Prima, a doua, a treia, a patra și a 5-a parte…

***

Referindu-se la zidurile exterioare pictate a 4 Biserici ortodoxe românești, autorul resubliniază faptul că iconografia ortodoxă e o scriere și nu o picturalizare religioasă[1].

Și iconografia ortodoxă este „scrierea bisericească [care] excelează prin rigoare și responsabilitate, urmând modelul divino-uman al Sfintei Scripturi”[2].

De aceea „evidențele iconice”[3] au nevoie de decriptare[4].

Și autorul ne pune în temă cu faptul că pentru zidurile exterioare pictate din România s-au ales 12 teme iconografice: „Arborele lui Iesei, Acatistul Bunei Vestiri, Judecata de Apoi, Ospățul veșnic, Sfinții ostași militari, Luarea Constantinopolului, Izgonirea din Rai, Parabola Fiului risipitor, Rugul aprins, Minunile Sfântului Nicolae [al Mirelor Lichiei], Ispitirile Sfântului Antonie cel Mare și Vămile văzduhului[5].

Interconexiunile dintre aceste teme subliniază rolul discernământului duhovnicesc în experiența ortodoxă[6].

Rugul aprins e pictat în vecinătatea Acatistului Bunei Vestiri[7] pentru că ambele narațiuni iconice vorbesc despre Maica Domnului.

Acatistul se află în vecinătatea Minunilor Sfântului Nicolae pentru că „teologhisește vizual combaterea arianismului[8], adică a negării persoanei Mântuitorului Hristos.

Minunile Sfântului Nicolae se învecinează cu Parabola Fiului risipitor pentru a vizualiza „biruința prin milă[9], câștigarea prin milă și iertare a inimilor oamenilor.

Apoi învecinarea dintre Parabola Fiului risipitor și Luarea Constantinopolului are rolul de a sublinia faptul că întoarcerea la Dumnezeu se face prin pocăință[10].

Și autorul ne demonstrează, la nivel argumentativ, cu multă distincție, cunoașterea teologică aiconarilor evidențiată de „sinapsele”[11], de legăturile interioare existente între temele iconizate.

Alăturarea frescei Sfântului Gheorghe de cea a Aducerii Moaștelor Sfântului Ioan cel Nou are rolul de a arăta că Sfinții sunt „contraforți și stâlpi[12] ai Bisericii.

Fresca Arborelui lui Iesei prezintă „o narațiune sincronică[13], pentru că centrează toate corelațiile pe persoana Mlădiței[14], pe când în Icoana Înălțării Sfintei Cruci, Sfânta Împărăteasă Elena „este zugrăvită dreaptă și tânără, la fel ca fiul său”[15], pentru că există „o punte teologică”[16] între această icoană și Icoana Răstignirii Domnului[17], unde Maica Domnului și Sfântul Ioan Evanghelistul, fiul ei duhovnicesc, sunt ambii tineri.

Și autorul nostru subliniază faptul că s-a anulat la nivel iconic diferența de vârstă dintre Maica Domnului și Sfântul Ioan Evanghelistul pentru „a feri această filiație duhovnicească de orice apropiere cu filiația naturală[18].

Discutând icoanele Sfinților militari, autorul ne precizează faptul că Biserica nu îi cinstește pentru biruințele lor armate (chiar dacă ele au existat, au fost reale)[19] ci pentru că s-au arătat „biruitori prin jertfă de sine[20], adică pentru răbdarea, credința și martiriul lor.

Balaurul însulițat din Icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe[21] cât și „trupurile împunse ale împăraților Decius, Dioclețian și Maximian, sunt simboluri limpezi ale idolilor surpați[22], victorii punctuale împotriva păgânismului.

Și referindu-se la iconografia Bisericii din Mănăstirea Probota, acesta ne precizează că cei 12 Sfinți militari iconizați aici au puncte biografice comune[23]: „toți se trag din familii aristocrate înstărite; toți sunt excepțional înzestrați nativ, fizic, intelectual și duhovnicesc; toți fac cariere publice semețe în societatea păgână a vremii; sunt guvernatori, generali, prefecți, uneori proximi sau favoriți ai cezarului; toți sunt slujbași fideli ai puterii imperiale, dar devin disidenți când sunt agresați și provocați religios[24].

Într-o altă discuție, în cea despre Icoanele Sfinților Îngeri, autorul subliniază luarea-aminte a lor, atenția lor evlavioasă[25]. Modul în care le sunt iconizate chipurile, în tehnica celor „trei sferturi”[26], ne prezintă fețe de Îngeri cu „o perpetuă, curajoasă și harnică luare-aminte[27].

„Ochiul angelic atent, se află pe aceeași linie cu pavilionul dilatat al urechii, a cărei formă este rabătută[28] în plan.

Vizual, nasul, gura, bărbia și celălalt ochi, pe jumătate acoperit de creasta efilată[29] a nasului, au o pondere morfologică diminuată în raport cu relieful ochiului și al urechii obrazului îngeresc întors spre noi”[30].

Detalii nu doar de observator al icoanelor ci, mai ales, de creator de icoane. Și prin aceasta Profesorul Sorin Dumitrescu se diferențiază de alți ermineuți ai icoanelor, pentru că el vorbește din interiorul creării și al contemplării acestora.

Luarea-aminte a Sfântului Arhanghel Mihail este iconizată „prin desenul globular, oarecum exoftalmic, al căutării [sale] rotitoare, care șterge suprafața feței [și care] seamănă cu un radar duhovnicesc[31].

Sfinții Îngeri iconizați sunt deopotrivă făpturi cerești slujitoare dar și oglinzi în care se reflectă slava Prea Sfintei Treimi[32].

Suflarea harului dumnezeiesc este iconizată și în „fluturarea capetelor panglicilor care bandajează de jur-împrejur șevelura[33] și cosițele[34] Sfinților Îngeri”[35], pe când chipul lor nu e nici de bărbat și nici de femeie[36], pentru că „Îngerii cuplează marital cele două genuri”[37] umane.

Gura Sfântului Arhanghel Mihail e sobră[38], pe când coama capului e uriașă și cu accente feminine[39]. Mâna cu care ține sulița are proiecție tridimensională[40] și ea ne facilitează accesul la „aspectul insolit al morfologiei vindecate, al umanului restaurat[41].

De aceea autorul pune semnul de egalitate între Sfintele Icoane și Sfintele Moaște, pentru că ambele categorii sunt „morfologii cuvântătoare, trupuri tainic propovăduitoare[42] ale îndumnezeirii umanității.

Transformând mâna iconizată în sculptură în ghips (cu ajutorul sculptorului Mihai Ecobici)[43], autorul asimilează degetele iconizate ale Arhanghelului cu vizualitatea degetelor transfigurate ale Sfântului Ierarh Ciprian, fostul vrăjitor (pomenit la 2 octombrie), a cărui mână e cinstită la Biserica Zlătari din București[44] și cu a degetelor transfigurate ale Fericitului Ilie Mărturisitorul, de la Cimitirul Giulești din București[45].

Și conchide faptul că mâna iconizată a Arhanghelului exprimă latura doxologică a umanității transfigurate[46].

În concluzie, autorul ne-a dovedit, din destul, cât de important și de frumos, de impunător prin organicitatea sa e rodul atenției și al contemplației teologice în erminiile iconografice.

De aceea, cu minuțiozitate și sfială, dar și cu îndrăznire duhovnicească, Prof. Sorin Dumitrescu ne-a vorbit despre dulceața înțelegerii duhovnicești dar și despre pericolele fatale ale deformărilor iconice.

Icoana e teologie vizuală și din acest motiv ea trebuie creată și contemplată cu inima curățită de patimi.


[1] Sorin Dumitrescu, Noi și Icoana (1). 31+1 de iconologii pentru învățarea Icoanei, Ed. Fundația Anastasia, București, 2010, p. 557.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 558.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 560.

[7] Idem, p. 562.

[8] Idem, p. 563.

[9] Idem, p. 565.

[10] Idem, p. 566.

[11] Idem, p. 572.

[12] Idem, p. 573.

[13] Idem, p. 574.

[14] Idem, p. 574-575.

[15] Idem, p. 578.

[16] Idem, p. 579.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 580.

[19] Idem, p. 600.

[20] Idem, p. 601.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 610.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Pliată, îndoită.

[29] Subțiată.

[30] Sorin Dumitrescu, Noi și Icoana…ed. cit., p. 612.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 614.

[33] Părul capului.

[34] Părul împletit.

[35] Sorin Dumitrescu, Noi și Icoana…,ed. cit., p. 614.

[36] Idem, p. 615.

[37] Idem, p. 616.

[38] Idem, p. 618.

[39] Idem, p. 616.

[40] Idem, p. 621. Detaliul iconic de deasupra e mâna tridimensională a Sfântului Arhanghel Mihail, icoana de secol XII fiind tezaurizată în Muzeul Bizantin din Atena.

[41] Idem, p. 625.

[42] Idem, p. 634.

[43] Idem, p. 632.

[44] Idem, p. 639.

[45] Idem, p. 638.

[46] Idem, p. 639.

Did you like this? Share it: