Zi: 23 noiembrie 2011

Sunt bine cunoscute aptitudinile romanticilor pentru recluziune, pentru retragerea din lume și contemplarea nostalgică a ruinelor trecutului în coerență cu peisajele de natură sălbatică/ ingenuă și totodată cu starea de spirit, cu tristețea interioară și melancolia generate de pierderea ireparabilă a unui bun de preț, chiar și neprecizat sau vag precizat și totuși adesea evocat în mod mai mult sau mai puțin aluziv: un mod de a fi în lume și o viziune existențială pe care lumea (lor) modernă le-a abandonat.

Între manifestările fundamentale romantice s-a aflat, prin urmare, și contemplarea peisajelor sihastre, dominată de regretul unei existențe de tip patriarhal, în care să primeze conviețuirea cu natura, ca spațiu propice pentru elanul spre libertatea spirituală.

Preromanticii români se acomodează acestei perspective, adăugându-i însă o culoare locală.

Confesiunea romantică a lui Grigore Alexandrescu, care afirma că trăiesc în durere ca-n elementul meu (Anul 1840), este străvezie: Îmi place a naturei sălbatecă mânie, / În negură, și viscol, și cer întărâtat, / Și tot ce e de groază, ce e în armonie / Cu focul care arde în pieptu-mi sfâșiat (Suferința).

Dincolo însă de această corespondență a stărilor de spirit cu temperamentul naturii, propensiunea lăuntrică este mai degrabă spre liniște, spre pace, în care poetul își regăsește tonusul optimist dar și adevărata vocație.

Astfel, câmpia este pentru el deșărt [pustietate] (Meditație) și frumoasa singurătate[1] unde află pace, liniște, viață și unde regăsește ideile senine (Viața câmpenească).

Câmpia lui Alexandrescu are (în mod spiritual) orizont cu cerul: Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimește! / Ce deșărt se arată, oriîncotro privești! / Întinsa depărtare se pare că unește, / Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești (Meditație).

Poate tocmai de aceea, câmpia este deșertul care absoarbe patimi sfâșietoare (Viața câmpenească).

Tulburător este să ne dăm seama că, pentru Alexandrescu, câmpia reprezintă un peisaj romantic (Ast glas, această câmpie, / Noaptea care mă-nvălea / Gândiri de melancolie / În inimă-mi învia (Viața câmpenească)) și în același timp un deșert/ o pustie care servește drept refugiu, adăpost pentru un telos spiritual, pentru ascensiunea gândirii și a simțirii către ceruri, în spiritul monahismului isihast:

Scârbit peste măsură
De zgomotul cetății,
Eu caut în natură
Un loc făr’ de murmură,
Supus singurătății. /…/

Ființă făr’ de nume!
Ce pasării dai zbor,
Ce mărilor dai spume,
Ce omului dai lume
Și apelor izvor!

Ce pui copaci pe munte,
Pe ceruri curcubeu,
Necazuri pe-a mea frunte
Ca furiile crunte,
Slăvite Dumnezeu!

Din bolta de mărire
Coboară-te p-un nor,
Alin-a mea simțire
De rele peste fire,
Ori voie dă-mi să mor!
(Întristarea)

Când tot doarme-n natură, când tot e liniștire,
Când nu mai e mișcare în lumea celor vii,
Deșteaptă priveghează a mea tristă gândire,
Precum o piramidă se-nalță în pustii.

Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe câmpie,
Al meu suflet se-nalță pe aripi de-un foc sfânt,
În zboru-i se ridică la poarta de vecie,
Căci nicio legătură nu are pre pământ.
(Miezul nopței)

Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gândire (Răsăritul lunei. La Tismana), reflectează retrospectiv poetul…

Bolliac meditează: „Dulce tăcere! Cine a știut a se folosi de tine și n-a găsit înzecită mulțămirea, ce fiii chinurilor cu atâtea osteneli o caută în baluri și ospețe de mare cuviință [cinste, în societate]? Care [om], de nenorociri apăsat, alergând la al tău liman, n-a aflat într-însul azilul cel mai adevărat?…Tu verși în tinerile inimi acea dulce melanholie [s. n., termen utilizat de Nicolae Milescu și Dimitrie Cantemir], ce adoarme cumplitele furii ale nenorocirii…” (Meditația II).

Preromanticii nu ignorau tradiția veche a isihasmului – nu cu multă vreme în urmă Sfinții Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicikovski dăduseră semnalul renașterii isihaste în Țările Române.

Figurile unor sihaștri vestiți din trecut sunt rememorate în poeme: Sfântul Nicodim de la Tismana în Răsăritul lunei. La Tismana, de către Alexandrescu, Sfântul Daniil Sihastrul în Daniel Sihastru a lui Bolintineanu, etc.

Personalitățile lor sunt venerabile și sunt evocate cu respect. Alecsandri compară muntele Etna cu un sehastru ce cunoaște al globului mister (Pe coastele Calabriei). Posibil ca Eminescu să fi prelucrat ideea în versul: monahi, cunoscătorii vieții pământene (Strigoii).

Bolliac, exilat o vreme la mănăstirea de la Poiana Mărului, trebuie să fi cunoscut viața Sfântului Vasile (de care am amintit anterior, unul dintre promotorii renașterii isihaste). În poemul Ermitul își descoperă și el, ca și Alexandrescu, admirația pentru spiritualitatea înaltă a eremiților/ sihaștrilor și tainica dorință de înrudire spirituală cu ei:

Și omu-al cărui cuget trăiește numa-n cer,
Ce fuge de mulțime, când încă o iubește,
Și oamenii cu cerul a îi uni voiește,
Își cată un Sinae [un munte Sinai] la sântu-i minister [slujbă].

/…/

Eu mă unesc cu tine: îmi place să privesc
Aceste vârfuri albe, mai nalte decât norii,
Pe care schinteiază câte odată sorii,
Cel din câmpie-afundă deloc nu se zăresc [2] !

Îmi place s-ascult râul mugind într-un abis;
Îmi place-a privi brazii în formi de piramide /…/

Eu aș dori cu tine aci să viețuiesc,
Să-mpărtășesc cu tine și gândul și vorbirea, –
Ast dar cu care cerul dotează omenirea
Și care anticriștii pe buze ni-l zdrobesc.

De asemenea, aceeași intersectare a semnificațiilor romantice cu cele creștine și mistice se poate observa și în poemul Melancolia al lui C. Negruzzi:

O puternică plecare ce nu rabdă-mpotrivire
Mă îndeamnă să cânt astăzi acea tânără simțire
Ce-n singurătate numai își are locașul seu,
Dar ceresc trimis în lume din sânul lui Dumnezeu.
/…/
Căci plăcerile sunt multe care vin din bucurie,
Însă nu puține are și dulcea melancolie; /…/

 Văd o veche monastire, sfânt azil de pocăință,
Unde nevinovăția își aleasă locuință.
Al aramei tristul sunet gândul meu a deșteptat,
Spre locașul mântuirii pașii mei a îndreptat.
În aceste ziduri sfinte unde Domnul se mărește,
Păcătosul alinare conștiinței lui găsește;
Aici suflete viteze, părăsind a lumii greu,
Își petrec restul vieții lăudând pre Dumnezeu.
Gândul lor fugind din lume este numai vecinicia,
Când îi văd, un nou preț are în ochi-mi melancolia,
Judecând că-n lumea asta ne e dat să suferim…