Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a

***

59. Banii alocați învățământului românesc

Ciprian Domnișoru ne oferă date statistice despre subiectul nostru într-un articol al său publicat pe platforma Voxpublica[1].

„În bugetul pe anul 2011 salariile profesorilor din învățământul preuniversitar erau bugetate la 7.098.823.000 RON, aproximativ 1, 4% din PIB (la un PIB de aproximativ 500 de miliarde de RON)”[2].

În concluzie: 1, 4 % din PIB e o nimica toată pe lângă aportul profesorilor la nația română.

„Alocarea de la Ministerul Educației pentru finanțarea de bază a universităților ajungea, conform Consiliuliui Național pentru Finanțarea Învățământului Superior, la 1.900 de miliarde RON în 2010. Această finanțare a scăzut la 1.700 de miliarde în bugetul 2011 și este programată în bugetul pe 2012 la 1.618 miliarde”[3].

Trendul finanțării e descrescător…pentru că avem o coaliție de guvernare căreia nu îi place școala

Graficul infra subliniază afirmația noastră:

 *

60. Utilitățile școlii românești

„În 2006 ministrul Hârdău prezenta un raport asupra educației. [Din el reiese că] 47% din școlile din România aveau fântână în curte, 13% nu aveau apă, 70% aveau grupul sanitar în curte, 74% aveau încălzire cu sobă[4].

Adică o școală românească încă rurală în domeniul utilităților.

S-au schimbat enorm de mult lucrurile, dacă bugetarea învățământului e în scădere?

*

61. Gândire retrogradă

Virgil Paraschiveanu concluzionează în articolul său intitulat 1 Decembrie. Trec Tancurile! Gaudeamus:

„Bugetul României din ultimii ani și pe 2012 demonstrează clar că abordarea noastră de dezvoltare e pe dos: la Ministerul Educaţiei (de la 8, 9 miliarde lei la 8, 7 miliarde lei) și Ministerul Culturii (de la 795,8 milioane lei la 600 milioane lei) bugetele sunt în scădere, iar la Ministerul Apărării Naţionale (de la 5 miliarde lei la 5,1 miliarde lei) suma a crescut.

Deciziile politice care țin educația și cultura jos, iar uniformele militare sus demonstrează o gândire retrogradă, feudală, incapabilă de transformare, perdantă pe termen scurt, mediu, lung pentru întreaga societate”[5].

*

62. Două majorități parlamentare

Prof. Daniel Barbu[6] ne prezintă procentele de vot care au format majoritățile parlamentare dintre 1992-1996 și 1996-2000 în România în cartea sa Republica absentă[7].

Majoritatea parlamentară PDSR-PUNR-PRM-PSM (+ PDAR în Senat) a susținut, explicit sau implicit, guvernul din 1992 până în 1996, deși nu realizase decât 31, 27% din voturile cetățenilor înscriși pe liste [cf. Idem, p. 170, n. 1: PDSR = 18, 93%, PUNR = 5, 43%, PRM = 2, 57%, PSM = 2, 13% și PDAR = 2, 21%] și 47, 74% din sufragiile valabil exprimate pentru Senat, iar în Camera Deputaților 28, 12% din opțiunile cetățenilor cu drept de vot și 42, 37% din voturile validate.

La rândul ei, coaliția CDR-USD-UDMR [1996-2000] este expresia unei majorități parlamentare aproape la fel de slab înrădăcinată în preferințele electoratului.

În Senat doar 36, 16% din cetățeni cu drept de vot au acordat încredere celor trei coaliții iar 50, 68% din alegătorii ale căror voturi au fost validate, iar în Camera Deputaților numai 35, 33% din alegătorii înscriși pe liste și 49, 74% din cei care au votat efectiv și valabil[8].

Și, potrivit datelor statistice, autorul ne spune că „aceste procente ar trebui să fie citit[e] de către partidele politice românești ca un îndemn la modestie și reținere.

[Pentru că] „începând cu 1992, coalițiile se bizuie pe o bază electorală extrem de fragilă și pe o majoritate parlamentară produsă exclusiv de modul de scrutin proporțional.

Or, în democrația reprezentativă, votul este cel care trece drept mecanismul capabil să confere legitimitate, în niciun caz algoritmul bine folosit[9].


[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[7] [Prof. Dr.] Daniel Barbu, Republica absentă. Politică și societate în România postcomunistă, Ed. Nemira, București, 1999, 298 p.

[8] Idem, p. 170.

[9] Idem, p. 170-171.

Did you like this? Share it: