Predică la Duminica a 27-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia de astăzi [Lc. 13, 10-17] se ocupă cu întrebarea: cum trebuie să ne petrecem sărbătorile? Sau cum trebuie să fie sărbătorile noastre, ortodoxe, în așa fel încât să simțim și noi că ne priesc pe de-a-ntregul?

Adică trebuie să ne cocoșăm tot timpul spinarea cărând genți cu alimente și cadouri, să facem 10 feluri de mâncare și să nu vedem pe unde trece vremea, să mergem în Egipt, la soare și să ascultăm colinde…sau la schi și să ne rupem gâtul pe-acolo?

Există și varianta nefardată: stai acasă, ții la salariu și pensie, mai închizi caloriferul sau faci foc mai puțin…mănânci fără nazuri…și te duci sau nu…la Biserică, dar știi că e Nașterea Domnului, că sunt zile de sărbătoare, că acum lucrurile sunt altfel

Sărbătoarea de acasă…cu statul la televizor sau la computer și cu dusul la Biserică…ceva colinde…ceva milostenie și un dus la cimitir…cred că e majoritară în România.

Și pentru această sărbătoare…învățăm de la Domnul…că binele, deschiderea generoasă și iertătoare e lucrul capital pentru ca să ne simțim bine sufletește. Faptul de a vrea binele și de a ne împăca cu toți, în primul rând cu Dumnezeu în inima noastră, e fundamentul sărbătorii.

Pentru că Domnul mergea în sabate/ în zilele odihnirii duhovnicești la Biserică și acolo făcea bine, vindeca, ierta, mântuia pe cei care erau ținuți în robie/ în captivitate de către demoni.

Așa că răspunsul la întrebarea inițială e acesta: sărbătorile trebuie trăite eclesial/ bisericește și cu atitudinea interioară a celui care vrea să facă binele și să lase urme frumoase în viața lui…căci zilele noastre sunt puține și triste

Dar nu e de ajuns mersul la Biserică…și nici legitimarea noastră ca oameni religioși…dacă pe premise teologice, ca mai marele sinagogii de azi, căutăm pretexte pentru neiubire, pentru neîntrajutorare, pentru excluderea de la bucurie a altora.

Pe de altă parte, există săraci reali în România, falși săraci, oameni demni și bogați săraci.

Săracii reali sunt oamenii pe care, cel mai adesea, nu îi vedem…pentru că ei chiar sunt de plâns. Sunt singuri, grav bolnavi, abandonați, bătrâni sau copii, cu diverse grade de handicap și, mai ales, de tristețe

Îi vedem, cel mai adesea, pe falșii săraci, pe cei care au transformat cerșetoria într-o meserie, și care își numără banii la sfârșitul zilei…și, cu cei cu care mai rămân, după ce își plătesc codoșii cerșetoriei, trăiesc insolent de bine, mulți dintre ei…

Românii demni sunt cei care își plătesc taxele și impozitele la zi…chiar dacă nu îi dau banii afară din casă…care sunt responsabili pentru fiecare faptă a lor, care muncesc de dimineață și până-n noapte…și cărora le e rușine să ceară ceva când nu au…pentru că știu valoarea muncii.

Bogații săraci sunt cei care, pe măsură ce sărăcesc și se schimonosesc la nivelul sufletului…își mai iau o mașină…deși mai au nouă…și mai derapează puțin la TV sau printr-un ziar…chit că și până acum i-am mai văzut în aceste ipostaze prozaice

Faptul că Domnul se oprește cu privirea…pe trupul unei femei posedate de 18 ani, de un demon ce o gârbovise, o adusese de spate, o rablagise înainte de vreme…și o cheamă la El…este esențial de înțeles într-o relație.

Pentru că numai când privești în mod profund oamenii…înțelegi ce probleme au și că vizavi de astfel de probleme trebuie să te comporți cu seriozitate.

Nu poți să te duci cu gura plină de râs…în casa unei văduve, a unui suferind, a unui om cu probleme sufletești și trupești…după cum nu poți privi cu aroganță pe un om aruncat în gunoaie, în zdrențe!

Nu intri într-o relație cu supozițiaștii cine este cel din fața ta.

Nu te duci la om cu texte din Scriptură…ci cu ceea ce ai devenit tu datorită relației cu Dumnezeu.

Și nu transformi sărbătoarea într-un simplu ritualism (merg la Biserică, ascult n-ascult, înțeleg nu-nțeleg…am fost acolo și gata!), pentru că sărbătoarea e bucurie, e împlinire, e revărsare de umanitate, de umanitate transfigurată în jur.

De vreo trei secole oamenii pre și postmoderni vorbesc despre iluminism și despre umanism…despre maniere elegante…despre etichete sociale și cerebralizarea comportamentului…despre echitate și coresponsabilitate…și oamenii sunt tot mai animalici în comportamentul lor.

De ce? Pentru că lozincile ideologice nu sunt decât un travesti.

Părem mai domni…ca să nu fim amendați și aruncați din culcușul nostru.

Părem mai doamne…pentru ca să nu ne cocoloșim buna imagine socială…

Dar patimile noastre sunt vii, o, Doamne, cât de vii!

Ele, patimile, nu sunt nici umaniste, nici raționale, nici benefice social, nici semne de noblețe, nici înlesniri pentru o viață mai bună…ci lipsă de bucurie, neîmplinire, răceală, singurătate, frică…

Tocmai de aceea, mai marele sinagogii a trecut pe citate…pe foc automat împotriva esenței sărbătorii, adică a facerii de bine, a bucuriei interioare, când a fost pus față în față cu eliberarea de tristețe, de demonism, pe care o făcuse Însuși Stăpânul întregii existențe.

Cu alte cuvinte: să rămână handicapații cu handicapul lor, să rămână triștii tot triști, nemângâiații tot nemângâiați, oropsiții să rămână cu greutățile lor…și să ne bucurăm la Biserică doar noi, ăștia frumoși, cu bani și cu nesimțirea până-n nori!

Tristețe geloasă pe binele făcut altora.

Dacă îi merge bine…și mie îmi merge rău…atunci să ne meargă la toți la fel de rău: aceasta e non sărbătoarea!

Non sărbătoare despre care Domnul le mai vorbise ierarhiei evreiești, când le spusese că voi aveți cheile teologiei în mână și nici voi nu intrați dar nici pe alții nu-i lăsați să intre. Nici pe alții nu îi învățați cum să trăiască dumnezeiește…dacă vouă vă sticlesc ochii după bani și după viața în huzur.

Cei care au văzut minunea…nu au fost de acord cu ea în inima lor…pentru că nu o doreau izbăvită de boala demonizării pe femeie.

Și de aceea și Domnul a vorbit cu durere despre fățărnicia lor proverbială…pentru că nu doreau nici pentru femeie și nici pentru ei izbăvirea de păcate.

Și cine nu dorește să se vindece de păcate…nu poate să se bucure când îi vede pe alții umplându-se de tot mai mult bine și de cunoaștere duhovnicească.

Sărbătoarea vine, poți să ai de toate…sau să nu ai prea multe…dar dacă nu te bucuri de ceea ce e frumos, sfânt, curat, minunat…și nu cauți, cu toată inima, bucuria lui Dumnezeu în comuniune cu întreaga umanitate și cu tot cerul…sărbătoarea nu te îmbogățește, nu te face mare la inimă…

Schimburile de scrisori, de cadouri, vizitele…trebuie să exprime frumusețea noastră interioară, gândurile noastre de bine…și nu diverse meschinării.

Ele trebuie să ne apropie…și nu să ne despartă și mai mult.

Și nu ne vom rușina de binele făcut altora și nici de respectul vizavi de alții și nici de recunoștința pentru cei care ne-au făcut bine, dacă nu vom abdica de la binele făcut ca respirație zilnică. Amin!

Statistici. Concluzii. Sublinieri. Lucruri văzute de-aproape [15]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a

***

55. Tinerii României pleacă iremediabil   

„În 1990”, spune Dan Ungureanu, „generația Revoluției, tinerii între 10-24 de ani erau 5, 8 milioane. În 2005, aceeași cohortă (acum în vîrstă de 25-39 de ani) erau abia 5, 2 milioane.

600. 000, mai bine de zece procente, au plecat în străinătate.

În grupa de vîrstă a celor care aveau 10-34 ani la Revoluție, 8, 9 milioane, rămăseseră 7, 9 milioane în 2005.

Un milion au murit sau au plecat.

Un tînăr din zece a votat cu picioarele.

Cohorta 10-34 ani are în 1992 8, 6 milioane de persoane.

15 ani mai tîrziu, în 2007 același grup, aceeași cohortă (cei în vîrstă de 25-45 de ani) pierde 685 de mii de persoane, 45. 000 anual.

Începînd din 1992, emigrează, din România, anual, 45. 000 de persoane tinere.

De cinsprezece ani, în fiecare săptămînă pleacă 880 de persoane, populația unui sat.

În fiecare an, România se golește de un Petroșani, un Lugoj, un Pașcani sau un Tecuci.

E ca și cum, în ultimii 20 de ani, s-ar fi golit șapte sute de sate; e ca și cum ar fi emigrat întreaga populație a județului Cluj. E ca și cum s-ar fi golit județele Brăila și Caraș-Severin”[1].

Și asta pentru că nimeni nu se gândește la ei în mod responsabil.

*

56. Mallul cu patinoar

 AFI Palace Cotroceni[2], „deţinut de compania israeliană AFI Europe[3], după doi ani de funcționare a avut „vânzări cumulate de 370 de milioane de euro, adică un rulaj zilnic de circa jumătate de milion de euro[4].

„Numărul vizitatorilor în primii doi ani de funcţionare s-a ridicat la aproape 50 de milioane de persoane, aproape 70.000 pe zi, un record pentru piaţa locală, dar bugetul mediu de cumpărături s-a ridicat la doar 7, 4 euro per vizitator”[5].

„Circa 50 de milioane de euro din încasările retailerilor, respectiv 13-14% din total, au mers în plata chiriilor centrului comercial”[6] iar „proiectul…a implicat un cost de circa 300 de milioane de euro…[care] reprezintă cea mai mare investiţie imobiliară realizată până în prezent pe piaţa locală.

Proiectul are o suprafaţă închiriabilă de circa 79.000 de metri pătraţi şi chiriaşi precum Real, Zara, H&M, C&A, New Yorker, Cinema City sau Pure Fitness”[7].

Însă investiția e imens de mare în comparație cu puterea de cumpărare a celor mai mulți dintre vizitatori…

*

57. Câinii bucureșteni

„Directorul Autorităţii pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor, Robert Lorentz, a declarat, luni, [28 noiembrie 2011], că pe lângă cei 40.000 de câini sterilizaţi care se află pe străzi, mai sunt alţi 10.000 nesterilizaţi, din care 5.000 sunt femele[8].

Însă această instituție are decât doi hingheri și vrea să îl angajeze pe un al treilea[9], pe când „costul sterilizării unui câine este de 135 de lei, iar eutanasierea [lui] costă 50 de lei”[10].

Iar dacă îi dai cu bâta în cap…poate fi chiar și „amuzant”…

 *

58. Pensii românești în 2012

Proiectul legii bugetului asigurărilor sociale pe 2012 arată că în România sunt 4, 76 mil. pensionari cu pensii de asigurări sociale, care au o pensie lunară de 747 lei, şi 159.000 pensionari plătiţi prin Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Serviciul Român de Informaţii, cu o pensie medie lunară de 2.289 lei.

Pentru aceste pensii speciale se cheltuiesc 4, 4 mld. lei, adică aproape 10% din întreg fondul alocat pensiilor în România (47 mld. lei)”[11].

Cum se întâmplă ca pensia specială…să fie atât de specială?

Un mic exemplu: după recalcularea pensiilor din 2011, „un locotenent­-colonel în vârstă de 43 de ani, trecut în rezervă în 2008, are o vechime de 45 de ani muncă deoarece pentru fiecare din 20 de ani lucraţi într-o unitate militară a mai primit încă un an vechime, deci încă 20 de ani vechime, la care s-au adăugat şi studiile.

În acest fel punctajul de pensie obţinut este de 3,14 puncte, ceea ce înseamnă o pensie de 2.307 lei (3,14 X pensia medie).

Pensia sa totală este însă de 2.654 de lei pentru că se mai adaugă un „Ordin/Semn onorific pentru 20 de ani” de 347 de lei pe lună.

Aşa s-a întâmplat cu pensiile din Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Serviciile Speciale[12].

Iar dacă ai muncit 45 de ani ca profesor, ca tractorist sau ceferist…primești o pensie „frumușică”, adică una cu care nici să mori…dar nici să te bucuri.


[3] Cristi Moga, Bucureștenii cheltuie jumătate de milion de euro în fiecare zi în cel mai vizitat mall din capitală, cf. http://www.zf.ro/companii/bucurestenii-cheltuie-jumatate-de-milion-de-euro-in-fiecare-zi-in-cel-mai-vizitat-mall-din-capitala-9012534.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Geanina Sandu, În Bucureşti sunt 2 hingheri şi 40.000 de câini comunitari. Cum va rezolva Autoritatea pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor problema, cf. http://www.gandul.info/news/in-bucuresti-sunt-2-hingheri-si-40-000-de-caini-comunitari-cum-va-rezolva-autoritatea-pentru-supravegherea-si-protectia-animalelor-problema-9012683.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Iulian Anghel, Misterul pensiilor speciale a fost dezlegat: 45 de ani vechime pentru pensionari în vârstă de 43 de ani, cf. http://www.zf.ro/buget-2012/misterul-pensiilor-speciale-a-fost-dezlegat-45-de-ani-vechime-pentru-pensionari-in-varsta-de-43-de-ani-9010805.

[12] Ibidem.