„Fragii” ca sugestie erotică la Budai-Deleanu și Ion Barbu

Observam altădată (Epilog la lumea veche, vol. 1) că Ion Barbu a împrumutat tronul de rouă al rigăi Crypto de la Bolintineanu, în poezia căruia omul este un rege cărui cerul a dat tron de rouă (Elegie). Dar și alegoria fragilor e introdusă și adaptată în poemul barbian dintr-un alt context poetic, și anume din Țiganiada.

La nunta lui Parpangel cu Romica, după ce cântă Neanes (un fel de menestrel, al cărui nume reprezintă sunetele cu care se ia tonul în muzica psaltică: ne-a-ne), la ceteră cu strune de mătase, un cântec de nuntă în care Budai-Deleanu reia tradiționala temă a vânătorii din orațiile de nuntă, vine la rând cimpoieriul Viorel care au cântat miresii din cimpoi / O cântare scornită de el / Când fusese-încă la Dorohoi.

Și această alegorie este destul de străvezie, nu prin tradiție, ci pentru că poetul intenționează să fie transparentă: o tânără plecată la cules de fragi se rătăcește în pădure și se întâlnește cu Eros, care îi dăruiește o…mură de-amor (pentru că și erotismul, ca și eroismul, e parodiat și, în consecință, e vulgarizat și condimentat cu trivialitate):

Eram tinără ș-încă fragedă,
Mi-era lumea și zilele dragi.
Într-o zi fără nor și lúcedă,
Tocma pe vremea când să coc fragi,
Toate mearsără prunce tinere
La fragi, vesele, cu-a lor pinere.

Și eu ducu-mă cu-a mea pinară,
Eu încă-în codru la fragi roșii,
Dar’ ah! iacă-mă-în urmă sângură,
De-a mele soațe eu rătăcii.
Eu strig, chiemu-le, dar’ zădarnice
Sunt chiemările mele-amarnice.

Eu vărs lacreme, stau în cumpănă
Și mai că-mi vine de-urât să moriu,
Iacă un tinăr când mă tâmpină,
Cu chip și haină de vinătoriu
Care zise-mi: „Pruncă tinără,
Ce verși lacreme, ce te supără?”

„Oh, mă supără (ziși) că iacătă,
De-a mele soațe eu rătăcii!
Acuș’ soarele mândru scapătă
Ș-încă eu drumul nu nimerii!
La drum scoate-mă, de-oi fi trainică,
O! bun tinere, ți-oi fi harnică.”

Zâmbi tinăru ca și zorile
Ș-îi roși fața ca și rubin;
Cu dâns râsără d-albe florile,
Soarele râsă pe ceriu sărin.
El s-apròpie și mă-împresură,
Biata d-inimă mie-mi tremură.

Iar’ în pinăra mea cu fragile,
El pusă-o mură lin linișor,
Nu de cele ce culeg dragile
Fete prin codru cel verdișor,
Dar’ cu murele foarte seamănă,
Poți-i zice tu mură geamănă.

Nu e fagure, mursă proaspătă
Așa de dulce, nice zahăr.
Zieii poate că numa s-oaspătă
În ceriu ș-închină cu cel păhar.
Nu-s a luncilor toate murele
Așa bune și mai mult vesele!

Strigai: „Tinere, drăguț pretene,
Spune-ți numele, dulce pruncșor!”
Iar’ el: „Verzile ceste cetine
Mă cunosc numa ca vânătoriu,
Maica este-mi dulcea Vinere [Afrodita]
Vânez inime blânde, tinere!…

Iar’ tu jură-te, pruncă tinără,
Că-mi vei fi bună, eu-s Amór!…”
Zisăi: „Juru-mă pe-astă pinară,
Că pentru tine eu viiu și moriu!…”
De-atunci pare că nu-s dulci fragile
Cumu-s murele de-amor, dragile!…”

Cântând Viorel, fetele toate
De rușine fața-ș ascunsese
Celor alte femei după spate,
Dar’ urechile nu-și închisese
Și râdea pe-ascuns de cele mure
A lui Viorel, mari, de pădure.

Inițierea erotică e prezentată într-un veșmânt imagologic depoetizat și profan, ca o gustare dintr-un fruct sălbatic, de pădure, care e mura – o altă parodie, la adresa mărului sau a rodiei din imaginarul occidental. Nu puține și nici dificil de sesizat sunt și aluziile obscene.

E poate primul exemplu de text obscen dintr-o operă însemnată a literaturii române. Altfel, versuri triviale se scriseseră și circulaseră și mai înainte.

Ion Barbu e mai…ermetic doar, deși, cum notam și altădată, intenția seductivă a regelui ciupercilor este relatată în termeni care nu mai lasă loc de dubiu și care solicită cititorului intuiția instantanee a erotizării:

De la iernat, la pășunat,
În noul an, să-și ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe mușchiul crud
La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeață;
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceață:

– Enigel, Enigel,
Ți-am adus dulceață, iacă.
Uite fragi, ție dragi,
Ia-i și toarnă-i în puiacă.

– Rigă spân, de la sân,
Mulțumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.

Din nou spun, nu mi se pare că ar fi o coincidență, ci cred că Barbu a valorificat butada erotică a lui Budai-Deleanu.

De altfel, și răspunsul prompt al lui Enigel indică aceeași decriptare. Ea nu dă curs îndemnului regelui ciupercilor, pentru că idealul ființei raționale nu poate fi nici carnalul și nici vegetativul, ci spiritualizarea afectivității:

Mă-nchin la soarele-nțelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Și roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se mărește;
La umbră, numai carnea crește
Și somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt și umbră iar o umflă…

Am comentat deja aceste versuri (Epilog la lumea veche, vol. 3), precum și semnificațiile întregului poem și nu mai insist.