tinerii capabili în afară, fiindcă aici domnește numai corupția. Nimeni nu plânge pentru starea în care am ajuns, pentru ura, invidia și disprețul care ne macină, ca națiune, pentru indiferența în doze letale pe care o inoculăm zilnic în noi și în alții.

Suntem apatici la dramele altora, furioși când ajunge cuțitul la osul propriu. Dar cu o furie neputincioasă, care se răzbună tot pe cel de lângă sine, care distruge pe cel de aproape și mai slab, pentru a-și dovedi că totuși nu este chiar atât de ….neînsemnat.

Furia celui care ațipea în puful egoismului și nu se aștepta să fie afectat

Zeci de ani mulți și-au elasticizat coloana, sub comunism, până când s-au răsculat niște copii. N-ar fi fost nevoie, poate, de sângele lor, dacă mult mai mulți ar fi respirat și ar fi transmis indignare prin toți porii lor celor responsabili.

N-o să încetăm să spunem că, într-o lume fără Dumnezeu, fără educație și cultură, toate acestea sunt inevitabile.

Până la investitori, până la progres, până la strategii de marketing sau strategii de dezvolatere, și chiar pentru acestea însele, e nevoie de oameni capabili, de oameni cu studii multe și grele, cu minte dar și cu caracter, motivați moral și conștienți de rolul lor pentru propășirea tuturor, care să poată să-și facă datoria.

Fără atașament de valori supreme nu se pot îndeplini nici sarcinile minimale.

O lume care-și bate joc de tot ce înseamnă valoare nu poate să supraviețuiască.

Vine paradisul iernii într-o lume rece. Gerul deja s-a instalat: dar ce aduce nou într-o lume glacială?

Poate o pătură de frig și puțină ninsoare să acopere toată nimicnicia și nevolnicia sufletelor?

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno