Iubiți frați și surori întru Domnul,

după praznicul fără bucurie…Evanghelia de azi [Lc. 14, 16-24] teoretizează pe marginea cinei fără participanți.

Pentru că o parte dintre oamenii religioși aflați în sinagogă nu s-au bucurat de vindecarea demonizatei cocoșate de 18 ani…după cum la Cina cea prea mare a Împărăției lui Dumnezeu, cei chemați n-au vrut să vină din diverse motive puerile…și cu totul improprii chemării.

Și a cui și care chemare? Chemarea lui Dumnezeu la bucurie.

Pentru că Omul din parabola de astăzi, acest Preamilostiv, Care i-a chemat pe mulți…adică pe toți la Împărăție…S-a văzut refuzat de foarte mulți într-un mod pătimaș, prefăcut, mincinos…

L-au refuzat și Îl refuză…pe Dumnezeu în mod ipocrit și irațional.

Pentru că nu există niciun motiv plauzibil, nicio rațiune sănătoasă pentru care un om…poate să Îl refuze pe Dumnezeu, adică să-și refuze propria fericire și împlinire veșnică.

Dumnezeu ne cheamă…ne invită la bucuria îndumnezeirii…ne face cea mai serioasă invitație din câte pot exista…iar noi pretextăm că avem pământ de lucrat, că avem boi de încercat, că avem femeide iubit…adică n-avem timp pentru El.

Însă observați, vă rog, ilogicitatea oamenilor invitați în comparație cu măreția dăruitoare a Celui care îi cheamă!

Dumnezeu îi cheamă la bucurie netrecătoare…iar oamenii prețuiesc lucrurile mici, trecătoare, stricăcioase…

De aici titulatura, pe deplin meritată, de oameni trupești dată unor astfel de oameni care se bucură egoist de creația lui Dumnezeu, de plăcerile vieții, de ei înșiși…mai presus de Dumnezeu.

Însă o astfel de „bucurie” egoistă e fără valoare, fără consistență…pentru că nu e comuniune, nu e înfrățire, nu e veselie dumnezeiască.

La cină, la un dineu, la o nuntă…mergi pentru ca să te bucuri cu cel care te-a invitat. Și dacă poți și vrei să te bucuri cu el…te duci, onorezi invitația. Iar dacă nu poți, trimiți un dar sau îți cer scuze de așa manieră…în care cel care te-a invitat să te considere prieten…și nu un indiferent

Iar faptul că dintre cei care au refuzat invitația lui Dumnezeu…niciunul nu s-a răzgândit…îl vedem din aceea că Domnul i-a chemat și pe cei nechemați inițial, adică a chemat și neamurile, după ce îi chemase pe fiii lui Israel, adică pe toți păcătoșii la mântuire.

Israelul, în integralitatea sa, nu a vrut să Îl recunoască pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Nu L-a recunoscut pentru că nu L-a văzut cu ochii inimii. Doar puțini L-au văzut și s-au bucurat de mântuirea Lui

Tot la fel: doar unii dintre neamuri L-au dorit, L-au iubit și au adormit somnul nemuririi întru El.

Și versetul al 21-lea, care vorbește despre sărăcie, despre schilodire, orbire, neputința de a merge se referă la starea interioară, decăzută a celor chemați…care au fost chemați/ invitați/ poftiți la bucuria netrecătoare…în ciuda neputințelor lor duhovnicești.

Asta ar trebui să ne dea de gândit, nouă, celor care spovedim și împărtășim oamenii: credincioșii vin la Biserică ca să mănânce din Cina Împărăției și nu pentru ca să fie spectatori la ea.

Trebuie să guști [v. 24] din Împăratul slavei, din Hristos euharistic!

Trebuie să guști și să pleci mâncat de la Biserică, săturat de puterea și de sfințenia lui Dumnezeu, întărit și fortificat duhovnicește și nu dezamăgit, nu dezolat, nu panicat!

Pentru că în afară de Biserică, e adevărat, există multe tentații, multe războaie…multă decadență…multă boală, greață, animozitate, răutate, indecență…

Dar aici, în Biserica Sa, cu o mică linguriță plină de Hristos Cel răstignit și înviat pleci plin, pleci tare, pleci vindecat de neiubire…dacă ai venit cu inima îndrăgostită de El.

Și El, Stăpânul și Iubitorul de oameni, te mângâie pe măsura doririi Lui.

El te iubește pe măsura iubirii tale sau pe măsură ce tu Îl lași pe Dumnezeu să îți arate cât de serioasă, de sfântă și de acaparatoare e iubirea lui Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăiește

Cina cea de Taină nu trebuie să fie fără împărtășire!

Sfânta Liturghie nu poate fi fără bucuria euharistică a împărtășirii, fără rugăciunea împreună, fără privirea cu prietenie, cu blândețe…fără întrajutorare reciprocă.

Și acolo unde există cântare și formalism liturgic…dar nu există iubire…nu există atenție…nu există delicatețe…nu există respect reciproc…Cina Liturghiei se face…fără ca cei care participă la ea să se bucure interior.

Se face ca o corvoadă

Și prin aceasta ne întoarcem la aceeași situație: sărbătoarea fără bucurie

Cum să te bucuri…fără să te bucuri? Cum să crezi că ești sensibil…dacă nu te bucură binele din viața confraților tăi? Ce câștigi până la urmă dacă îi invidiezi pe alții, când te nărui interior pe tine?

Nu, nu se poate doar cu făcutul actului de prezență!

Sărbătoarea reală e plină de bucurie…iar Cina e plină de veselie, de împlinire duhovnicească.

Nu e doar de ochii lumii, de fațadă…ci din sărbătoare creștem, ne umplem de bucurie, de milă, de lacrimi frumoase, de delicatețe…

Însă, se poate întâmpla, din diverse motive, ca sărbătorile noastre să ne fie ciuntite de bucurie. O boală, o lipsă, o nevoie, moartea cuiva iubit…ne pot răni bucuria.

Dar niciodată o bucurie duhovnicească nu ne poate fi furată deplin din inimă, din minte și din trup atâta timp cât ea e întărire a noastră, clipă de clipă…făcută de Însuși Dumnezeu.

Putem să-l plângem pe cel iubit, putem fi încercați crunt de boală…putem fi îndurerați amarnic…însă undeva, dedesubtul tuturor acestor griji și neîmpliniri există magma bucuriei, lava frumuseții duhovnicești, care irumpe în ființa noastră…în cele mai paradoxale și neașteptate momente.

Și momentele noastre de bucurie duhovnicească pot fi cărțile de vizită pentru cei care nu cunosc fericirea pe care ne-o dăruie Dumnezeu.

Da, fapta bună, te silește să recunoști că ești apreciat, stimat, iubit!

Opera mare a cuiva, măreția lui de spirit, bunăvoința lui față de tine…te silește să recunoști că aici e darul lui Dumnezeu înmulțit în mod conștiincios!

Tot ce se face bun, frumos, durabil în această lume te silesc să le recunoști caracterul de daruri venite în viața ta.

Darul lui Dumnezeu făcut prin oameni, darul omului, omul ca dar…te silesc să recunoști, în adâncul tău, nevoia de astfel de daruri alese.

Prietenul autentic, soția devotată, duhovnicul ales, fiul demn sunt daruri imense. Mântuirea, sănătatea, iertarea, cunoașterea, încrederea, iubirea, libertatea, pacea, prietenia sunt daruri imense.

Ele te silesc să admiți milostivirea lui Dumnezeu.

Și convertirile reale pornesc de aici: de la simțirea și conștientizarea darurilor lui Dumnezeu revărsate în viața noastră.

Să fim așadar exemple neforțate, exemple naturale…pentru alții! Să nu ne dăm de „sfinți”, să nu vrem să facem neapărat lucruri care să convingă…ci să ne manifestăm în așa fel în relație cu alții încât să îi atragem pe oameni, de la sine, prin distincția modului nostru de-a fi. Amin!

Did you like this? Share it: