Topos-ul lumii pe dos are vechimea poeziei lui Vergiliu și a fost vehiculat în Evul Mediu (le monde à l’envers), dar nu este prea familiar literaturii noastre, unde poate fi identificat rar.

Cantemir îl utilizează în Istoria ieroglifică pentru a deplânge nedreptatea ce i se face Inorogului:

Ce ei încă acestea orânduind
și fel de fel de lațuri, curse, mreji și alte măiestrii
în toate poticile și căile întindzind,
strâmbătate ca aceasta în multă vreme ceriul a privi,
pământul a suferi
neputând,
de năprasnă din toate părțile și marginile pământului
holburi, vivore, tremuri,
cutremuri,
tunete, sunete,
trăsnete, plesnete
scorniră, atâta cât
tot muntele înalt cu temeliele în sus
și cu vârvul în gios răsturnară
și tot copaciul gros,
înalt și frundzos
din rădăcină îl dezrădăcinară,
și așe, toată calea și cărarea
pre pământ și prin aer
cu grele neguri și cu întunecoși nuări,
ca cu un veșmânt negru căptușind
astupară
și tot drumul de pe fața pământului
cu stinci pohârnite,
cu dealuri și holmuri răzsipite
și cu păduri săciuite
pretiutiderelea închisără
și încuiară.

Din ceriu fulgere,
din nuări smidă și piatră,
din pământ aburi,
fumuri și holburi,
unele suindu-să,
iară altele coborându-să,
în aer focul cu apa să amesteca
și stihiile între sine
cu nespus chip să lupta.
Carile atâta de strașnică
și groznică
metamorfosin în toată fapta făcură,
cât ceriul cu pământ
și apa cu focul
războiu cumplit să fie râdicat să părea,
cu a cărora clătire toată zidirea să scutura
și să cutremura
și spre cea desăvârșit a tot duhul
peire să pleca. /…/

A amestecăturii, dară, aceștiia pre scurt,
istoriia aceasta au fost:
Toate dealurile mari și toți munții înalți
asupra stâncelor și copacilor sfat sfătuiră.
Carii șepte hatmani de războiu purtători
și a gloatelor păvățuitori
având,
asupra holmurilor celor de la cetatea Deltii
vrăjmaș războiu râdicară
și fără veste, cu mari huiete
și de năprasnă cu mari buhnete,
asupră-le pohârnindu-să, să răsturnară.

Iară pricina aceștii strașnice rădicări
și fără milă fărâmări
era aceasta: munții cu holmurile între sine,
pentru greutatea carea de la stânci
și de la copaci trag,
să jeluiră
și de pohoara carea
în cârcă poartă unul cătră altul să olecăiră
și fietecarile cătră de-aproapele său
într-acesta chip dzisără:
„Până când, fraților,
stinca piatra sacă și plopul,
chiparisul și platanul, copaci fără roadă,
în capul nostru suindu-să,
pe spate-ne urcându-să,
vârvurile și creștetele ne vor acoperi?
Și până când ei înălțindu-să
și mărindu-să,
ca cum în vreo samă ne-am fi, ne vor ocări și batgiocuri?
(Că certarea cu toiege într-ascuns
decât ocara și batgiocura în arătare
mai de suferit ieste).
De care lucru, cu toții într-un gând
și într-o inimă a ne împreuna,
cu mic și cu mare, într-un cuvânt
și într-un giurământ
a ne lega trebuie și lucru carile altădată
în politiia noastră nu s-au mai vădzut
să facem, adecă cu a noastră răsturnare
a mândrilor și trufașilor
cea desăvârșit prăpădire
și răzsipire
să aducem
(că toată moartea din fire
aspră și amară ieste,
carea numai cu viderea răzsipii
nepriietinului mai plăcută
și mai îndulcită a fi să pare).
Deci unde ne sint rădăcinile, acolo vârvurile,
și unde ne sint vârvurile, acolo rădăcinile
să ne mutăm.
Că într-acesta chip
toată stânca groasă
și pietroasă
și tot copaciul crăngos
și frundzăros
supt noi va rămânea,
și așe, precum pururea
decât noi mai mici
și precum noi i-am hrănit și i-am crescut,
în brață i-am purtat
și la sin i-am aplecat
și precum până într-atâta
în samă a nu ne băga
și în toată hula și ocara a ne lua
nu li s-au cădzut vor cunoaște.[1] […]

Munți, crăpați,
copaci, vă despicați,
pietri, vă fărâmați!

Asupra lucrului ce s-au făcut
plângă piatra cu izvoară,
munții puhoaie coboară,
lăcașele Inorogului, pășunele, grădinele,
cernească-să,
pălească-să,
veștedzască-să,
nu înflorească,
nu înverdzască,
nici să odrăslească
și pre domnul lor cu jele,
pre stăpânul lor negrele,
suspinând, tânguind,
nencetat să pomenească.

Ochiuri de cucoară,
voi, limpezi izvoară,
a izvorî să părăsiți,
și-n amar vă primeniți. /…/

Clătească-se ceriul,
tremure pământul,
aerul trăsnet,
nuârii plesnet,
potop de holbură,
întunerec de negură
vântul să aducă.

Soarele zimții să-și rătedze,
luna, s[f]iindu-se, să să rușinedze,
stelele nu scântăiadze,
nici Galatea să luminedze.

Tot dobitocul ceresc [constelațiile] glasul să-și sloboadză,
faptă nevădzută, plecându-să, vadză.

Cloșca puii răszipască,
Lebăda Lira să-și zdrobească,
Leul răcnească,
Taurul mugească,
Aretele [Berbecul] fruntea să-și slăbască,
Racul în coajă neagră să să primenească,
Capricornul coarnele să-și plece,
Peștii fără apă să să înece,
Gemenii să să desfrățască,
Fecioara frâmsețe să-și grozăvască,
cosița galbănă în negru văpsască,
Scorpiia ascuțit acul să-și tâmpască,
Strelețul [Săgetătorul], arcul frângând, ținta nu lovească,
Cumpăna dreptatea nu mai arete,
Apariul [Vărsătorul] topască-să-n sete.

Mars [Marte] vârtutea în slăbiciune să-și primenească,
Mercurie între planete nu mai crăinicească,
Zefs [Jupiter] monarhiia în veci să-și robască,
Vinerea [Venus] floarea frumseții să-și veștedzască,
Cronos [Saturn] scaunul de sus în gios să-și coboară.
Finicul în foc de aromate moară,
Oltariul jirtfe nu priimască,
Păharul băutură să nu mai mestească.
Chitul crepe în apa Aridanului,
Iepurile cadză-n gura Sirianului,
Musculița cu jeale să vâzâiască,
amândoi Urșii [Ursa mare și cea mică] să mormăiască.

Pletele Verenicăi să să pleșuvească,
Corona frumoasă nu le-mpodobească.
Pigasos de Andromeda să se depărtedze,
Perseos de Casiopa să să-nstrăineze.
Zmăul [Dragonul] capul cu coada să-și împleticească.
Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,
Porumbelul, frundza măslinului cercând, rătăcească,
îndărăpt a să întoarce nu mai nemerească. /…/

Mute-se Arcticul, strămute-se Andarticul,
osiia sferească în doaî să frângă,
toată iușorimea în chentru să-mpingă,
stihiile toate tocmirea să-și piardză,
orânduiala bună în veci nu mai vadză,
toate îndărăpt și-n stânga să să-nvârtejască,
de jeale să să uluiască,
de ciudă să să amurțească
și dreptatea Inorogului în veci povestească.[2]

Sigur că mai sunt și multe alte lucruri de comentat, precum războiul cumplit între stihii, care este probabil o aluzie la filosofia antică a lui Heraclit: războiul [elementelor] este părintele tuturor lucrurilor.

Un secol mai târziu, tot un eveniment istoric îi oferă și lui Vasile Fabian-Bob (sau Bob-Fabian) prilejul de a relua acest motiv în poezia Moldova la anul 1821:

S-au întors mașina lumei, s-au întors cu capu-n gios
Și merg toate dimpotrivă anapoda și pe dos,
Soarele d-acum răsare dimineața la apus
Și apune despre sară cătră răsărit în sus.

Apele schimbându-și cursul, dau se-ntoarcă înapoi
Ca să bată fără milă cu izvoarele război;
S-au smintit să vede firea lucrurilor ce la vale
Aflîndu-se din vecie, urma pravilelor sale.

Ș-au schimbat se vede încă și limbele graiul lor;
Că totuna va să zică di mă sui sau mă pogor.
Toate pân’ acuma cîte se părea cu neputință
Ieșind astăzi la ivală, vor putea avè credință;

Vreme multă n-a să treacă, ș-a ara plugul pe mare
La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare;
Ce-a să zic-atunci pescariul, când în ape curgătoare
Îi va prinde mreja vulturi și dihanii zburătoare;

Ce-a să zică vînătorul, când în loc de turturele
Nevăzând nici câmp, nici codru, va pușca zodii și stele?

Nătărăule ce umbli, pe a ceriului fațadă,
Zisu-mi-au ieri noapte luna, tâlnind-o la promenadă:
Suma veacurilor scrise pentru tine-n acest loc
S-au deșirat de pe crugul soarelui cel plin de foc.

Iar di ești vre o comită rătăcită dintre stele
Și umbli fără de noimă, ieșită din rânduiele,
Ce zăbavă peste vreme te ține calea cerească,
De îngâni cu migăiele armonia îngerească?

Dacă ești planită nouă, și nu ții tovărășie
Colindând pe lîngă soare în sistema ce să știe,
La depărtarea căzută te întoarce pe o cale,
Și nu ieși nebunește pe hotarul sferei tale,

Cutezătoriu mai aproape, vei fi ars de multă pară
Vei să degeri dinpotrivă de te vei depărta iară.

Iată Aurora vine cu veșminte luminate
Alungînd spaimele nopței, peste clima depărtate;
Iară steaua Afroditei vărsând rouă și răcoare
Deschide cu-a sale raze porțile sfîntului soare.

Vra nu-s-ce să mai zică și d-abia numa-ncepură,
Când un nor venind cu ploaie îi spălă vorba din gură.

Interesant este faptul că ilustrările toposului la care ne referim, în literatura română, sunt puține și târzii, dar constituie o poezie de o mare intensitate dramatică și care, pe deasupra, cred că este în măsură a mulțumi și pe cei mai pretențioși adepți ai hegemoniei estetice.

Pe lângă reușita poetică, ineditul subiectului și aura ermetică ce face versurile să pară de un modernism surprinzător, le recomandă, pare-ni-se, pentru studii mai frecvente și mai atente.


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, 1997, p. 172-174.

[2] Idem, p. 298-300.

Did you like this? Share it: