Prima și a doua parte…

***

În icoană, umbra este „întuneric”[1] iar deschisul este „diafanie”[2]. „Luciul[3] este „cel mai luminos punct al unei forme din natură”[4], pe când „blicul…[este] punctul cel mai strălucitor al unei morfologii iconice”[5].

Însă blicul exprimă prezența luminii dumnezeiești în icoană[6], fiind un element teologic absolut important și care face ca „forma din icoane, asemenea Sfântului, [să] devină ea însăși lumină[7].

Discutând Icoana Buneivestiri, autorul spune că „oferă senzația penetrantă a stop-cadrului, a timpului înțepenit, când prezentul și veșnicia se pliază subit[8].

Arhanghelului Gavriil i se surprinde aici „pășirea uriașă și fandarea solemnă[9], pe când Maicii lui Dumnezeu: „gestul retractil al mâinii”[10].

Referindu-se la modul în care iconarul se raportează la icoană, autorul nostru ne spune că „icoana nu este un plan, ci un spațiu tridimensional[11]. Căci dacă „planul are structura concretă a pragului[12], icoana ne prezintă „forme venite în prag, așezate în prag, ieșite în prag, pironite în prag, pășind în prag, călcând pragul”[13]…[pentru că] iconizarea „le consemnează doar popasul[14] lor.

Iar timpul icoanei nu este timpul prezent ci „prezentul înveșnicit, simbolizat prin acum și pururea[15], Sfinții arătându-ni-se în spațiul pragului[16].

Aici, în pragul iconic, are loc întâlnirea dintre om și Dumnezeu[17], pentru că „pragul icoanei este însăși asemănarea iconică, loc singular din lumea creată, văzută și nevăzută, unde Dumnezeu iese în prag[18] pentru ca să ne întâmpine.

Și autorul teoretizează aici pragul iconic ca pe o interpretare mult mai proprie icoanei decât perspectiva inversă[19].

Vorbind despre tabloul religios al Învierii Domnului în comparație cu Icoana Învierii Domnului, care e Icoana coborârii Sale la Iad, autorul afirmă pe drept cuvânt că tabloul religios romano-catolic e lipsit de „realism eshatologic”[20] și „contrazice flagrant”[21] descrierile evanghelice.

Însă în icoana ortodoxă a coborârii Sale la Iad, Domnul îi extrage[22] din morminte pe Sfinții Protopărinți ai neamului omenesc cu putere dumnezeiască, Domnul fiind „în plină mișcare, pășind amplu, trecând pragul aflat între El și infern, între cel mai desăvârșit înăuntru și cel mai ticălos din afară[23].

Icoana Răstignirii Domnului prezintă trupul Său înduhovnicit, pe când tabloul religios al romano-catolicismului este o expresie doloristă[24].

De aceea „solemnitatea pașnică și calmă care învăluie Pătimirile [Domnului] în icoane nu are nimic de-a face cu rictusul forțat al Sfinților jupuiți de vii în perimetrul tabloului religios”[25].

În Icoana Răstignirii, Ortodoxia „figurează puterea Patimilor Domnului de a tămădui cosmosul și întreg creatul”[26], pentru că moartea nu e văzută ca ultima gară.

Și din această cauză, Hristosul nostru, Cel răstignit, nu e „mort ci adormit[27].


[1] Sorin Dumitrescu, Noi și Icoana (1). 31+1 de iconologii pentru învățarea Icoanei, Ed. Fundația Anastasia, București, 2010, p. 218.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 219.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 223.

[8] Idem, p. 234.

[9] Idem, p. 238.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 252.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 253.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 254. Fragmentul la care ne-am referit aici e acesta: „Pentru un iconar autentic, perspectiva inversă nu depășește limitele unei simple probleme plastice, în timp ce încercarea de a reprezenta/ simboliza pragul poate restitui actului iconic sensul tainei și emoția teologică”.

[20] Idem, p. 258.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 263.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 284.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 284-286.

Did you like this? Share it: