Zi: 7 decembrie 2011
Statistici. Concluzii. Sublinieri. Lucruri văzute de-aproape [19]
Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a…
***
71. Femeile în România
„La 1 iulie 2003, femeile reprezentau 51.2% din totalul populaţiei de 21.733.556 (52% în mediul urban şi 50.3% în mediul rural) din Romania.
Femeile trăiesc în medie cu 7 ani mai mult decât bărbaţii; media de vârstă şi la femei şi la bărbaţi este într-o uşoară creştere (dacă în 2000 speranţa medie de viaţă era de 67 de ani la bărbaţi şi de 74,2 la femei, în 2003 ea era de 67,4 ani la bărbaţi şi de 74,8 la femei).
Faţă de anul 1998, atât numărul căsătoriilor, cât şi al divorţurilor este în scădere (în 1998 s-au înregistrat 145,3 de mii de căsătorii şi 40 de mii de divorţuri, iar în 2003 s-au înregistrat 134 de mii de căsătorii şi 33,1 de mii de divorţuri). […]
Vârsta medie la căsătorie este în creştere pentru ambii parteneri, atât în mediul urban, cât şi în cel rural. În anul 1990, vârsta medie a soţului la căsătorie era de 27,4 ani în urban şi de 26,2 ani în rural, iar varsta soţiei era de 24,6 ani în urban şi de 22,5 în rural.
În anul 2003 aceste valori au devenit pentru soţ – 30, 2 ani în urban şi 29 în rural, iar pentru soţie – 27,2 în urban şi 24,7 în rural. […]
Vârsta medie a mamei la prima naştere a crescut atât în mediul urban, cât şi în rural. Astfel, în 1996, vârsta medie a mamei în urban era de 24 de ani iar în rural de 21,8; în anul 2003 aceasta era de 25,7 ani în mediul urban şi de 22,5 în rural.
Se menţine o diferenţă dintre vârsta medie a mamei la prima naştere din urban şi cea din rural, în 2003 această diferenţă fiind de 3,2 ani. […]
După anul 1990, numărul divorţurilor înregistrate a avut valori oscilante, aceste valori fiind totuşi ridicate, cel mai mic număr de divorţuri (29.290) s-a înregistrat in anul 1992, iar cele mai mari valori (39.663 şi respectiv 39.985) s-au înregistrat în anii 1994 şi 1998.
Din totalul divorţurilor înregistrate, cele mai multe cazuri au fost în familiile fără copii, acestea fiind de aproximativ 45%.
Divorţurile înregistrate în familiile cu un copil deţin in medie un procent de 33% din total, procentul scade în medie la 13% în cazul familiilor cu doi copii, respectiv la aproximativ 2% în cazul familiilor cu trei copii. […]
Numărul emigranţilor feminini este în creştere faţă de anii 2001 şi 2002, păstrându-se, în acelaşi timp, aceeaşi tendinţă prezentă din 1990 şi până în prezent – mai mulţi emigranţi feminini decât masculini (posibile explicaţii fiind cererea mare a forţei de muncă feminine în afara ţării, precum şi un număr mai mare de femei care se căsătoresc cu cetăţeni străini, stabilindu-se astfel în ţara de origine a soţului).
Doar în 1992 şi 2001, numărul emigranţilor bărbaţi l-a depăşit pe cel al femeilor”[1].
În concluzie: femeile erau mai multe în 2003, trăiesc mai mult decât bărbații (adică nu o duc așa rău!), se căsătoresc pe la 23-24 de ani și nu le arde de divorț dacă au mai mulți copii. Dar când vine vorba să se mărite cu străini…nu se dau în lături…
*
72. Cititorii care ne lipsesc
Conform datelor pe care ni le oferă platforma Antena 3. ro, într-un articol publicat online pe data de 13 iulie 2011, România este „ţara cu cel mai mare număr de analfabeţi din Europa. 6% dintre români nu ştiu carte, spre deosebire de Bulgaria şi Ungaria unde cifrele sunt mult mai mici.
Procentajul nostru ne urcă pe prima treaptă a unui podium ruşinos.
Ţara noastră este pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte numărul persoanelor sub 15 ani care citesc cu dificultate.
Peste 40% dintre adolescenţii de 15 ani şi peste 38% dintre elevii de clasa a patra citesc cu dificultate. În Uniunea Europeană, media este de doar 17 procente.
150.000 de români nu ştiu deloc carte şi sunt nevoiţi să-şi pună amprenta în loc de semnătură.
Nici adulţii nu stau însă mai bine la acest capitol. […]
Studiul realizat de Comisia Europeană arată că România are cele mai slabe rezultate din întreaga Europă, în privinţa elevilor care citesc cu dificultate. Totodată, 41% dintre elevii români au acasă mai puţin de 10 cărţi”[2].
*
73. Grecii din România
„Dacă în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea populația greacă din România a fost într-o continuă creștere, după al Doilea Război Mondial cifrele descriu o scădere numerică a etniei grecești.
La recensământul din 1930 s-au declarat de naționalitate greacă 26.495 de locuitori, în 1956 doar 11.166, iar în 1966 doar 9.088.
În 1992 au fost consemnați 3.940 de greci, iar în 2002 a fost surprinsă o creștere a numărului lor la 6.513”[3].
*
74. Maghiarii din România
În 1930 existau 1.554.525 maghiari în România.
În 1948: 1.499.851.
În 1956: 1.653.700.
În 1966: 1.651.873.
În 1977: 1.750.000.
În 1992: 1.620.199.
În 2002: 1.431.807[4].
*
75. Macedonenii la 1948
În 1948 au emigrat în România „aproximativ 8.500 de copii macedoneni şi aproximativ 4.000 de adulţi din partea egeeană a Macedoniei”[5]. Mulți n-au mai plecat de aici[6]…
*
76. Evreii din România
„Conform recensământului din 1899, în România se aflau 299.632 de locuitori evrei, la recensământul din 1912 au fost înregistrate 239.967 de suflete, procentul în ansamblul populației scăzând de la 4,5% la 3,4%”[7].
În 1913 „12,2% din totalul salariaților din industrie erau evrei, iar dintre proprietarii de întreprinderi 14,2%, cam de peste trei ori ponderea evreilor din populația țării; procentul în activitățile comerciale și de transport a fost de 31,3%, aproape de șapte ori mai mare decât ponderea populației evreiești din totalul populației; în domeniul băncilor și al asigurărilor sociale, a fost de 70%, iar în domeniul profesiunilor liberale, ponderea a fost de 5,3 ori mai mare decât cea din ansamblul populației”[8].
Un număr de 23.000 de evrei din România au luptat pe front în Primul Război Mondial, dintre care 882 au murit pe câmpul de luptă, 449 au fost luați prizonieri și 3.043 au fost dați dispăruți[9].
Numărul soldaților și ofițerilor evrei decorați pentru faptele de arme de pe front a fost de 825[10].
În 1930 erau 750.000 de evrei în România[11].
În interbelic evreii dețineau în România „31,14% din totalul întreprinderilor industriale și comerciale”[12].
*
77. Țiganii/ rromii din România
În 1930 erau 262.501, pe când în 1938: 525.000[13].
Au fost deportați în Transnistria 25.000[14]…dintre aceștia murind mai mult de 11.000 de persoane[15].
„În 1977, 32,7% din populaţia ţigănească aptă de muncă nu era angajată; în cazul femeilor procentul era de 48%”[16]. În 1977 erau 540.000 de țigani în România[17].
*
78. Ponderea scrisului științific românesc
În articolul intitulat Știință românească pentru secolul XXI[18], Acad. Ionel Haiduc sublinia cu amărăciune faptul că „pe plan european, producţia ştiinţifică românească reuşeşte să o depăşească doar pe cea a unor ţări de talie mult mai mică.
România se afla pe locul 43 din 146 ţări ca număr de articole ştiinţifice indexate ISI, cu o performanţă similară cu a Egiptului, Slovaciei, Chile, contribuind cu 0.2 % la producţia ştiinţifică mondială”[19].
„Măsurând productivitatea cercetării, constatăm că România ocupă ultimul loc dintre ţările UE precum şi locuri foarte slabe pe plan internaţional.
În perioada analizată România a realizat 894 de publicaţii la un milion de locuitori, fiind pe locul 69 în lume, cu o performanţă similară cu Africa de Sud, Iordania, Ucraina, Antilele Olandeze, Liban şi Oman.
România se situează sub media mondială la ambii indicatori (producţie şi productivitate).
Cele 10 ţări membre ale UE primite înaintea României au o medie de 3.483 de articole la un milion de locuitori, iar întreaga UE are o medie de 7.089 de articole la un milion de locuitori.
România trebuie deci să îşi crească productivitatea ştiinţifică de 4 ori pentru a depăşi nivelul mediu al noilor ţări membre UE sau de 8 ori pentru a ajunge la nivelul mediu al UE.
Performanţa ştiinţifică a României este deci modestă, având în vedere mărimea ţării, şi nedemnă de statutul său de ţară europeană, fiind comparabilă sau depăşită de cea a unor ţări africane sau insulare”[20].
*
79. Teologia românească cu marcă ISI în 2004
Doar 11 articole teologice au fost indexate în 2004 în reviste ISI și procentul lor e de 0, 40% din procentul articolelor românești publicate în 2004 și indexate ISI[21].
Primele 3 locuri ale clasamentului le ocupă:
Fizica: 743 articole, cu procentul de 27,05% din totalul articolelor românești indexate ISI în 2004;
Ingineria: 715 articole cu procentul de 26,03%;
Chimia: 686 articole cu procentul de 24, 97%[22].
Mai pe scurt: am fost un procent neglijabil cu teologia noastră la nivel academic în 2004.
[1] Ioana Borza, Laura Grünberg (coord.), Theodora-Eliza Văcărescu, Cartea neagră a egalității de șanse între femei și bărbați în România, Ed. AnA, București, 2006, p. 65-67. Saitul editurii: http://www.anasaf.ro/ro/index.html.
[2] Articol nesemnat, cu titlul: România are cel mai mare număr de analfabeţi din Europa: 6% dintre români nu ştiu carte, cf. http://www.antena3.ro/romania/romania-are-cel-mai-mare-numar-de-analfabeti-din-europa-6-dintre-romani-nu-stiu-carte-130652.html.
[3] Coord. Doru Dumitrescu, Carol Căpiță, Mihai Manea, Istoria minorităților naționale din România (material auxiliar pentru profesorii de istorie), Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2008, p. 21.
Cartea poate fi downloadată de aici:
http://www.edrc.ro/docs/docs/Istoria_minoritatilor_3%20martie.pdf.
[4] Idem, p. 26.
[5] Idem, p. 29.
[6] Ibidem.
[7] Idem, p. 120.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Idem, p. 121.
[12] Ibidem.
[13] Idem, p. 128.
[14] Idem, p. 132.
[15] Idem, p. 133.
[16] Idem, p. 135.
[17] Ibidem.
[18] Publicat în Șansa României – oamenii. Reprofesionalizarea României II, Raport al Institutului de Proiecte pentru Inovație și Dezvoltare [IPID], București, martie, 2009, downloadabil în PDF din locația: http://www.ipid.ro/documente/rr2_ro.pdf.
[19] Idem, p. 25.
[20] Ibidem.
[21] Idem, p. 26.
[22] Ibidem.
The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [47]
Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46.
Our greek font.
***
2. 5. 2. The Unpassion and the Divine Light
The sight of the light does not mean at Symeon than the beginning of conscious spiritual life. The first ecstasy does not mean the human deification but the real beginning of the dispassion, of the purification of passions.
Therefore he is not absolutising the sporadic sight, that takes you by surprise, namely the sight of the beginners, but he speaks about the advance in purity and in the permanentness of light in us as the real state, plenary of the deification.
The Ethical Discours 4, that holds perfectly on the entitling of this section, has right scope the speech about unpassion/ apathy [avpa,qeian], about how shows in fact the unpassion in the one who sanctifies life.
Saint Symeon begins his speech from a maximal quota, for that he asks from the one who speaks about unpassion to have the soul loose of „pa,shj evpiqumi,aj ponhra/j kai. evmpaqou/j logismou/” [all evil desire and of the passionate thought][1].
In addition to experience the state of unpassion Symeon requests and an excessive clarity of mind for to speak on this subject, for that the speaker about unpassion should not have a „troublous mind” and not an „unclean heart” when debates it[2].
Those that are unpassioned, says Symeon, and talk about unpassion ignite and more by the longing for it[3], while those who are bound, even and in very little, through any passion, of this world, are far by „its haven”[4].
The haven of the unpassion excludes the interior darkening and the inner fight with the holiness[5].
Doind the first step in discussing of the state of unpassion of the spiritual man, Symeon speaks of its acquisition through noera/j aivsqh,sewj [the feeling of mind], through qewri,aj [contemplation/ sight] and through pantourgou/ evnergei,aj auvth/j pei/ran o[lwj [the work of-all-working of that total experience/ full], of the presence of light in our being[6].
He puts the whole process of cleaning the passions thus, on account of divine illuminations, of ecstatic sights and of light’s works in our being.
Symeon focuses on the spiritual aspect of the process of dispassion and of the reaching in state of unpassion of whole being, without as by this to put in shadow the whole ascesis in that is integrated and the body, in that we are fully integrated in our relation with God.
When Symeon speaks about unpassion does not dissociate the soul from the body (after how he does not in frame of the ecstasy), but he focuses on the aspect which he wants to discuss it, keeping into a normal balance both dimensions of the human person.
If for one who has unpassion this is a pei/ran o[lwj, a total experience, holistic of our being, a feeling of living work, current of divine light in our being, at opposite pole, the one who doesn’t have and spoken about it he treats it fraudulent, venturing in „many thoughts and in diverse analogies”[7], without that he has the interior certainties of its[8].
Symeon, no doubt, had in view on experimenters and theologians who self-titled knowledgeable of the process of personal sanctification but could not say something concrete about the details of this divine-human process.
Symeon does not take revenge in their face if he talks about this subject, but he narrates the state of unpassion which he lived and which he could explain very coherent and credible.
In face of analogies and of theological phraseology Symeon came with admirable concreteness of his mystical experience.
Nobody whole at mind could react negatively in face of his experience, as long as he gives clear testimonies, concrete, at each theological problem that received general responses, non-experiential, from academic theology of his time.
Symeon is credible in his theological discourse for that he endorsed in meticulous mode the theology of the Church and he could explain it coherently thanks to his spiritual experience[9].
[1] SC 129, The Ethical Discourses, IV, 4-5, p. 8 / Ică jr. 1, p. 219.
[2] Idem, The Ethical Discourses, IV, 10, p. 8 / Ibidem.
[3] Idem, The Ethical Discourses, IV, 18-21, p. 8-10 / Idem, p. 219-220.
[4] Idem, The Ethical Discourses, IV, 21-24, p. 10 /Idem, p. 220.
[5] Idem, The Ethical Discourses, IV, 30-33, p. 10 / Ibidem.
[6] Idem, The Ethical Discourses, IV, 34-35, p. 10 / Ibidem.
[7] Idem, The Ethical Discourses, IV, 36-37, p. 10 / Ibidem.
[8] Idem, The Ethical Discourses, IV, 39, p. 10 / Ibidem.
[9] In the early pages of his doctoral thesis, dedicated to the theology of Saint Simeon, MR Hilarion Alfeyev said the following: „My belief is that at Symeon we find a mysticism that is absolutely traditional, in the orthodox acceptation of the term and this thing I will try to prove throughout this work”, acc. Hilarion Alfeyev, St. Symeon the New Theologian and Orthodox Tradition, Ed. by Oxford University Press, Oxford and New York, 2000, p. 4.
„Lumea pe dos” la Cantemir și Fabian-Bob
Topos-ul lumii pe dos are vechimea poeziei lui Vergiliu și a fost vehiculat în Evul Mediu (le monde à l’envers), dar nu este prea familiar literaturii noastre, unde poate fi identificat rar.
Cantemir îl utilizează în Istoria ieroglifică pentru a deplânge nedreptatea ce i se face Inorogului:
Ce ei încă acestea orânduind
și fel de fel de lațuri, curse, mreji și alte măiestrii
în toate poticile și căile întindzind,
strâmbătate ca aceasta în multă vreme ceriul a privi,
pământul a suferi
neputând,
de năprasnă din toate părțile și marginile pământului
holburi, vivore, tremuri,
cutremuri,
tunete, sunete,
trăsnete, plesnete
scorniră, atâta cât
tot muntele înalt cu temeliele în sus
și cu vârvul în gios răsturnară
și tot copaciul gros,
înalt și frundzos
din rădăcină îl dezrădăcinară,
și așe, toată calea și cărarea
pre pământ și prin aer
cu grele neguri și cu întunecoși nuări,
ca cu un veșmânt negru căptușind
astupară
și tot drumul de pe fața pământului
cu stinci pohârnite,
cu dealuri și holmuri răzsipite
și cu păduri săciuite
pretiutiderelea închisără
și încuiară.
Din ceriu fulgere,
din nuări smidă și piatră,
din pământ aburi,
fumuri și holburi,
unele suindu-să,
iară altele coborându-să,
în aer focul cu apa să amesteca
și stihiile între sine
cu nespus chip să lupta.
Carile atâta de strașnică
și groznică
metamorfosin în toată fapta făcură,
cât ceriul cu pământ
și apa cu focul
războiu cumplit să fie râdicat să părea,
cu a cărora clătire toată zidirea să scutura
și să cutremura
și spre cea desăvârșit a tot duhul
peire să pleca. /…/
A amestecăturii, dară, aceștiia pre scurt,
istoriia aceasta au fost:
Toate dealurile mari și toți munții înalți
asupra stâncelor și copacilor sfat sfătuiră.
Carii șepte hatmani de războiu purtători
și a gloatelor păvățuitori
având,
asupra holmurilor celor de la cetatea Deltii
vrăjmaș războiu râdicară
și fără veste, cu mari huiete
și de năprasnă cu mari buhnete,
asupră-le pohârnindu-să, să răsturnară.
Iară pricina aceștii strașnice rădicări
și fără milă fărâmări
era aceasta: munții cu holmurile între sine,
pentru greutatea carea de la stânci
și de la copaci trag,
să jeluiră
și de pohoara carea
în cârcă poartă unul cătră altul să olecăiră
și fietecarile cătră de-aproapele său
într-acesta chip dzisără:
„Până când, fraților,
stinca piatra sacă și plopul,
chiparisul și platanul, copaci fără roadă,
în capul nostru suindu-să,
pe spate-ne urcându-să,
vârvurile și creștetele ne vor acoperi?
Și până când ei înălțindu-să
și mărindu-să,
ca cum în vreo samă ne-am fi, ne vor ocări și batgiocuri?
(Că certarea cu toiege într-ascuns
decât ocara și batgiocura în arătare
mai de suferit ieste).
De care lucru, cu toții într-un gând
și într-o inimă a ne împreuna,
cu mic și cu mare, într-un cuvânt
și într-un giurământ
a ne lega trebuie și lucru carile altădată
în politiia noastră nu s-au mai vădzut
să facem, adecă cu a noastră răsturnare
a mândrilor și trufașilor
cea desăvârșit prăpădire
și răzsipire
să aducem
(că toată moartea din fire
aspră și amară ieste,
carea numai cu viderea răzsipii
nepriietinului mai plăcută
și mai îndulcită a fi să pare).
Deci unde ne sint rădăcinile, acolo vârvurile,
și unde ne sint vârvurile, acolo rădăcinile
să ne mutăm.
Că într-acesta chip
toată stânca groasă
și pietroasă
și tot copaciul crăngos
și frundzăros
supt noi va rămânea,
și așe, precum pururea
decât noi mai mici
și precum noi i-am hrănit și i-am crescut,
în brață i-am purtat
și la sin i-am aplecat
și precum până într-atâta
în samă a nu ne băga
și în toată hula și ocara a ne lua
nu li s-au cădzut vor cunoaște.[1] […]
Munți, crăpați,
copaci, vă despicați,
pietri, vă fărâmați!
Asupra lucrului ce s-au făcut
plângă piatra cu izvoară,
munții puhoaie coboară,
lăcașele Inorogului, pășunele, grădinele,
cernească-să,
pălească-să,
veștedzască-să,
nu înflorească,
nu înverdzască,
nici să odrăslească
și pre domnul lor cu jele,
pre stăpânul lor negrele,
suspinând, tânguind,
nencetat să pomenească.
Ochiuri de cucoară,
voi, limpezi izvoară,
a izvorî să părăsiți,
și-n amar vă primeniți. /…/
Clătească-se ceriul,
tremure pământul,
aerul trăsnet,
nuârii plesnet,
potop de holbură,
întunerec de negură
vântul să aducă.
Soarele zimții să-și rătedze,
luna, s[f]iindu-se, să să rușinedze,
stelele nu scântăiadze,
nici Galatea să luminedze.
Tot dobitocul ceresc [constelațiile] glasul să-și sloboadză,
faptă nevădzută, plecându-să, vadză.
Cloșca puii răszipască,
Lebăda Lira să-și zdrobească,
Leul răcnească,
Taurul mugească,
Aretele [Berbecul] fruntea să-și slăbască,
Racul în coajă neagră să să primenească,
Capricornul coarnele să-și plece,
Peștii fără apă să să înece,
Gemenii să să desfrățască,
Fecioara frâmsețe să-și grozăvască,
cosița galbănă în negru văpsască,
Scorpiia ascuțit acul să-și tâmpască,
Strelețul [Săgetătorul], arcul frângând, ținta nu lovească,
Cumpăna dreptatea nu mai arete,
Apariul [Vărsătorul] topască-să-n sete.
Mars [Marte] vârtutea în slăbiciune să-și primenească,
Mercurie între planete nu mai crăinicească,
Zefs [Jupiter] monarhiia în veci să-și robască,
Vinerea [Venus] floarea frumseții să-și veștedzască,
Cronos [Saturn] scaunul de sus în gios să-și coboară.
Finicul în foc de aromate moară,
Oltariul jirtfe nu priimască,
Păharul băutură să nu mai mestească.
Chitul crepe în apa Aridanului,
Iepurile cadză-n gura Sirianului,
Musculița cu jeale să vâzâiască,
amândoi Urșii [Ursa mare și cea mică] să mormăiască.
Pletele Verenicăi să să pleșuvească,
Corona frumoasă nu le-mpodobească.
Pigasos de Andromeda să se depărtedze,
Perseos de Casiopa să să-nstrăineze.
Zmăul [Dragonul] capul cu coada să-și împleticească.
Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,
Porumbelul, frundza măslinului cercând, rătăcească,
îndărăpt a să întoarce nu mai nemerească. /…/
Mute-se Arcticul, strămute-se Andarticul,
osiia sferească în doaî să frângă,
toată iușorimea în chentru să-mpingă,
stihiile toate tocmirea să-și piardză,
orânduiala bună în veci nu mai vadză,
toate îndărăpt și-n stânga să să-nvârtejască,
de jeale să să uluiască,
de ciudă să să amurțească
și dreptatea Inorogului în veci povestească.[2]
Sigur că mai sunt și multe alte lucruri de comentat, precum războiul cumplit între stihii, care este probabil o aluzie la filosofia antică a lui Heraclit: războiul [elementelor] este părintele tuturor lucrurilor.
Un secol mai târziu, tot un eveniment istoric îi oferă și lui Vasile Fabian-Bob (sau Bob-Fabian) prilejul de a relua acest motiv în poezia Moldova la anul 1821:
S-au întors mașina lumei, s-au întors cu capu-n gios
Și merg toate dimpotrivă anapoda și pe dos,
Soarele d-acum răsare dimineața la apus
Și apune despre sară cătră răsărit în sus.
Apele schimbându-și cursul, dau se-ntoarcă înapoi
Ca să bată fără milă cu izvoarele război;
S-au smintit să vede firea lucrurilor ce la vale
Aflîndu-se din vecie, urma pravilelor sale.
Ș-au schimbat se vede încă și limbele graiul lor;
Că totuna va să zică di mă sui sau mă pogor.
Toate pân’ acuma cîte se părea cu neputință
Ieșind astăzi la ivală, vor putea avè credință;
Vreme multă n-a să treacă, ș-a ara plugul pe mare
La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare;
Ce-a să zic-atunci pescariul, când în ape curgătoare
Îi va prinde mreja vulturi și dihanii zburătoare;
Ce-a să zică vînătorul, când în loc de turturele
Nevăzând nici câmp, nici codru, va pușca zodii și stele?
Nătărăule ce umbli, pe a ceriului fațadă,
Zisu-mi-au ieri noapte luna, tâlnind-o la promenadă:
Suma veacurilor scrise pentru tine-n acest loc
S-au deșirat de pe crugul soarelui cel plin de foc.
Iar di ești vre o comită rătăcită dintre stele
Și umbli fără de noimă, ieșită din rânduiele,
Ce zăbavă peste vreme te ține calea cerească,
De îngâni cu migăiele armonia îngerească?
Dacă ești planită nouă, și nu ții tovărășie
Colindând pe lîngă soare în sistema ce să știe,
La depărtarea căzută te întoarce pe o cale,
Și nu ieși nebunește pe hotarul sferei tale,
Cutezătoriu mai aproape, vei fi ars de multă pară
Vei să degeri dinpotrivă de te vei depărta iară.
Iată Aurora vine cu veșminte luminate
Alungînd spaimele nopței, peste clima depărtate;
Iară steaua Afroditei vărsând rouă și răcoare
Deschide cu-a sale raze porțile sfîntului soare.
Vra nu-s-ce să mai zică și d-abia numa-ncepură,
Când un nor venind cu ploaie îi spălă vorba din gură.
Interesant este faptul că ilustrările toposului la care ne referim, în literatura română, sunt puține și târzii, dar constituie o poezie de o mare intensitate dramatică și care, pe deasupra, cred că este în măsură a mulțumi și pe cei mai pretențioși adepți ai hegemoniei estetice.
Pe lângă reușita poetică, ineditul subiectului și aura ermetică ce face versurile să pară de un modernism surprinzător, le recomandă, pare-ni-se, pentru studii mai frecvente și mai atente.
[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, 1997, p. 172-174.
[2] Idem, p. 298-300.
„Fragii” ca sugestie erotică la Budai-Deleanu și Ion Barbu
Observam altădată (Epilog la lumea veche, vol. 1) că Ion Barbu a împrumutat tronul de rouă al rigăi Crypto de la Bolintineanu, în poezia căruia omul este un rege cărui cerul a dat tron de rouă (Elegie). Dar și alegoria fragilor e introdusă și adaptată în poemul barbian dintr-un alt context poetic, și anume din Țiganiada.
La nunta lui Parpangel cu Romica, după ce cântă Neanes (un fel de menestrel, al cărui nume reprezintă sunetele cu care se ia tonul în muzica psaltică: ne-a-ne), la ceteră cu strune de mătase, un cântec de nuntă în care Budai-Deleanu reia tradiționala temă a vânătorii din orațiile de nuntă, vine la rând cimpoieriul Viorel care au cântat miresii din cimpoi / O cântare scornită de el / Când fusese-încă la Dorohoi.
Și această alegorie este destul de străvezie, nu prin tradiție, ci pentru că poetul intenționează să fie transparentă: o tânără plecată la cules de fragi se rătăcește în pădure și se întâlnește cu Eros, care îi dăruiește o…mură de-amor (pentru că și erotismul, ca și eroismul, e parodiat și, în consecință, e vulgarizat și condimentat cu trivialitate):
Eram tinără ș-încă fragedă,
Mi-era lumea și zilele dragi.
Într-o zi fără nor și lúcedă,
Tocma pe vremea când să coc fragi,
Toate mearsără prunce tinere
La fragi, vesele, cu-a lor pinere.
Și eu ducu-mă cu-a mea pinară,
Eu încă-în codru la fragi roșii,
Dar’ ah! iacă-mă-în urmă sângură,
De-a mele soațe eu rătăcii.
Eu strig, chiemu-le, dar’ zădarnice
Sunt chiemările mele-amarnice.
Eu vărs lacreme, stau în cumpănă
Și mai că-mi vine de-urât să moriu,
Iacă un tinăr când mă tâmpină,
Cu chip și haină de vinătoriu
Care zise-mi: „Pruncă tinără,
Ce verși lacreme, ce te supără?”
„Oh, mă supără (ziși) că iacătă,
De-a mele soațe eu rătăcii!
Acuș’ soarele mândru scapătă
Ș-încă eu drumul nu nimerii!
La drum scoate-mă, de-oi fi trainică,
O! bun tinere, ți-oi fi harnică.”
Zâmbi tinăru ca și zorile
Ș-îi roși fața ca și rubin;
Cu dâns râsără d-albe florile,
Soarele râsă pe ceriu sărin.
El s-apròpie și mă-împresură,
Biata d-inimă mie-mi tremură.
Iar’ în pinăra mea cu fragile,
El pusă-o mură lin linișor,
Nu de cele ce culeg dragile
Fete prin codru cel verdișor,
Dar’ cu murele foarte seamănă,
Poți-i zice tu mură geamănă.
Nu e fagure, mursă proaspătă
Așa de dulce, nice zahăr.
Zieii poate că numa s-oaspătă
În ceriu ș-închină cu cel păhar.
Nu-s a luncilor toate murele
Așa bune și mai mult vesele!
Strigai: „Tinere, drăguț pretene,
Spune-ți numele, dulce pruncșor!”
Iar’ el: „Verzile ceste cetine
Mă cunosc numa ca vânătoriu,
Maica este-mi dulcea Vinere [Afrodita]
Vânez inime blânde, tinere!…
Iar’ tu jură-te, pruncă tinără,
Că-mi vei fi bună, eu-s Amór!…”
Zisăi: „Juru-mă pe-astă pinară,
Că pentru tine eu viiu și moriu!…”
De-atunci pare că nu-s dulci fragile
Cumu-s murele de-amor, dragile!…”
Cântând Viorel, fetele toate
De rușine fața-ș ascunsese
Celor alte femei după spate,
Dar’ urechile nu-și închisese
Și râdea pe-ascuns de cele mure
A lui Viorel, mari, de pădure.
Inițierea erotică e prezentată într-un veșmânt imagologic depoetizat și profan, ca o gustare dintr-un fruct sălbatic, de pădure, care e mura – o altă parodie, la adresa mărului sau a rodiei din imaginarul occidental. Nu puține și nici dificil de sesizat sunt și aluziile obscene.
E poate primul exemplu de text obscen dintr-o operă însemnată a literaturii române. Altfel, versuri triviale se scriseseră și circulaseră și mai înainte.
Ion Barbu e mai…ermetic doar, deși, cum notam și altădată, intenția seductivă a regelui ciupercilor este relatată în termeni care nu mai lasă loc de dubiu și care solicită cititorului intuiția instantanee a erotizării:
De la iernat, la pășunat,
În noul an, să-și ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe mușchiul crud
La Crypto, mirele poienii.
Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeață;
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceață:
– Enigel, Enigel,
Ți-am adus dulceață, iacă.
Uite fragi, ție dragi,
Ia-i și toarnă-i în puiacă.
– Rigă spân, de la sân,
Mulțumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.
Din nou spun, nu mi se pare că ar fi o coincidență, ci cred că Barbu a valorificat butada erotică a lui Budai-Deleanu.
De altfel, și răspunsul prompt al lui Enigel indică aceeași decriptare. Ea nu dă curs îndemnului regelui ciupercilor, pentru că idealul ființei raționale nu poate fi nici carnalul și nici vegetativul, ci spiritualizarea afectivității:
Mă-nchin la soarele-nțelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Și roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.
La soare, roata se mărește;
La umbră, numai carnea crește
Și somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt și umbră iar o umflă…
Am comentat deja aceste versuri (Epilog la lumea veche, vol. 3), precum și semnificațiile întregului poem și nu mai insist.