Scrisoarea nr. 68 (30 martie 1947)

 Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

[necompletat]

Florica,

Îți mulțumesc întâi [de toate] pentru ceea ce mi-ai trimis deși eu n-am primit nimic în afară de această scrisoare și ceea ce mi-ai trimis în ea[1].

Iată pe scurt cum este [situația mea]!

Eu ți-am scris două scrisori, ultima după plecarea lui Sănduș, acum aproximativ două săptămâni.

Am așteptat un răspuns [de la tine] dar n-am primit nimic până azi.

Acum câteva zile îți scrisesem o scrisoare pe care n-am mai pus-o la poștă. De ce?

Pentru că nu știam ce să mai cred.

Florica, de aproape o lună de zile tu nu ai mai dat niciun semn că îți mai amintești de mine.

Totuși nu-mi venea să cred…

Nu-mi venea să te învinuiesc în scrisoare…dar nu știam aproape ce să mai cred…sau să fac.

Atunci am zis: „mai bine tac și eu ca și ea…și până la urmă am să văd ce va fi”.

Astăzi, fiind duminică, am venit la autogară să-l întâlnesc pe Nelu. Să văd, poate știe el ceva.

Mi-a spus că ai trimis un pachet, care mi-a spune el că s-a stricat…fiindcă eu n-am venit să-l iau.

Dar de unde era să știu eu de pachet, dacă de la tine nu am primit nicio veste?

Văd în scrisoarea pe care mi-ai dat-o prin Nelu, că spui că mi-ai trimis o scrisoare pe care trebuia să o primesc.

Am să mă interesez la Marioara, să vedem dacă a primit-o cumva.

Deși, acum două zile, am trecut eu pe la Marioara și m-am interesat dacă a primit vreo scrisoare și mi-a spus că nu.

Așa că vezi [și tu] că nu sunt eu vinovat că am lăsat pachetul să se strice…deși cred că nu se strica el chiar așa de repede.

În orice caz nu mai obliga pe nimeni cu comisioane.

De bine, de rău n-am să mor de foame deși e destul de greu pe aici.

Singurul lucru prost este că am început să fac unele datorii, ceea ce nu-mi convine.

Dar n-am avut ce face.

Eu sunt mulțumit că am găsit, totuși, prieteni cumsecade și, mai ales, nu știu dacă ți-am vorbit de Mircea, care e un băiat foarte bun și care mă împrumută fără termen.

Când voi avea [bani] atunci îi voi restitui. Așa am hotărât cu el.

Am ajuns la concluzia că mult mai puțin aș cheltui dacă am fi amândoi [aici]. De aceea, cred că în aprilie se va rezolva și problema noastră.

E adevărat că am slăbit tare rău. De aceea am tot ezitat să mă duc pe la autogară, ca să nu mă întrebe unul și altul de ce am slăbit [atât de mult].

Dar câte necazuri am avut în ultimele săptămâni numai eu știu.

Din toate părțile câte o lovitură. O lovitură una după alta. Încât am zis că și Dumnezeu e nedrept cu mine [în aceste zile] și că, până la urmă, e dator și El să mă ajute, fiindcă și eu primesc toate pe care mi le dă fără să mă frâng și să blestem.

Și mi-am zis: „Bine că am primit o scrisoare de la tine, căci nu știam de Paști ce să fac, dacă tu ai fi continuat să taci”.

Îmi scrii că Vasilica s-a supărat pentru unele lucruri. Să-i spui așa: că eu în viața mea n-am scris decât o singură scrisoare tanti-mii Paschii*, atunci când eram în Rusia[2], în 1942.

Altă scrisoare: niciodată!

La minciunile Paschii să nu mai asculte!

Dar când am să mai vin pe la Turnu [Măgurele], am să-i spun Paschii că îi mulțumesc, dacă și ea mai pune paie pe foc când nu trebuie.

Și apoi, Vasilica, să se fi gândit că numai cu lucruri dintr-astea nu mă ocup: cu faptul de ai scrie Paschii.

Mi-e rușine să mai discut asemenea prostii. Atât!

Nu mi-e dor de nimic și de nimeni…decât de tine și de Olt. A venit primăvara dar, de aici, din București, nu se vede.

Să mergem împreună odată, iarăși, spre Olt și să fim liberi. Să nu ne mai temem și să nu ne mai ferim de lume.

Mi-e așa de dor și de drag.

Dar nu știu ce voi face.

Depinde de ce se va întâmpla săptămâna aceasta, căci nici eu nu știu ce poate veni [în viața mea].

Parcă tot aștept să se întâmple și ceva bine [cu noi], că de rău am tot avut parte, fără încetare…

Aș vrea să mă liniștesc. Să visez în liniște privind la tine. Să te văd cum te învârtești prin casă sau cum mergi, lângă mine, atunci când suntem pe drum.

E o fericire fără pretenții mari, pe care noi o găsim, o știm dar pe care alții nu ne-o îngăduie.

Îi mulțumesc și eu tușii că ți-a luat fustă și sunt curios să te văd cum îți stă în ea.

De multe ori, pe aici, mă întristez când văd unele lucruri frumoase, ce știu că te-ar aranja destul de bine dar pe care nu am posibilitatea să ți le cumpăr.

Și mă doare [acest lucru]…

Căci știu cât de frumoasă e soția mea

Văd că n-are să-mi ajungă hârtia [scrisorii]. Voi continua și pe alta, fiindcă mai am unele lucruri de spus.

Îmi scrii că de Paști [ar fi bine] să mă duc la ai mei acasă. Dar cum?

Spui că vei lansa un zvon că eu nu-ți mai scriu. Zvonul s-a și adeverit, probabil, căci nici eu nu ți-am mai scris.

Dar iată că acum două zile, când eu am fost la Marioara, mi-a spus că în pachetul pe care l-a primit Gena era o scrisoare a mamă-mii, în care îmi spunea să vin de Paști acasă iar dacă am nevoie de bani să-i scriu lui Moș Stan.

Nu m-a înveselit deloc vestea.

M-am gândit că n-am ce [mai] căuta [la ei].

Cum să mă duc la ei? Ca să-mi ceară să nu mai trec pe la tine? Ca să-mi spună iarăși că trebuie să mă despart de tine? Aceeași poveste ca și cea de la Crăciun. Să o încep din nou?

Mai bine stau, am zis, și mă chinui de unul singur, aici, ca să fie la ceilalți liniște. Le-am și scris o scrisoare în sensul acesta, în care le-am spus că prefer să mă chinui aici și să mor de foame decât să le mai cer lor vreun ban.

Era cam aspră [scrisoarea către ei] și m-am gândit că înrăutățesc și mai mult lucrurile în loc să le liniștesc.

O am și acum la mine[3]

Scrisoarea ta însă mă lămurește…și dacă nu se va ivi săptămâna asta vreun servici, căci am promisiuni, atunci, de Duminica Floriilor, voi veni la Turnu [Măgurele].

Prietenului Mircea, ieri, i-am spus aceasta și a zis că e bine să mai discut cu ai mei, căci încet-încet discuția poate rezolva ceva. Și apoi tot el mi-a zis: „n-ai nimic de pierdut”. Eu cred că e bine zis.

Așa că se poate să vin.

Tu n-ai de ce să te temi. Cât sunt eu acolo lucrurile se vor mai calma.

Apoi n-am de gând decât să le satisfac și lor ambiția, ca să nu mai zică că nu vreau să trag la ei [când vin în oraș] și că nu-i mai recunosc de părinți.

Dar vezi tu se poate întâmpla să îmi ceară de la început să le spun, în mod clar, ce am de gând cu tine și atunci se poate să plec imediat înapoi, la București sau dacă îmi vor zice că nu mă primesc la ei decât cu unele condiții și eu nu le voi accepta, se poate să vin la tine pentru o zi sau două.

Bineînțeles aceasta dacă va fi posibil, fără ca prin venirea mea să le aduc supărare alor tăi. Căci dacă vor spune ai mei că nu mă vor lăsa în pace dacă vin la tine, atunci nu voi sta nici la voi, ci voi pleca de unde am venit.

În orice caz, dacă lucrurile se vor aranja altfel, eu n-am să mai fac prostia de la Crăciun, adică să stau închis în casă ci, dimpotrivă, voi ieși în oraș și cred că voi putea veni și pe la tine, de bună seamă fără să știe ai mei și cu condiția ca tu să mă primești.

Oricum, să sperăm că va fi altfel și, poate, mai bine decât ne închipuim noi acum. Căci până acum a fost mai rău decât ne închipuiserăm…

Eu îmi zic mereu: până la urmă voi învinge toate greutățile și voi rezista chiar dacă va fi să pier [în condiții vitrege].

Eu pot pieri…dar credința mea nu piere.

Dacă aici, pe pământ, mă voi chinui și, pe lângă mine, și tu, cel puțin dincolo, în altă lume, să fim fericiți!

Nu te mai visasem de mult…

Și azi-noapte am visat că murisem și că trebuia să merg să dau socoteală [lui Dumnezeu] pentru ce am făcut în viața asta.

Atunci mi-am spus în gând: „am iubit-o și Dumnezeu va înțelege [acest lucru]”. Și atunci te-am văzut pe tine!

Erai frumoasă, îmbrăcată în culori de primăvară, și ochii tăi verzi se făceau albaștri și mă priveau țintă.

Nu îmi puteam desprinde privirea de tine.

Apoi am mers unul alături de altul și la un moment dat ai voit să te desparți de mine dar eu te-am ținut strâns.

Și în acea clipă am văzut care era motivul pentru care doreai să te desparți de mine…

În dreapta noastră era un câmp verde…unde erau mai multe nimfe. Nimfele sunt zânele de pe marginea apelor.

Tu credeai că eu privesc la ele…și atunci ai voit să mă lași singur. Dar eu te-am reținut și m-am uitat adânc în ochii tăi…Erau atât de frumoși încât n-am mai privit la nimfele acelea, deși erau foarte frumoase și se jucau goale.

În timpul acesta ne-am apropiat de apă.

Erau două punți.

Ție îți era frică să treci pe ele.

Eu te-am încurajat.

Te-am ținut de umeri și amândoi am trecut dincolo.

Dincolo de apă…și pe lângă ea…se făcea un drum…Am pornit pe el…dar în fața noastră s-a făcut o ceață albă și luminoasă, care se apropia [de noi].

Am mers pe marginea râului…și am dat de o pădure și un câmp verde. Eu atunci ți-am spus: „Tu știi că acesta e un basm? Noi am murit…și acum trăim în basm!”.

Așa s-a sfârșit visul!

Spui că ai mei știu totul în ceea ce te privește.

Cred că de la alde Miron au aflat, din scrisoarea pe care am primit-o, pe când eu eram la Hunedoara. Pentru că am găsit acea scrisoare desfăcută [atunci când m-am întors].

Între timp Miron a scris și el o scrisoare la Turnu [Măgurele][4].  Nici Marioarei nu i-a spus ce a scris…

Dar după cele pe care le scrie Baba Petra, eu deduc că el vrea să arunce vina pe mine, pentru faptul că am plecat de la ei.

Eu, care mă știu curat, nici n-am vrut să le scriu celor de acasă. De fapt nu am de ce să mă dezvinovățesc în fața nimănui, căci n-am greșit cu nimic. De aceea tac.

Și mai întâi [de toate] nu știu ce le-aș scrie[5].

Că am nevoie de bani? Parcă ei nu știu [acest lucru]! Ce vor [de la mine, de fapt]?

Poate vor să spună mâine-poimâine că tot ei m-au ajutat [în aceste zile, cât eu m-am împrumutat pe la prieteni] sau poate cred că mă vor face să cedez cumva, fiindcă sunt la nevoie.

E foarte urât din partea lor dacă se gândesc la așa ceva. Se înșală.

Uite că am uitat ceva. Tot din vis…

Prin pădurea aceea…tot împreună, am ajuns la niște case. Un copil mic se ținea după noi. Am observat că era o fetiță de vreo doi anișori, care semăna cu tine.

Atunci am luat-o în brațe și ți-am zis ție: „Vezi că ne iubim atât de mult încât am uitat-o? Ne-am gândit numai la noi…”.

Și mie îmi părea rău [că o uitasem pe copilă]. Am mers cu ea, mai departe, în brațe…și nu știu cine spunea: „Ia uită-te la Lucică! Are un copil în brațe…”.

 Te sărut,

Lucică.


[1] Probabil doamna Florica i-a trimis și bani în ultima scrisoare.

[2] Pe front, ca soldat.

[3] Scrisese scrisoarea către părinții lui dar nu o trimisese.

[4] Adică părinților Fericitului Ilie.

[5] Ce aș mai avea să le scriu…atâta timp cât sunt împotriva mea.

Did you like this? Share it: