Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andrei [30 noiembrie 2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

nici acum 2.000 de ani…oamenii secularizați, îmbâcsiți de teluric, nu credeau că propovăduirea a o mână de oameni, toți Ucenici ai lui Hristos, o să aibă un astfel de impact universal și o să dăinuie!

Nici atunci nu i-au creditat cu prea multă încredere pe Sfinții lui Dumnezeu…iar ei nu s-au uitat la imensa populație ostilă sau indiferentă din jurul lor.

Căci dacă ar fi pactizat interior cu torpoarea din jur, dacă s-ar fi gândit că o să vină o ceată de Îngeri ca să le facă slujba, așa, în locul lor, Sfinții Apostoli n-ar mai fi bătut pământul în lung și-n lat pentru vestirea adevărului și a mântuirii care vine din Evanghelie.

Adevărul e contiguu cu mântuirea…pentru că el naște sfințenia, care e sălășluire a slavei lui Dumnezeu în cei care I se închină și Îl slujesc pe El în mod drept/ cu adevărat pe Dumnezeu pentru că sunt plini de tot adevărul Său.

Căci cum ai crede adevărul lui Dumnezeu doar parțial? Cum să te bucuri doar pe sfert? Cum să crezi că ești întreg…dacă nu ai toate membrele/ mădularele care te fac să fii om deplin?

Adevărul Vechiului Testament se face și mai evident în Noul Testament iar Cel care grăise prin Profeți ne vorbește, în Evanghelie, în trup, ca Dumnezeu întrupat.

Dumnezeu adevărat și om adevărat, ambele firi ale lui Dumnezeu Cuvântul întrupat fiind unite în aceeași persoană a Sa, preexistentă, veșnică.

Și ambele Testamente, împreună cu Tradiția și slujirea continuă a Bisericii, sunt ochii prin care noi Îl vedem pe Dumnezeu, cunoaștem adevărul Lui și ne îmbogățim de imensitatea slavei Lui.

Predica, iubiții mei, este o introducere în relația cu Dumnezeu…dar ea, această relație cu El, e sacramentală, e liturgică, e duhovnicească, e teologică, e imnică, e confesivă, e iconică, e existențială, e clipă de clipă.

Predica te îmbie să guști din tăcerea și pacea lui Dumnezeu și să te bucuri de El, Cel euharistic, de Icoanele Lui, de adevărul Lui, de cântările adresate Lui, de faptele care ne unesc cu El și ne fac să ne dezicem de rău, de adversitatea față de Binele personal.

A încerca doar una dintre unirile cu El înseamnă a ne priva, fără discernământ, de totalitatea frumuseții bisericești a lui Dumnezeu.

Frumusețea Lui Dumnezeu ne inundă din Sfânta Euharistie dar și din Sfânta Scriptură. Icoanele Lui ne străluminează cu frumusețea Sa, dogmele Lui ne umplu de curăția și dreptatea Sa, iar creația Lui, ca o icoană înțelegătoare, contemplativă, ne unifică mintea ca să ne unim cu El, cu Unicul și Primul.

Da, nici Sfântul Apostol Andrei, Evanghelizatorul, Părintele nostru, Apostolul nostru, nu a fost crezut de mulți…și a fost minimalizat…batjocorit…izgonit…famat!…

Însă el nu a luat aminte la vorbele lumii fără Dumnezeu…ci la glasul Lui, al Celui care le-a spus să îndrăznească, pentru că El le-a dat lor, Apostolilor, putere preadumnezeiască, puterea harului Său, ca să calce peste prostia, satanizarea, idolatria, nesimțirea și nesfințirea lumii.

Și anul trecut am vorbit despre viața lui…și despre locurile pe unde a propovăduit…iar anul acesta, după cum bine vă amintiți, pe 24 octombrie 2011, prin preacinstitul său cap, Sfântul Andrei a fost la București…și credincioșii români au venit cu mult entuziasm ca să i se închine.

În viață…și după moarte, ca unul mereu viu…Sfântul Andrei evanghelizează, evanghelizează cu aceeași îndrăzneală dumnezeiască, și e primit cu aceeași reticență, indiferență de către mulți…dar și cu multă iubire și frumusețe de către cei credincioși.

Adică: la fel ca atunci…e și acum!

Cei care simt mirosul spre viață al slavei lui Hristos se schimbă, se înnoiesc în simțuri…Înțeleg rostul vieții…înțeleg decadența lor, stricăciunea din ei înșiși, pe care patimile, pe care le-au cultivat, au adus-o…și de aceea au foame de înnoirea vieții.

Sufletul se înnoiește continuu…și are nevoie de spălare pe față continuă!

Orice ne spurcă, ne întinează…trebuie spălat

Sufletul și trupul se spală cu har dacă se înnămolesc cu păcate.

Și în Casa slavei Sale, în Biserica Sa, împodobită de Dumnezeu cu sfințenie prea minunată, oamenii se spală ca într-un lavoar imens, ca într-o baie imensă…și curăția lui Dumnezeu este frumusețea noastră, e haina care ne ține de cald și care ne întărește, ne dă curaj în fața bolilor, a dezamăgirilor, a tristeților, a îndoielilor și a nesocotirii noastre în chip și fel.

O, nu, nu sunt doar metafore! Ci poezia acestei sfințenii care ne inundă ne dă să vorbim frumos, delicat despre îmbrățișarea pe care ne-o face Dumnezeu prin Sfintele Sale slujbe, pentru că ea e reală, e covârșitoare, e netrecătoare în noi, pentru că e mireasma vieții Lui spre o tot mai mare viață duhovnicească.

Unul o simte, o gustă, o înțelege tot mai mult…pe când altul nu o simte, nu o crede…se învârtoșează tot mai mult…neagă cu ardoare…

Însă negarea harului lui Dumnezeu e un chin, e o plăcere dureroasă, sfâșietoare, care ne face tot mai urâți sufletește, tot mai dezagreabili la nivel moral.

Pe de o parte, te crezi zeu, nu vrei să dai nicio întâietate cuiva, vreunei alte ființe în viața ta, te crezi al tău, profiți de tine, încerci să uiți că ești trecător ca și o gâză…iar, pe de altă parte, încerci să faci din viciile tale un mod de a-ți suporta viața.

Însă curvia, beția, drogul, violența, vanitățile de tot felul nu te scapă de frică, de neîmplinire, de teamă, de insucces, de urât, de suferință, de moarte…de Iad…

O frică cocoșantă și o neîmplinire delirantă sunt tot bagajul tău de ateism, de solipsism prozaic. Pentru că tu te crezi singurul important și singurul viu numai în mintea ta…în timp ce realitatea e mult mai pragmatică cu tine.

Realitatea Sfântului Andrei era de un pragmatism al îndumnezeirii cuceritor.

Cuvintele predicilor lui te invitau la un nou mod de viață, la un mod de viață teologic…care îți aducea nu doar împlinirea interioară momentană…ci sanctificarea/ îndumnezeirea trupului și a sufletului tău.

De aceea, predicile nu sunt vorbe frumoase…ci, în primul rând…adevăruri care te transfigurează, care te înnoiesc ontologic, care te fac să Îl îmbrățișezi pe Dumnezeu cu toată ființa ta.

Și onlineul este spațiul în care predica transfiguratoare își găsește o casă perpetuă, o bibliotecă portabilă…care ne face să o auzim…să o reauzim…pentru ca să ne lămurim nu numai crezurile dar și sentimentele și voința…întreaga viață, întreaga determinare…însuflețirea pentru a fi viu…și pentru a fi frumos împreună cu Dumnezeu și cu oamenii și cu toți Îngerii Lui.

Căci după cum observați nu e de ajuns să știi ce trebuie…ci e nevoie să și faci ce trebuie. Și ca să fii omul lui Dumnezeu trebuie să te zbați să fii frumos în gândurile, în sentimentele, în toate faptele tale.

Da, nu reușim clipă de clipă să fim frumoși!

Secretul însă al rezistibilității în duhovnicie e acela de a nu te lăsa convinsurâțenia e adevărata noastră frumusețe.

Nu, urâțenia spirituală, adică păcatul, nu e frumusețe, oricum s-ar chema păcatul acela!

Și oricum l-am masca noi, oricum l-am schimba ca să sune mai puțin contondent…el, păcatul, ne desfigurează fața precum loviturile unei bâte de oină.

Însă frumusețea trebuie să se împânzească! Adevărurile Lui trebuie mărturisite, pentru că ele înfrumusețează lumea.

De aproape 5 ani de zile, Teologie pentru azi încearcă să înfrumusețeze oamenii, să-i umanizeze prin cultură și să-i spiritualizeze prin teologie.

Nu suntem singuri la nivel online…dar nici prea mulți nu suntem!

Însă modul nostru, al celor care creăm online în Ortodoxie, mai mult sau mai puțin profesionist, mai mult sau mai puțin înțelept, schimbă mentalitățile. Le schimbă în bine…

Pentru că una e să nu vezi nimic despre credință, despre Sfinți, despre frumos…și alta e să descoperi și să privești oaze de bucurie, de curaj frumos, de dedicare la nivel online…unde se cresc altfel de valori decât cele plezirist-consumiste.

În cinci ani s-au schimbat enorm de multe la nivel online.

Aici, în directețea curentă…nu trăim „virtual”, nu trăim „ipotetic”…ci cu toată ființa și în mod imediat.

Iar cei care se uită astăzi la online…așa cum se uitau bunicii noștri la aparatul de radio…la început…vor înțelege cu timpul că cei care vorbesc la radio, cât și cei care vorbesc cu ei la telefon…cât și cei care scriu pentru ei în online sau editează imagine la TV au mâini și picioare, au suflet și viață, că sunt reali…și nu fantasmagorici.

Avem nevoie de respectul, ajutorul și prezența dumneavoastră pentru ca să ne îmbogățim reciproc!

A da cu pietre…în mâna care vă întinde masă zi de zi, vă dă mâncare pentru suflet…înseamnă a vă ucide proprii părinți duhovnicești, care vă hrănesc cu idei, cu viață, cu chintesența interiorității lor.

Și când a venit Sfântul Andrei la noi, în București, când a revenit în România…prin preacinstitul său cap…cei care ne-am atins cu trupul și cu sufletul nostru de iradierea prezenței sale duhovnicești…am constatat identitatea dintre adevăr, bucurie și comuniune.

Adevărul ne unește, el ne bucură, ne entuziasmează și el creează comuniunea duhovnicească între mii, milioane de persoane.

Cuvintele mele pot ajunge la milioane de persoane fiind online…și eu mă împărtășesc de cuvintele altora, a mii de oameni, din care cresc și mă dezvolt intelectual, moral, sentimental, volițional, caracterologic.

Toți cei pe care îi citesc, îi văd, îi simt, îi cunosc mă ajută să fiu altul…semn că am nevoie de toți ca să fiu mereu altul.

Și prietenul, și dușmanul, și necunoscutul meu mă fondează într-un fel anume, mai gentil sau mai dureros

Eu sunt în comuniune cu toți…chiar și atunci când eu nu mai vreau să accept această comuniune…această legătură a mea cu toți ceilalți…prin aceea că toți suntem creația lui Dumnezeu.

Și demonii și oamenii potrivnici lui Dumnezeu au aceeași existență și viață primite ca dar, ca și noi, numai că ne diferențiază ce facem cu viața noastră.

Și Sfântul Andrei ne spune ce a făcut el din viața lui: o frumusețe unică și iluminatoare pentru întreaga istorie a umanității.

Iar dacă alegem să fim sclavii unor principii utilitariste suntem o marfă și unelte de lucru…pe când, dacă alegem să ne sfințim viața, cu toate eforturile și traumele pe care le implică acest demers eclesial, ajungem frumuseți ontologice, făclii vii ale Împărăției netrecătoare a lui Dumnezeu.

Și binecuvântată este Împărăția Lui, cea preaveșnică și netrecătoare, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Moftul de-a fi viu?

  • CV-ul lui Mihai Bendeac: televiziune, teatru, film, publicitate, radio, scenarii…și s-a născut pe 16 februarie 1983. Adică mult prea multe pentru vârsta lui.
  • Despre România în multe feluri.
  • Profesorul Florentin Smărăndache a fost confirmat de CERN: există particule care se mișcă mai repede decât viteza luminii.
  • Curcanul lui Obama de ziua mulțumirii/ a recunoștinței.
  • Vânzătorii români de IT au început să introducă Free DOS în laptopuri, pentru ca să coste cu mai puțin de 300 de lei, cât costă licența pentru W7.
  • Reducerile românești sunt false: se dau cu prețuri mici ce nu s-a vândut cu anii.
  • Promoțiile românești sunt cel mai adesea false: nu se vând cu prețuri mici produse nou intrate pe piață, că asta înseamnă a promova…ci se dau cu prețuri mici lucruri nevândute de mult sau care încep să se altereze.
  • Despre cum ar fi dacă ne-am vinde…și nu ne-am dărui cărțile.
  • Viața este un dar pentru cei care vor să se bucure de ea duhovnicește.

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [37]

Scrisoarea nr. 57 (5 decembrie 1946)

 Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

 Nevastă, nevastă, nevastă,

Pentru mine e o mare bucurie ca tu să mă chemi. Poate ar fi mai elegant și mai frumos din partea mea să nu vin. Ar fi fost mai plăcut să te fi putut chema eu pe tine. Aș fi fost, într-adevăr, satisfăcut [de faptul] că sunt capabil să te chem și să te țin alături de mine[1], [așa] cum se cuvine unei iubite care mă iubește.

Drept să spun, de când ai plecat[2], m-am tot gândit ce vei face în cazul că tu vei avea posibilitatea să mă primești la tine de sărbători?

Uneori ziceam: mă voi duce. Alteori spuneam: nu trebuie să mă ducoricât mi-ar părea de rău.

Nici acum nu m-am hotărât definitiv.

Dar cred că voi veni…Sunt aproape sigur.

Vreau mult, te doresc, prea multă vreme ne-am așteptat unul pe altul…ca acum, când avem posibilitatea, să ne împiedicăm de unele mici inconveniente.

De aceea roagă-i pe ai tăi să nu-și facă o părere rea despre mine, dacă sunt hotărât să vin.

Nu se poate altfel!

Sunt nevoit să vin eu.

Nu am posibilitatea să te chem pe tine aici. Sunt vremurile atât de proaste…și eu încă nu sunt aranjat.

Să nu ia în nume de rău faptul că voi veni. Nu aș veni [în alte condiții]!

Și totuși voi veni, cu toate că îți spun de la început că mă simt foarte jenat…și nu cred că mă voi simți tocmai la locul meu atâta timp cât voi sta acolo.

Nu pentru alte motive…ci pentru că se cădea…și ar trebui ca de acolo să plecăm împreună la București[3].

Totuși eu te cunosc și pe tine și pe ai tăi, [știu] cât sunteți de înțelegători…încât să nu fiu sigur de bunăvoința și de sinceritatea sufletului bun cu care mă vor trata[4].

Dar, oricum, e destul de neplăcut pentru mine că nu pot să-mi aduc eu soția la mine.

Dacă voi veni, eu te asigur de acuma că voi face cum vei zice tu, ca să nu aveți niciun inconvenient din cauza mea.

Nici eu nu am plăcere să am [parte de] scandal sau să audă ai mei că am venit [la Turnu Măgurele și pe la ei nu am fost].

Ba voi fi chiar extrem de prevăzător să nu afle absolut nimic[5] (cel puțin cât voi sta acolo), pentru că vreau să mă bucur în liniște de dragostea ta….în cele câteva zile pe care le vom petrece împreună.

Și vreau să cred, că le vom petrece mai mult unul în brațele celuilalt

Îți spun la ureche: eu mă voi face stingher și rușinat față de ai tăi – poate așa oi și fi – ca să găsesc motiv să stăm cât mai mult singuri.

Și știi de ce?…Ca să ne uităm unul la altul…Căci nici nu mă gândesc să facem și altceva (vorbă să fie!)…

Nu ne-ar fi rușine?…

Dar e treaba ta: voi fi la mâna ta și voi face ce-mi vei zice tu.

Eu n-am nicio vină! Doar vina că voi veni să dormim și noi prima noastră noapte împreună…și să stăm de vorbă de unii singuri.

Te voi anunța la timp [de sosirea mea] printr-o telegramă. Iar eu voi fi, ca de obicei, punctual.

Voi veni în orice caz după plecarea Genii de aici. Ea nu mai stă acum la noi. Eu am, de la o vreme, toate motivele să fiu cât mai rezervat față de Gena.

Ce vei fi zis tu, Florica, de ultimele două scrisori? Poate ți-ai zis că prin poștă nu se poate transmite așa ceva.

Ei bine să nu mai zici altădată că nu vreau să mă gândesc la tine. Cam în felul în care ți-am scris și mai ceva încă, mă gândesc la tine de la o vreme. Îmi vor ieși din cap [însă toate], atunci când vei fi tu lângă mine și nu vei mai avea nevoie decât să întind mâna și să am.

Sper că îți închipui acum câtă bucurie îmi aduce vestea ta că vom fi de sărbători împreună.

Ceea ce nu aveam putere decât să visez va fi acum o realitate.

Parcă mi-e frică să nu se întâmple ceva până atunci.

Tu vei cunoaște un bărbat curat și cinstit, care n-a cunoscut nicio altă femeie. Prima vei fi tu, așa cum și eu voi fi primul bărbat pe care tu îl vei cunoaște.

Așa să fie cinstea și credința și dragostea noastră toată viața: ca în prima clipă!

Mi-ai dăruit ceva odată…Vezi, ai grijă să fie frumoși și cuminți până voi veni[6]. Ei sunt mici. Să-i ții ascunși și să nu-i vadă cineva, că mi-i fură!

Sunt prea frumoși…Și fără ei ce-aș mai face seara, când mă culc?

Mai ai tu multe…dar nu-ți mai spun…Fiindcă așa iar mă pomenesc vorbind…ca în celelalte scrisori[7]

Tu nu-mi spui nimic de tușa. Parcă nu știu eu că ea ține la mine…și la amândoi…

Dar tot eu știu că bine faci.

Să-mi scrii când crezi tu că ar fi mai bine să vin. În ziua de Crăciun ori mai înainte, cu o zi sau două?

E ora 12 noaptea și mâine e Sfântul Nicolae. Eu termin și voi adormi cu gândul la tine ca întotdeauna.

Tu dormi, poate, la ora aceasta iar eu te strâng în brațe și te sărut…Poate ai să mă visezi și ai să te deștepți.

Vreau să te scoli, Florica, să vii la mine!…

Lucică.


[1] Cu sensul de a avea o locuință a lor la București…

[2] De la București, după căsătorie…

[3] Fericitul Ilie se jena de faptul că nu avea unde, în ce casă personală să-și ducă soția…în timp ce nimeni nu dorea să-l ajute.

[4] Cei din familia ta…

[5] Părinții mei…

[6] Se referă la sânii ei…cu delicatețea unui om frumos…cum rar mai auzi să se petreacă în cadrul unui cuplu de iubiți în ziua de azi.

[7] Dându-mi sentimentele pe față…și scriind ceva care „nu se cuvine” a fi scris prin scrisoare…

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [36]

Scrisoarea nr. 56 (2 decembrie 1946)

 Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

Florica,

Ești și tu nevastă acuma. Dar cum te simți ca nevastă nu mi-ai spus deloc.

Cum ți se pare că ești?

Nici trupește, nici sufletește nu ești altfel?

Nu mă simți pe mine în trup[ul] tău? Nu mă simți cum plutesc în tine?

Nu m-ai avut deloc al tău, [încât] să mă acoperi cu brațele și cu picioarele, cu pieptul și, în fine, să-mi sugi trupul cu trupul tău?

Nu ai gustat din mine, din carnea și din sângele meu…dar eu știam că vrei. [Și știu] că ai să mă mănânci cu mai multă poftă după atâta răbdare.

Tu vrei să mă bei? Ai să te îmbeți cu mine…și atunci am să te beau și eu pe tine.

Ai să-mi tremuri în mână, ai să tremuri când te voi strânge la piept…dar va tremura și mâna mea…și sufletul meu nu va ști ce să facă cu al tău, când tu vei fi toată spre mine lăsată.

Vom cădea amândoi…și înfrânți de bucurie vom dori să facem ceva ca să ne lipim și să ne vârâm mai bine unul în altul.

Dacă îți va conveni te vei mișca și mă vei legăna…iar eu te voi trage mai aproape, apăsându-te…

Și fiindcă ești nevasta mea vei îndrăzni să-mi spui unele lucruri pe care nu le-ai spus nimănui până acum…și eu să-ți sorb atunci buzele…

Tu ai să simți cum crești și te dezvolți în unele părți ale trupului, ca să ai să-mi dai îndeajuns din tot ce este rod ascuns în corpul tău, ce va înflori și se va coace pentru plăcerea mea.

Pe nevasta mea am să o pup toată ziua. Și nu ai dreptul să te superi și să faci mofturi pentru asta.

Eu nu mi-am arătat dragostea și toate dorințele față de nimeni. Dar față de tine și cu tine voi face tot ce îmi va trece prin minte…și apoi mă vei judeca după cum îți va plăcea.

Iar tu, față de mine, te rog să nu te sfiești să ceri și să faci orice și oricând vei dori…

Să nu te rușinezi! Eu sunt al tău și ai dreptul să faci cu mine tot ce vei vrea tu ca să te simți satisfăcută.

Să vedem de ce ești în stare! Te-ai lăudat mereu că ești șerpoaică cu ochi verzi, că știi să încolăcești și să te dai, că ai un sânge care, când se aprinde, e de foc

Să vedem! Până acum am văzut doar că știi să te stăpânești.

E și stăpânirea [de sine] un mare lucru și o bună prevestire [despre viitor]. Eu știu de la mine ce înseamnă.

N-am dormit niciodată amândoi în pat…Dar noaptea în care vom fi singuri pentru prima dată cred că nu va fi ușor de uitat.

Deocamdată nici nu știm ce vom face. Vom vedea noi atunci. Vrem să facem prea multe în întâia și singura noapte încât nu ne va fi de ajuns. Însă vor mai fi și alte nopți și zile…

Tu poți să-mi scrii și să-mi spui cum vom petrece în prima noapte? Ce ai de gând să facem?

Noi ne petrecem luna de miere prin scrisori…iar dacă vrei copii, cum spuneai într-o scrisoare…atunci ți-i trimit prin poștă.

Căci pot să-i fac eu aici…ca să te scutesc pe tine de oboseală. Căci pentru tine cred că e o oboseală mai mare decât pentru mine.

Nu-i așa că nu te superi? Vorbă să fie!

Dar cred că mai bine vrei să-i faci tu, cu toată oboseala…căci nu pot să te scutesc de această oboseală

Mie cu tine îmi place să fac copii…deși nu-i doresc în vremurile astea deloc. Așa că pregătește-te de mari oboseli…pentru când vom fi împreună…fiindcă am așteptat destul și unul și altul…

Mi se pare că ți-e frică…De aceea ai fugit așa de repede de la București. Însă nu sunt eu așa de rău, să știi…pentru că mie mi-e milă să te văd suferind…

Așa că voi face ce vei zice tu. Încet…De ce să ne grăbim tocmai atunci?

Nu-ți vine să râzi de toate câte ți le-am scris?…Sau poate tu vei regreta…că vei ajunge mai repede nevastă de-adevăratelea

Acum facem planuri…și atunci nu știm ce vom face… Tu ce crezi? Eu mă tot gândesc…Am și visat de câteva ori prima noastră noapte…Însă cum o fi nu știu, pentru că e întâia oară.

Poate tu dorești o dragoste ca altădată[1]. Va veni și aceea…dar acum trebuie să ne potolim dorințele care ne consumă mintea și trupul de atâta vreme.

Atunci vom fi liberi…și vom visa iarăși, viziuni cerești ne vor umple[2]…și ne vor cuceri pentru totdeauna sufletul…

Tu, ca o zână viorie, prin albastrul cerului mă vei chema…iar eu, strălucitor, ca lumina soarelui, te voi privi.

Vom fi iarăși copii

…Copii…când rar ni se nășteau visele.

Ani și ani nu ne-am privit. Purtam o teamă și o măreție în noi. Fără să vrem ne-am ascuns unul de altul privirea…și nu ne-am mai întâlnit.

Am ajuns triști ca visul pe care nu-l mai găseam.

Am căutat moartea, ne mai crezând în vise.

Moartea ne-a purtat pe valurile ei vii.

Atunci am văzut și trăit surâzând pe valurile ei vii, stăpâni peste moarte.

Și eram de o spasmodică frumusețe.

Liniștea chipului nostru uimea lumea.

Faptele ne înălțau.

Mersul cântecul de vrajă ni-l țintea și ne urmărea.

Iar noi suspinam de atâta bucurie singurătății!…

Nu mai doream [nimic]: totul se împlinea în sine[le] nostru.

Visele se scuturau de floare. Nu mai doream. Ne-am cutremurat de o puritate ce se desprindea din trăsăturile și mișcările trupului nostru…

…Erai o zână…și eu un zeu

Și așa vom fi din nou, pentru vecie!

Când?

Știu eu…

Lucică.


[1] Fără relații sexuale…așa cum o avuseseră până atunci.

[2] Și acest lucru se va petrece peste 2-3 decenii…ei trecând de la o căsătorie cu relații sexuale la una tot mai duhovnicească.

Însă lucrul minunat e acesta: că Fericitul Ilie își presimțea viitorul, vorbea despre el ca despre un lucru prezent…stare văzătoare, de străvedere a sufletului său, care s-a mărit cu timpul și a devenit o harismă

Iar atunci când l-am întâlnit și în deceniul cât am stat în intimitatea sa…această harismă a străvederii atingea cote abisale. Însă nu vorbea explicit despre ea decât foarte rar…

Panseluțe în așteptare

panselute de iarna

În așteptarea lui 1 decembrie 2011, ziua națională a României, când se va face mare paradă militară…s-au plantat panseluțe albe lângă Arcul de triumf…pentru că panseluțele de iarnă nu sunt ca cele de primăvară

Vor urma să fie plantate, în următoarele 4-5 zile: trei palmieri, doi cocotieri, trandafiri roșii, galbeni și albaștri, anemone, lăcrămioare…și un cactus…

Toate însă…de iarnă, rezistente la orice intemperie.

Dacă veți fi prezenți acolo, pe 1 decembrie 2011…veți primi și căciuli transparente (asta pentru cei care nu au în dotare!)…cât și mânuși transparente…pentru ca virozele de tot felul și bolile de tot felul să nu vă spitalizeze fără voia dumneavoastră.

Vă așteptăm cu drag!