Expresii ale „păcatului/ vinei” și ale „mâniei lui Dumnezeu” la Dosoftei

Dosoftei reține atitudinea Psaltirei în versificarea sa, la adresa păcatului și în reproducerea mâniei drepte a lui Dumnezeu.

Adesea el ajunge la imagini și expresii plastice tulburătoare, care completează sau tușează exprimările vechiului psalmist.

Reușita poetică se datorează faptului că nu este un retor sau un versificator didactic, un teolog ori un moralist abstract, ci un contemplativ, un gânditor/ un reflexiv și un mustrător al moravurilor din aceeași familie cu Antim Ivireanul.

De aceea, nu de puțin ori, ne ia prin surprindere în același timp virulența și tușa picturală foarte apăsată a descrierii de atitudini.

Așa, spre exemplu, urgia lui Dumnezeu

Mările săca-va de s-a vedea fundul,
Apele fugi-vor de-a rămânea prundul.

(Ps. 17, 41-42).

Și cu urlete ploi mare vărsa tare,
De herbea undele-n bezne ca-n căldare.

Și din nuori mergea hreamăt și săgete /…/

Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată,
De-Ț[i] lumina fulgerile lumea toată.

S-au strămutat de cutremur tot pământul,
Când ai tăiat cale-n mare cu cuvântul,

De-ai uscat într-însa vaduri în vânt mare,
Că Tu, Doamne, ai făcut cărări prin mare.

Și nu lași să să cunoască a Ta urmă,
Cându-Ț[i] treci prin fundul mării svânta turmă…

(Ps. 76, 43-54)

Cel credincios așteaptă de la Dumnezeu scăpare în fața acelora care îl invidiază și îl urăsc fără motiv, inamici prin care se pot înțelege atât oamenii, cât și demonii:

Picioarele mele le-ai tocmit să salte
Ca cerbul pre dealuri, preste măguri nalte. /…/

Datu-mi-ai vârtute și mi-ai lărgit pașii,
Să poci călca iute să mi-agiung pizmașii.
Deaca-i voi agiunge, să fac într-înș[ii] cârduri,
Să să concenească, să trec preste stârvuri. /…/

Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate,
Să strângă troiene de vânturi suflate.

(Ps. 17, 93-94, 101-104, 119-120)

Cuvintele aparțin cuiva care cunoștea foarte bine, din experiență personală dramatică, duritatea și vehemența confruntărilor. Ale cuiva care care știa agonia unor astfel de războaie, a unor astfel de înfruntări pe viață și pe moarte.

Tocmai de aceea, psalmii versificați ai lui Dosoftei nu sunt o transpunere manieristă în poezie a unui text fără….rimă (pentru că lirismul sau poeticitatea lui substanțială sunt incontestabile), ci însuflețirea unei expresii artistice originale:

Cătră Tine, Doamne, strig cu multă frică,
Iacă mă-mpresoară pizmașii de-m[i] strică!

Și de-i tăcea mâlcom, lăsându-i în voaie,
Face-m-vor pizmașii scârbă și nevoaie.

Cu cei din mormânturi de-a tocma m-or face,
M-or călca-mă-n tină, de-i vei lăsa-n pace.

(Ps. 27, 1-6)

Să n-aibă să scape de svânta-Ț[i] direaptă,
Să le faci pre vină și să le dai plată.

Să-i pui ca cuptoriul ce arde cu pară,
’N vremea feții [arătării] Tale, când vei veni-n țară.

Domnul urgisi-i-va-ntr-a lor turbureală
Și le va da focul să-i soarbă-n năvală.

Cu roada lor, toată sămânța li-i pierde,
Să nu fie-n oameni să să mai dezmierde.

(Ps. 20, 21-28)

Inema-ntr-înșii nu să potoale,
Grăiesc din gură cuvinte moale,
De-ț[i] par ca untul de unsuroase,
Ele-s ca lancea de sâmceloase [tăioase].

(Ps. 54, 63-66)

Să să schimosască-n grea rușine
Carii pornesc răul lor spre mine.

Cu răceală să să vârtejască,
Carii îm[i] pizmăsc, rău să-i găsască.

Vi[s]col să le bată țărna-n față,
Să nu-ș[i] vadă traiul cu dulceață.

Domnul să le dea înger cu scârbă,
Să le puie răutatea-n gârbă.

Să le fie calea-ntunecată,
Cu poticnituri și lunicată.

Și să-i de la Domnul îngrozască
Îngerul, și arma să-i gonească. /…/

Cu bătăi mă ispitiră multe,
Asupra-mi scrâșcând cu venin iute. /…/

Sufletul mieu, Doamne, să-l deradici,
Unișoara mea, de lei sălbatici.

(Ps. 34, 9-20, 57-58, 60-61)

Însă, dacă urgia Lui este insuportabilă, mila Lui este îmbătătoare, pentru cel care gustă Din svântul Tău păhar ce mă-mbată / Cu mila Ta, Doamne, cea-ndurată (Ps. 22, 17-18).

Imaginile în care alege să descrie Dosoftei sunt percutante, sunt insolite pentru concretețea și realismul în care sunt înveșmântate, ca și la Antim, expresiile unor experiențe dure dar nu brute, și cărora, în mod paradoxal, detaliile concrete le oferă un aspect imponderabil (atâta cât poate nefericirea să leviteze).

Cu alte cuvinte, dificultatea unui asemenea text constă în faptul că expresivitatea psalmică, accentuată de condeiul lui Dosoftei, este alegorică și nu mimetică.