Predică la Duminica a 28-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

după praznicul fără bucurie…Evanghelia de azi [Lc. 14, 16-24] teoretizează pe marginea cinei fără participanți.

Pentru că o parte dintre oamenii religioși aflați în sinagogă nu s-au bucurat de vindecarea demonizatei cocoșate de 18 ani…după cum la Cina cea prea mare a Împărăției lui Dumnezeu, cei chemați n-au vrut să vină din diverse motive puerile…și cu totul improprii chemării.

Și a cui și care chemare? Chemarea lui Dumnezeu la bucurie.

Pentru că Omul din parabola de astăzi, acest Preamilostiv, Care i-a chemat pe mulți…adică pe toți la Împărăție…S-a văzut refuzat de foarte mulți într-un mod pătimaș, prefăcut, mincinos…

L-au refuzat și Îl refuză…pe Dumnezeu în mod ipocrit și irațional.

Pentru că nu există niciun motiv plauzibil, nicio rațiune sănătoasă pentru care un om…poate să Îl refuze pe Dumnezeu, adică să-și refuze propria fericire și împlinire veșnică.

Dumnezeu ne cheamă…ne invită la bucuria îndumnezeirii…ne face cea mai serioasă invitație din câte pot exista…iar noi pretextăm că avem pământ de lucrat, că avem boi de încercat, că avem femeide iubit…adică n-avem timp pentru El.

Însă observați, vă rog, ilogicitatea oamenilor invitați în comparație cu măreția dăruitoare a Celui care îi cheamă!

Dumnezeu îi cheamă la bucurie netrecătoare…iar oamenii prețuiesc lucrurile mici, trecătoare, stricăcioase…

De aici titulatura, pe deplin meritată, de oameni trupești dată unor astfel de oameni care se bucură egoist de creația lui Dumnezeu, de plăcerile vieții, de ei înșiși…mai presus de Dumnezeu.

Însă o astfel de „bucurie” egoistă e fără valoare, fără consistență…pentru că nu e comuniune, nu e înfrățire, nu e veselie dumnezeiască.

La cină, la un dineu, la o nuntă…mergi pentru ca să te bucuri cu cel care te-a invitat. Și dacă poți și vrei să te bucuri cu el…te duci, onorezi invitația. Iar dacă nu poți, trimiți un dar sau îți cer scuze de așa manieră…în care cel care te-a invitat să te considere prieten…și nu un indiferent

Iar faptul că dintre cei care au refuzat invitația lui Dumnezeu…niciunul nu s-a răzgândit…îl vedem din aceea că Domnul i-a chemat și pe cei nechemați inițial, adică a chemat și neamurile, după ce îi chemase pe fiii lui Israel, adică pe toți păcătoșii la mântuire.

Israelul, în integralitatea sa, nu a vrut să Îl recunoască pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Nu L-a recunoscut pentru că nu L-a văzut cu ochii inimii. Doar puțini L-au văzut și s-au bucurat de mântuirea Lui

Tot la fel: doar unii dintre neamuri L-au dorit, L-au iubit și au adormit somnul nemuririi întru El.

Și versetul al 21-lea, care vorbește despre sărăcie, despre schilodire, orbire, neputința de a merge se referă la starea interioară, decăzută a celor chemați…care au fost chemați/ invitați/ poftiți la bucuria netrecătoare…în ciuda neputințelor lor duhovnicești.

Asta ar trebui să ne dea de gândit, nouă, celor care spovedim și împărtășim oamenii: credincioșii vin la Biserică ca să mănânce din Cina Împărăției și nu pentru ca să fie spectatori la ea.

Trebuie să guști [v. 24] din Împăratul slavei, din Hristos euharistic!

Trebuie să guști și să pleci mâncat de la Biserică, săturat de puterea și de sfințenia lui Dumnezeu, întărit și fortificat duhovnicește și nu dezamăgit, nu dezolat, nu panicat!

Pentru că în afară de Biserică, e adevărat, există multe tentații, multe războaie…multă decadență…multă boală, greață, animozitate, răutate, indecență…

Dar aici, în Biserica Sa, cu o mică linguriță plină de Hristos Cel răstignit și înviat pleci plin, pleci tare, pleci vindecat de neiubire…dacă ai venit cu inima îndrăgostită de El.

Și El, Stăpânul și Iubitorul de oameni, te mângâie pe măsura doririi Lui.

El te iubește pe măsura iubirii tale sau pe măsură ce tu Îl lași pe Dumnezeu să îți arate cât de serioasă, de sfântă și de acaparatoare e iubirea lui Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăiește

Cina cea de Taină nu trebuie să fie fără împărtășire!

Sfânta Liturghie nu poate fi fără bucuria euharistică a împărtășirii, fără rugăciunea împreună, fără privirea cu prietenie, cu blândețe…fără întrajutorare reciprocă.

Și acolo unde există cântare și formalism liturgic…dar nu există iubire…nu există atenție…nu există delicatețe…nu există respect reciproc…Cina Liturghiei se face…fără ca cei care participă la ea să se bucure interior.

Se face ca o corvoadă

Și prin aceasta ne întoarcem la aceeași situație: sărbătoarea fără bucurie

Cum să te bucuri…fără să te bucuri? Cum să crezi că ești sensibil…dacă nu te bucură binele din viața confraților tăi? Ce câștigi până la urmă dacă îi invidiezi pe alții, când te nărui interior pe tine?

Nu, nu se poate doar cu făcutul actului de prezență!

Sărbătoarea reală e plină de bucurie…iar Cina e plină de veselie, de împlinire duhovnicească.

Nu e doar de ochii lumii, de fațadă…ci din sărbătoare creștem, ne umplem de bucurie, de milă, de lacrimi frumoase, de delicatețe…

Însă, se poate întâmpla, din diverse motive, ca sărbătorile noastre să ne fie ciuntite de bucurie. O boală, o lipsă, o nevoie, moartea cuiva iubit…ne pot răni bucuria.

Dar niciodată o bucurie duhovnicească nu ne poate fi furată deplin din inimă, din minte și din trup atâta timp cât ea e întărire a noastră, clipă de clipă…făcută de Însuși Dumnezeu.

Putem să-l plângem pe cel iubit, putem fi încercați crunt de boală…putem fi îndurerați amarnic…însă undeva, dedesubtul tuturor acestor griji și neîmpliniri există magma bucuriei, lava frumuseții duhovnicești, care irumpe în ființa noastră…în cele mai paradoxale și neașteptate momente.

Și momentele noastre de bucurie duhovnicească pot fi cărțile de vizită pentru cei care nu cunosc fericirea pe care ne-o dăruie Dumnezeu.

Da, fapta bună, te silește să recunoști că ești apreciat, stimat, iubit!

Opera mare a cuiva, măreția lui de spirit, bunăvoința lui față de tine…te silește să recunoști că aici e darul lui Dumnezeu înmulțit în mod conștiincios!

Tot ce se face bun, frumos, durabil în această lume te silesc să le recunoști caracterul de daruri venite în viața ta.

Darul lui Dumnezeu făcut prin oameni, darul omului, omul ca dar…te silesc să recunoști, în adâncul tău, nevoia de astfel de daruri alese.

Prietenul autentic, soția devotată, duhovnicul ales, fiul demn sunt daruri imense. Mântuirea, sănătatea, iertarea, cunoașterea, încrederea, iubirea, libertatea, pacea, prietenia sunt daruri imense.

Ele te silesc să admiți milostivirea lui Dumnezeu.

Și convertirile reale pornesc de aici: de la simțirea și conștientizarea darurilor lui Dumnezeu revărsate în viața noastră.

Să fim așadar exemple neforțate, exemple naturale…pentru alții! Să nu ne dăm de „sfinți”, să nu vrem să facem neapărat lucruri care să convingă…ci să ne manifestăm în așa fel în relație cu alții încât să îi atragem pe oameni, de la sine, prin distincția modului nostru de-a fi. Amin!

În mijlocul suspendării de cer

  • Nu înseamnă rugăciunea tocmai faptul de a te suspenda de cer, cu tot dinadinsul, pentru a fi miluit de Dumnezeu? A te prinde cu mâinile de cer…și a nu-i mai da drumul niciodată?
  • Jim Warren: pictor suprarealist…la care caii ies din mare, femeile sunt esențial-hiperbolice iar re-așezarea realității e întotdeauna o idee picturală magistrală.
  • Forum România Inedit: unde oamenii discută și își împart reciproc idei, cărți, imagini, file video și audio…
  • A fi constant înseamnă a avea o împlinire continuă.
  • Un utilitar care ne ajută să identificăm un anume font/ un anume format de literă.
  • Cadoul e un mod de-a fi. El nu te poate înlocui niciodată pe tine.
  • Poezia e o stare existențială și nu un discurs. E temperatura ta esențială.
  • În 5 ani de online am înțeles din plin că numai seriozitatea creației te scapă de ridicolul de a veni la târg…fără să ai ce vinde.
  • Aici, pe fiecare zi, ne legitimăm prin ceea ce suntem…nu prin ceea ce părem a fi.
  • Ironia fără spate asigurat e oglinda în care îți plângi inconsistența.
  • Domnule Adrian Agachi, cum ați trăit dumnevoastră ultima dată un extaz…la nivel comunitar? Și ce se simte în cadrul „unui extaz gol, lipsit de orice experiere personală”? Mulțumesc anticipat!
  •  Diagnoza societății românești postdecembriste făcută de Prof. Dinu C. Giurescu.
  • Doi euro de cetățean pentru democrația românească.
  • Cuvintele nu-ți spun nimic dacă nu ai experiența lor. Trebuie să te lege de fiecare cuvânt o anume relație pentru ca să te simți amiabil cu proximitatea sa.
  • Am ascultat colindele corului Predania…și m-au surprins în mod plăcut…deși nu știu cine sunt. Adică mi-au plăcut pentru ce au cântat…Dacă mi-ar fi plăcut pentru cine sunt…ar fi însemnat că n-am înțeles nimic din muzica lor. O muzică clară, neafectată, care recuperează demnitatea interpretării.
  • Cele mai multe inexactități teologice se nasc din rea intenție, din grabă sau din neștiință?
  • Ce ne face să nu ne pocăim cinstit…când toate indiciile din jurul nostru ne îndreaptă spre acest lucru? Suntem prea plini de noi, prea găgăuți sau indolenți?
  • Cum ne asumăm noi răspunderea…pentru ceea ce nu facem…dar am putea să facem?
  • Există o scară a ridicolului în materie de impertinență?
  • „I-a sunat ceasul”…să facă lucruri mari. Însă el, obosit de atâta măreție pe care nu poate s-o conceapă, se cocoșează non-stop cu lucrurile mici ale propriei sale vieți mici.
  • Când un băiețel primește cadou un avion…și o fetiță primește o păpușă…înseamnă că băiețelul vrea să mitralieze toate…păpușile?
  • Cât din păpușile copilăriilor dumneavoastră, dragi doamne, vă seamănă la inimă, la tăcere…și la eficiență?
  • Băieții sunt miștocari până îi lovește ghioaga îndrăgostirii. După aceea…fetele încearcă să își scoată pârleala...ținându-i la foc mic…pe băieții miștocari ai adolescenței lor.
  • Unii se auto-suspendă din graficplecând…iar alții murind…Dacă „de morți numai de bine”, de cei plecați „în țări străine” numai de uitare. Și când le e bine acolo, când îi văd alții în locul nostru…ne aducem subit aminte de ei…și ne lăudăm „cu propria noastră reușită” de a fi fost indiferenți față de viața lor.
  • Doamna Eugenia Vodă s-a arătat mirată că tânărul  de numai 18 ani, genial în IT, Ionuț Alexandru Budișteanu, deși expert în pasiunea lui…nu le are și cu cititul de literatură. Însă tânărul nu s-a arătat dezamăgit de faptul că doamna Eugenia Vodă, la vârsta dumneaei, deloc tânără, nu le are deloc cu genialitatea IT.
  • Timpul trece în favoarea tuturor.
  • O întrebare e mai grea decât o tăcere?
  • Tăcerile cele mai susținute sunt cele care te-ar strânge de gât cu noblețe închipuită.
  • Chiar așa: de câtă noblețe are nevoie un om, ca să-și dea seama că până și a șterge praful prin casă e un lucru academic?
  • Ortodocșii se tem foarte mult de faptul de a nu părea înșelați de draci dar nu se tem mai deloc de faptul de a se arăta lipsiți de orice iubire și milă.
  • Logica are nevoie și ea de paradox ca să fie suportabilă.
  • Când dai mâna cu cineva…e semn că ești canibal sau infatuat?
  • Cât de rațional e bărbatul care visează toată ziua…femei?
  • Pentru teologie trebuie să ai minte clară și inimă minunată într-un trup armonizat ascetic.

Vizualitatea contemplativă a icoanei [4]

Prima, a doua și a treia parte…

***

În Icoana Intrării Domnului în Ierusalim, „detaliul copacului în furtună reprezintă imaginea pătimirii [Sale] proxime[1], pe când Icoana Intrării Maicii Domnului în Templu e o pledoarie pentru „spațiul eclezial”[2].

Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt pictați împreună pentru ca să se sublinieze unitatea Bisericii dar și „unitatea teandrică” a persoanei lui Hristos[3] iar „mâna lui Petru, care îl cuprinde frățește pe Apostolul Neamurilor…este semnalul care indică faptul că Petru, nu Pavel, este cel care primește îmbrățișarea ca împăcare definitivă în duh bisericesc”[4].

Referindu-se la Icoana Acoperământului Maicii Domnului, autorul afirmă că omoforul Preacuratei este aici de culoare purpurie[5], pe când, de obicei, el este „de culoare violet-închis[6].

Și acesta crede că e de culoarea purpurei, pentru că Maica lui Dumnezeu e numită imnologic și Porfiră înțelegătoare[7].

În Icoana Botezului Domnului autorul accentuează detaliul cerurilor deschise/ despicate[8], ele reprezentând „atât disponibilitatea raiului de pe versantul stâng al icoanei, de a se arăta din nou deschis și gata să primească, cât și faptul de a putea fi din nou frecventat[9], pe când în Icoana Nașterii Domnului apar „muntele și peștera…[deși] niciunul dintre textele veterotestamentare și niciunul dintre evangheliști nu le semnalează ca loc al Nașterii Domnului”[10].

Însă „această scorbură transcendentală scobită în munte”[11], unde Domnul e prezentat că Se naște la nivel iconografic, e de sorginte teologică[12].

Motivul pentru care s-a înlocuit staulul cu muntele cu peșteră la nivel iconic[13] a fost acela de a se prezenta un „relief personalizat[14], care nu își are modelul „în universul vizibil, ci în realitatea lăuntrică[15], duhovnicească a celui credincios.

Fapt pentru care această „stâncă-val”[16] a Icoanei Nașterii Domnului „simbolizează plastic relieful existentului îmbunătățit după chipul și asemănarea persoanei”[17].

Și relieful stâncos al icoanei de față, precizează autorul, „suferă modificări semnificative de reprezentare: în unele icoane, stânca-val a muntelui cu peșteră stă ridicată și încremenită ca un tsunami uriaș și groaznic de piatră, în altele, urcă pe suprafața icoanei măreț și neted ca un dumnezeu de piatră, sau are conturul arhetipal de gazdă primordială a Întrupării Logosului”[18].

Peștera nu poate fi disociată de munte[19], motiv pentru care aici, în Icoana Nașterii Domnului, ea are rolul de a exprima „ieșirea din această lume, ieșirea din cosmosul creat”[20].

Și cum relieful muntos este expresia „mării vieții”, transfigurarea lui iconică exprimă atracția sa spre milostivirea lui Dumnezeu[21].

Într-o altă perspectivă, crăpătura din munte, „deopotrivă benefică și clandestină, simbolizează momentul de implozie a răutății”[22], pentru că peștera prefigurează mormântul[23], iar Pruncul Iisus e îmbrăcat deja „în lințoliu[24] iar ieslea este „o raclă de piatră”[25].

Și „adevărurile subversive[26] pe care le indică nașterea Sa se regăsesc în tihna caselor ortodoxe de sărbători[27], ortodocșii optând pentru „disidența prin răbdare, martiriul prin ridicol, puterea prin slăbiciune, biruința prin blândețe, libertatea prin ascultare, opoziția prin jertfa de sine, îndrăzneala prin smerenie, înnoirea prin tradiție, victoria prin eșec, învierea prin Cruce”[28].

De aceea, în Ortodoxie, Nașterea Domnului este „o bucurie îngândurată[29], pentru că aceasta e starea pe care chipul Maicii Sale ne-o transmite[30].

Iar „bucuria teologică”[31] a Maicii Domnului ne dă să înțelegem că praznicul Nașterii Sale nu trebuie să aibă „accentele prea profane ale veseliei sau ale efuziunilor pietismului lacrimogen[32].

Însă autorul vorbește și despre o perspectivă eshatologică a Icoanei Nașterii Domnului[33], muntele netăiat fiind Maica Sa iar Hristos fiind Piatra unghiulară[34]. Căci de aceea muntele are o crăpătură: pentru că s-a desprins din el Piatra unghiulară, Care va cădea peste stăpânitorul acestei lumi și-l va zdrobi[35].

Introducând discuția despre iconizarea lui Hristos ca Prunc bătrân cu visul lui Nichita Stănescu [o confesiune restauratoare surprinzătoare][36], autorul afirmă că acest mod de a-L reprezenta pe Hristos exprimă „definiția teandrică, divino-umană, a Fiului Omului, aceeași la toate vârstele, din fragedă pruncie la crucificare[37].

El este „Pruncul bătrân…[pentru că este] un Prunc adult, purtând cu solemnă autoritate toga propovăduitorului”[38]. Și pentru că e Fiul lui Dumnezeu întrupat Pruncul din Icoana Maica Domnului cu Pruncul de aceea El este „Cel care o binecuvintează pe mama Sa – nu invers, ca la noi, oamenii, unde mamele ne binecuvintează pe toată perioada vârstelor fragede”[39].


[1] Sorin Dumitrescu, Noi și Icoana (1). 31+1 de iconologii pentru învățarea Icoanei, Ed. Fundația Anastasia, București, 2010, p. 314.

[2] Idem, p. 318.

[3] Idem, p. 344.

[4] Idem, p. 345-346.

[5] Idem, p. 439.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 441.

[8] Idem, p. 465.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 476.

[11] Idem, p. 477.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 485.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 486.

[19] Idem, p. 487.

[20] Idem, p. 488.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 488-489.

[23] Idem, p. 489.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 489-490.

[29] Idem, p. 490.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 491.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 505-506.

[37] Idem, p. 506.

[38] Idem, p. 507.

[39] Ibidem.