Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 20 decembrie 2011

Alergarea fără final

  • Wetransfer facilitează transmiterea de file online…până la 2 G odată. Filele rămân online pentru câteva zile…
  • TVR HD live.
  • Dicționar latin-englez/ englez-latin online.
  • Alergarea fără final…e continua tindere a sufletului spre cunoaștere.
  • Ierom. Valentin Mîțu, Bătrânul Gherasim de la Sitaru, în Word, 107p.
  • Ierom. Savatie Baștovoi, Micul Pateric, în PDF, 38 p.
  • Timpul trece ușor când ai sufletul plutitor
  • Cartea 21 de chipuri ale mărturisirii [ed. Ponte, București, 2011, 187 p.], a lui Răzvan Bucuroiu, reunește doar interviuri cu vipuri, cu persoane cunoscute…Nu se vând interviurile cu „necunoscuți”? E foarte greu să găsești oameni „cu cap” în România, care să se lase intervievați? E o carte prin care se legitimează cu propria-și „tabără”?
  • Până unde putem merge cu decartificarea cărții?
  • În România se practică, în regim select, doar librăriile cu…ceai. Însă ceaiul e separat…de carte…dar e în vecinătatea cărții…Din alea cu coniac, cu bere, cu țuică de prună, cu droguri, cu filme porno, cu bătăi intelectuale…nu apar? Poate că ar trebui să vedem ce vrea piața…nu?! Iar în România…piața vrea tot ce nu ți-ar fi trecut prin cap…
  • La oraș…nu cam îți vine să deschizi…colindătorilor. Pentru că unii ți-ar putea da cu ceva în nas…și să îți prade casa…
  • Încă n-am învățat nimic de la bradul cu cetina tot verde…dacă suntem în stare să îi rupem gâtul…în fiecare iarnă…
  • Cine știe să răspundă la întrebări simple?
  • Nu e bine să fii gânditor „ca” Petre Țuțea! E bine să fii gânditor…ca tine, dacă crezi că ai nevoie de gândire zi de zi…
  • Cel mai bun remediu pentru impostură e acela de a te decide, în cele din urmă, să nu te mai faci de râs la infinit…Da, într-o zi te poți decide să faci lucruri care te împlinesc!
  • Mă tem de cărțile care cred că au spus tot…și, mai ales, de scriitorii care au scris tot ce trebuia de aflat
  • Cititorii trebuie să fie enervați pe ei înșiși dacă nu simt să recitească, din când în când, pasaje din cărțile care contează.
  • Am înțeles că unii fac interviuri…învățate pe de rost. Adică intervievatorul se face că pune întrebări…la care intervievatul știe deja răspunsul…pentru că le-a memorat. Cât de încântați sunt oare de demersurile lor?
  • Cum trebuie să te pregătești sufletește…pentru un concert de colinde? Dar pentru unul de…metal hammer?
  • Un Părinte, la o conferință, le-a spus celor prezenți…că nu trebuie să punem icoane până și în dormitor…pentru că în dormitor…se face și sex? Dacă le scoatem din dormitor…oare Dumnezeu o mai fi prezent? Ne-o mai vedea?
  • Am ascultat mai multe conferințe, în format audio sau video…în ultimul timp…și la glumițele conferențiarilor se răspunde, de obicei, cu…râsuri în masă…Însă eu știu că atunci când ești concentrat…doar surâzi…Asta înseamnă că nu prea erau…concentrați? Sau nu prea înțelegeau nimic…în afară de glumele grosiere?
  • Mi-ar plăcea să fac sondaje pe cei care merg la conferințe, mai mult sau mai puțin teologice…Și aș vrea să văd câte idei au reținut…din cele spuse. Și, mai ales, cum au înțeles unele sintagme cheie, unele afirmații ale conferențiarilor sau…dacă și-au dat seama care erau ideile de forță ale comunicării.
  • Am presentimentul că peste 90% dintre cei care vin la o conferință teologică…nu înțeleg nici măcar 20% dintre cele comunicate. Tare mult aș vrea să îl verific…prin cel puțin 10 sondaje făcute la 10 conferințe diferite, susținute în România.
  • Sunt de acord: mai bine să vină și să caște la Biserică…decât să caște acolo unde le poate cădea drobul de sare în cap…
  • Colinda…e dorința de a umple de bucurie teologică și pe cei care nu au bucurii mai presus de farfuria cu mâncare.
  • Vă dorim la mulți ani și multă bucurie în viața dumneavoastră!

Escamotarea demnității

Fii demn! a lui Dan Puric [București, 2011, fără editură…și tipărită la S.C. LUMINA TIPO s.r.l., având 207 p.]…e încercarea eșuată de a-și eroiza părinții, mai ales mama (căreia îi este dedicată cartea), pentru că, în cele din urmă, nu reușește să spună despre familia sa decât…că au încercat să reziste, deloc protestatar, în timpul comunismului.

În comparație cu martirizații închisorilor comuniste pe care Dan Puric încearcă să îi pună în relief, în conferințele sale, în mod legitim, cei doi medici, părinții săi…fac naveta, o duc ca tot românul, au impact, fără doar și poate, în viața fiului lor…dar viețile lor nu au reverberații de talie națională sau mondială.

Așa că demnitatea despre care autorul încearcă să ne convingă…nu e o moștenire de familie…ci o moștenire națională.

Din p. 63 a cărții, de când Dan Puric devine informator…iar viața lui, până la revoluție, devine una dintre metaforele cărții…m-a făcut să sar peste orice parabolă a cărții (și sunt câteva pagini bune)…în care încearcă să metaforizeze realitatea.

De ce? Pentru că autobiografia romanțată…nu e o lecție de demnitate.

Dacă ai lucruri demne, suferințe importante, dramatice în familie…ca opozant al comunismului…trebuie să le spui pe scurt…și să nu le combini cu ale altora. Pentru că da, alții chiar au avut familii suferinde din cauza demnității de a protesta…în fața unui regim criminal, ateist, satanist…

Însă o familie care s-a strecurat prin comunism…și a rămas întreagă…nu este eroică…ci doar descurcăreață.

Iar eroismul, înțeleg din substratul cărții, despre care ar fi vrut să ne vorbească autorul, este al celui care a spus nu!…când mai toți: plecau capul.

Nici familia lui Dan Puric și nici el însuși nu poate fi demn…de el și de ai lui până la revoluție…pentru că nu s-au împotrivit…nimănui în mod eroic.

Ca majoritatea românilor…au tăcut…au făcut compromisuri…și au rămas democrați până astăzi.

La fel, umorul cărții e contrafăcut…pentru că el nu are prospețimea trecutului, nu e congenial cu trecutul, ci este un râs așteptat de public, e râsul care a învățat că prinde…și pe care îl livrează împănat cu accente naționaliste, cu accente teologice critice, cu starea minții celui care încearcă să fie ortodox de foarte recent

Alături de inflația de citate celebre (în texte care nu se ridică la profunzimea celor citați) și de gesturile teatralizante (care demonstrează că gesturile țin loc de experiențele pe care vrea să le sublinieze)…umorul său religiozizat e al treilea set de gesturi oratorice care pe mine mă fac să nu am încredere în discursul lui Dan Puric…chiar dacă îmi place cu mult mai mult decât al unora și mai falși decât el.

Urina strânsă de-o lună (p. 10), umorul din jurul mamei cu înclinații superstițioase (p. 18 sq.), mama și bunica la teatru (p. 34), bibliotecara de România (p. 74-75), etc. sunt pasaje care te fac să râzi, la propriu…dar nu te fac să vezi râsul.

Ca și în expunerile sale live, Dan Puric, în scris, râde împreună cu cititorii dar nu îi face să își înțeleagă râsul…sau nu le curmă râsul încă fiind el…pe buzele lor…

Însă, dacă cel mai adesea râde fără morală…în schimb, în pasaje ca: turismul românesc horror (p. 77), frica bună (p. 126), franțuzoaica și coniacul românesc (p. 131), întrerupătorul Puric la conferințe (p. 140-141)…autorul moralizează mult prea tușant, grețos de tușant…

O astfel de carte e ca o predică din aia fals pietistă, încărcată până la refuz cu moralizări…dar din care lipsește măsura și rațiunea străvăzătoare

De aceea e o carte de masă, o carte de efuziune sentimentală, care prinde la o majoritate ortodoxă românească tot la fel de mult precum concertele lui Tudor Gheorghe sau Ștefan Bănică jr., însă nu te învață despre…demnitate.

De ce? Pentru că demnitatea nu are deloc râs…ci doar odioase și incalificabile încercări de minimalizare ale omului.

Demnitatea apare când ești pus la zid…când ești călcat în picioare…când ești crezut o lighioană ce trebuie exterminată.

Tot la fel ca în lagărele de gazare…demnitatea românească din închisoare…nu e cu râs…și nici nu poate fi recuperată prin râs

Însă, de aceea am spus că e pentru un anume fel de râs, ideologizat…unde trebuie să reziști tupilându-te și nu pierzându-ți locul de muncă

Adică, paradoxal, Dan Puric scrie pentru același fel de oameni demni, care au rezistat prin…pactizare cu vremurile…și nu prin intrarea la mititica, pentru că au călcat pe nervi regimul.

La vremuri noi, tot noi…ca să parafrazez…o stare de spirit

Cartea e fluentă, e un taifas tihnit, costă 20 de lei, o parte dintre ei vor fi pentru Aiud…însă nu e o carte de demnitate…ci o tânjire după demnitate.

Demnitatea vorbește scurt, la obiect și fără înflorituri.

Dacă ar fi făcut 5, 10 sau 20 de ani de temniță grea…nu ar mai fi scris-o…

Însă nouă ne plac cărțile presupus eroice, presupus duhovnicești, presupus teologice…așa că nu ne pierdem timpul cu tehnicalitatea: e sau nu e așa

*

Post scriptum: Recenzia de față e o recenzie numai pentru domnul Dan Puric…Dacă dumnealui dorește să facă o remarcă, să îmi arate faptul că nu am înțeles nimic din ea…e binevenit să o facă. Vom publica răspunsul său

Revista Romanoslavica [arhiva]

O găsiți aici, în format PDF, numerele 38-47.

Revista Orizont [arhiva]

O găsiți aici, în format PDF.

Arhiva 2007-2011.

„Cazania” lui Varlaam în actualitate

În anii trecuți am atras în mai multe rânduri atenția asupra calității de povestitor a lui Varlaam și a valorii și importanței literare a Cazaniei sale de la 1643.

A se revedea, pentru cine dorește: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 sau Epilog la lumea veche (vol. I) – am citat și eu opinia lui Nicolae Manolescu, care îl situează pe mitropolit, ca har narativ, alături de Ion Neculce, dar consideram că îi este chiar superior.

Și nu mi-am schimbat încă opinia.

În orice caz, putem determina o filieră a povestitorilor moldoveni, în ordine cronologică: Varlaam, Neculce, Creangă, Sadoveanu.

Dan Zamfirescu a publicat o nouă ediție a Cazaniei lui Varlaam (1643) – contribuția principală la realizarea ediției o are Stela Toma –, însoțită de un volum separat conținând studiul domniei sale.

Reproducem în parte concluziile domniei sale, din articolul citat mai sus:

„Adunând materialele, am avut norocul prieteniei cu „hasdeologul” emerit de la Chişinău Pavel Balmuş, care s-a făcut luntre şi punte şi a adus de la Petersburg microfilmul unei cărţi bănuite de Dan Horia Mazilu a fi unul din aceste izvoare neidentificate, dar inaccesibil la noi: Evanghelia învăţătoare sau  Cazania celui mai mare predicator ucrainean, Kiril Trankvilion-Stavroveţki.

Ea a fost tipărită în 1619 la Rohmaniv, cu banii prinţesei Irina Vişneoveţki, fiica fostului domn Ieremia Movilă.

Am putut identifica astfel originalul Cazaniei de la Govora din 1642, căutat zadarnic timp de un secol, precum şi unul dintre cele trei principale izvoare din care şi-a împletit (acesta e termenul!) Mitropolitul Varlaam cartea sa.

Un al doilea izvor, Comoara lui Damaschin Studitul, îl identificase în 1970 învăţatul Pandele Olteanu, student al lui Nicolae Cartojan şi eminent slavist.

Dar concluziile la care ajunsese, şi anume negarea oricărei originalităţi a Mitropolitului Varlaam, nu se pot susţine. Al treilea izvor principal, contestat de trei învăţaţi – P. P. Panaitescu, Ştefan Ciobanu şi Pandele Olteanu -, dar care se demonstrează a fi fost folosit realmente, este Omiliarul patriarhal din Bizanţ, tradus şi completat în slavonă şi tipărit în 1569 la Zabludovo (s. n.).

Tipăritura a fost adusă de Ivan Feodorov la Târgovişte şi dată Mitropolitului Serafim. De la acesta a fost procurată de Coresi şi tradusă de preoţii din Scheii Braşovului, popa Iane şi popa Mihai, fiind tipărită în 1581.

Dan Horia Mazilu, care era la bază ucrainist, şi deci cunoscător specializat al culturii vecine, a constatat că în tipăritura lui Feodorov nu existau pericopele evanghelice. Ideea de a le adăuga în fruntea tâlcurilor le-a venit lui Coresi şi colaboratorilor săi.

Ea va fi preluată ulterior în toate reeditările ucrainene ale tipăriturii de la Zabludovo, până la Cazania lui Petru Movilă din 1637.

La fel va proceda şi Kiril Trankvilion-Stavroveţki în cartea sa. Am reuşit să demonstrez categoric faptul că Mitropolitul Varlaam a avut pe masa de lucru atât una din ediţiile ucrainene care-i atribuiseră cartea – fără nici un temei – Patriarhului Calist al Constantinopolului (de unde şi ceea ce-i scrisese ţarului, precum şi mitul «vestitului tâlc al lui Calist», cum l-a calificat N. Iorga), cât şi versiunea românească tipărită de Coresi.

Aşa încât, în materie de limbă română, putem spune că mitropolitul a pornit de acolo unde ajunsese diaconul. […]

Am demonstrat, urmărind rând cu rând pe izvoarele odată ştiute şi pe care le-am mai sporit pe drum cu câteva, că acela care a intuit adevărul a fost marele nostru poet Ioan Alexandru, când l-a caracterizat „întâiul nostru mare scriitor de limbă românească”.

Varlaam se dovedeşte un geniu în mânuirea şi făurirea limbii române – cel mai mare înaintea lui Mihail Eminescu -, dar şi prin crearea unei opere româneşti care a sintetizat trei mari tradiţii şi „şcoli” în propovăduirea adevărurilor creştine: cea bizantină, cea neogreacă şi cea slavo-ucraineană (s. n.).

El a dat întâia expresie monumentală în limba română gândirii noastre teologice, după ce Neagoe Basarab o făcuse în limba slavonă, având însă norocul unui traducător pe care Nicolae Iorga l-a socotit egal cu Varlaam în mânuirea limbii române.

Istorici literari de prestigiu şi cu foarte mult spirit critic, precum Nicolae Manolescu, îl consideră întâiul nostru mare povestitor, strămoşul lui Creangă, din acelaşi ţinut nemţean din care, conform ultimelor cercetări, provenea şi mitropolitul-scriitor.

„Un mare scriitor” l-a decretat şi Valeriu Anania, Mitropolitul Bartolomeu. Dar demonstraţia concretă se face abia în acest volum, pagină cu pagină, pentru toate cele 75 de predici ale Cărţii româneşti de învăţătură”.

Nu am intrat încă în posesia celor editate de Dan Zamfirescu. Sunt și eu curioasă…

Cu aserțiunea că Varlaam este cel mai mare geniu înaintea lui Eminescu, n-aș fi însă de acord. Poate a vrut să spună că este primul. Altfel, ce să spunem despre Dosoftei, Antim și Cantemir?

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno