Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 22 decembrie 2011

Sfântul Vasile cel Mare contemplând cartea Sfântului Profet Isaia [18]

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a

***

„omul cel vechi, stricat prin poftele amăgirii”, p. 253/ „îndemnuri din propria rătăcire”, Ibidem/ „lucrările rătăcirii sunt făcute de către demoni pentru pieirea celor ispitiți”, Ibidem/
*
Demonii oferă în somn „viziuni, care fie dau sfat despre vreo suferință trupească, fie prevestesc viitorul. Demonii pot să vadă deodată unele ca acestea despre suferințele trupului, pentru că văd mai clar proprietățile substanțelor și percep calitățile plantelor și pe cele potrivite din ele pentru suferințe”, p. 253.
*
Demonii ne vestesc și lucruri care s-au petrecut deja dar noi nu le-am aflat, p. 254/ vrăjitoarea ventrilocă și Saul, Ibidem/ „erau demoni cei care s-au prefăcut în chipul lui Samuel”, Ibidem.
*
Preferă doctorul în locul vrăjitorului, p. 255/ „Nimeni nu plătește harul lui Dumnezeu”, p. 256/ Dumnezeu ne cere să păstrăm cu vrednicie darul Său, Ibidem/ Domnul pedepsește uneori cu foamete „spre folosul celor care sunt instruiți”, Ibidem, în cunoașterea lui Dumnezeu.
*
Lepădarea de Satana de la Botez, p. 257/ „Cele părintești sunt și obiceiurile rele transmise nouă”, Ibidem.
*
„Nimeni nu știe câte nu știe, dacă nu gustă din cunoaștere”, p. 258/ restaurarea tuturor, p. 259.
*
Cap. al 9-lea al comentariului vasilian începe la p. 260 a ed. de față/ Despre Fiul împotriva lui Arie, p. 261/ Despre lumina cea mare, p. 262/ Satana ca un colector de taxe, Ibidem/ „răni urât mirositoare”, p. 263/ „haina creștinilor, care acoperă urâțenia păcatului nostru, este credința în Hristos”, Ibidem.
*
„ne facem mai buni prin adăugarea cunoștinței despre Hristos”, p. 263-264/ pacea Lui este „un dar mai presus de lume”, p. 265/ cedrii = sufletele mari, p. 268/ „puternic în răutate și în nelegiuire”, p. 270/ „patimile lui răsărind ca iarba din dorința trupului”, Ibidem.
*
„Desfrânarea naște desfrânare, obișnuința în minciună se face mama minciunii, iar cel care se îndeletnicește cu hoțiile îndrăznește ușor spre nedreptate. Păcatul de dinainte se face ocazie de păcat”, p. 270.
*
„dacă ne dezgolim păcatul prin mărturisire[a lui], l-am făcut iarbă uscată, vrednică să fie consumată de focul curățitor” al pocăinței, p. 270.
*
Cele de-a stânga = cele strâmbe și neîngăduite, p. 271/ mușcarea aproapelui = dușmănirea lui, p. 272/ Iuda = mărturisire, Ibidem/
*
Cap. al 10-lea începe la p. 273/ cei care consideră că nu trebuie să urmeze Părinților Bisericii nasc erezii, Ibidem/ ereziarhii „scornesc inovații față de cuvântul drept, scriind răutate și necuviință”, Ibidem.
*
Rămânem orfani față de Dumnezeu din cauza păcatului, p. 273/ „viața în plăcere” merge mână în mână cu erezia…sau, în termenii Sfântului Vasile, cu „învățăturile lipsite de Dumnezeu”, Ibidem.
*
Ereticii anomei iertau mari păcate ca desfrâul, adulterul, sodomia, neguțătoria de sclavi, sperjurul și minciuna dacă adepții lor acceptau să nege persoana Fiul lui Dumnezeu, p. 273.
*
Zi = a doua venire a lui Hristos, p. 273/ „primirea învățăturii false este ucidere a sufletului”, p. 274/ „inima celor Drepți este scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu”, Ibidem/ ziua cercetării = ziua Judecății, p. 275.
*
„mintea este mare cu adevărat [dacă] le contemplă pe cele mărețe [, înalte ale lui Dumnezeu], [dacă] poate să cerceteze rațiunile zidirii și din acestea să înțeleagă frumusețea înțelepciunii Meșterului tuturor”, p. 280.
*
și-a înălțat gâtul împotriva Celui atotputernic”, p. 282.

Postmodernismul lui Budai-Deleanu [1]

Ion Budai-Deleanu ar putea fi primul scriitor postmodern al literaturii române, după toate regulile: avem parodie, metatext, intertextualitate amplă și ramificată în Țiganiada.

Epopeea sa eroi-comică este un Levant cărtărescian al începutului de secol XIX, care înregistrează tonuri semnificative ale scriiturii românești anterioare, cu trimiteri evidente la cronicari și la cazanii, ori la filosofia lui Miron Costin (Viiața lumii) sau Cantemir (Divanul), într-un mod parodic (sau semi-parodic), după rețeta inventată mai târziu a intertextualității postmoderne (dialogul cu textele canonice):

O, fericite veacuri trecute,
Când să mai pogorea câteodată
Pe pământ oamenilor să-ajute
Sfinții, ori ca pe cei răi să bată
Sau pe credincioși să mângăiască
La scârba și nevoia lumească.

Acum pare că ceriul de lume
Ș-au uitat cu tot, nice mai bagă
Samă de-oameni, lăsând să-i sugrume
Nevoile-întru viața-întreagă.
Îngeri nice-în vis acu s-arată
Să ne-învețe vro taină ciudată [minunată].

Cu-adevărat! eu altă pricină
N-aflu, făr’ că sau nice-o credință
Noi avem acum sau pre putință
Iar’ a bătrânilor socotință
Răzăma purure-în lucruri sfinte,
Ceriul având în inimă și minte.

Ori de unde-aceasta să purceadă,
Destul că pe vremea lui Vlad încă,
Sfinții oblicind atâta pradă
Ce făcea turcii-în creștini ș-adâncă
Răutate, pe pământ veniră
Și multe suflete mântuiră.

Aceasta nu numai că să zice,
Ci s-au scris și la cronica vechie
Carea-i mai de mult fără de price,
Și decât cronica lui Urechie;
Apoi, să-întărește prin hârțoaga
A mănăstirii de la Zănoaga.

[Cântul IV]

Unde sunt vitejii cei din zile,
Eroii cei cu vărtute rară,
Carii-înlibovindu-să-în copile
Călătoriea întins din țară-în țară
Luptându-să cu lei și gligani,
Curățind pământul de tirani,

Ce nu răbda ca-asuprit să fie
Cel mai slab de cătră cel mai tare,
Neamuri întregi scotea din robie,
La nevinovați apărătoare
Mână dând, nice lua vreodată,
Nice poftea pentr’ ajutoriu plată!

Ah! căruntă vechie cinstită!
Unde-s a tale sânte tocmele?
Ce urgie-acum lumea-întărâtă
Ș-o-înneacă-întru cel noian de rele [1]?
Perit-au credința cea bătrână!
Ah! lume-întoartă [2]! vreme păgână!

Dar ce vinuiesc eu vremea? care
Nu lucrează, fără numa pate!
Martoră fiind și mustrătoare
Faptelor noastre pre rușinate!
Acestòr, oame,-însuți ești de vină,
Ce-închizi ochii și fugi de lumină.

[Dosoftei: Și de svânta Ta lumină / Veacul [traiul] nostru ne-nstrăină, Ps. 89, 31-32]

Ceriu-ți dede minte și vărtute:
Ceaia-întru-întunerec să-ți lumine,
Ceasta la nevoie să-ți ajute,
Ceaia să-ți arete rău și bine
Și cărarea cătră fericie,
Ceasta să-ți frângă lanț de robie!…

Iar’ tu cu ceste daruri alese
Covârșești însuți a ta stricare;
Mintea ta lațuri neîncetat țese
Ca să te-încurce fără scapare,
Vărtutea-ți dai la tirani în mână,
Ca mai lesne-apoi să te supună.

Iar’ aceștea te-apasă-în țărână,
Nici mai mult te lasă-în slobozie;
Cu râs amar vaietu-ți îngână
Și lanțuri a săruta te-îmbie.
Ah! și cine-apoi din asta poate,
Oame ticăloase,-a te mai scoate!…

Au doar’ moleáța de-acum junie,
Ce n-au învățat alta nimică
Făr’ a vâna după libovie,
A căuta la sabie cu frică,
Pe divan a trândăvi cu lene
Ș-a căsca gurile prin dughiene![3]

A să-împodobi cu gingășie
Mai aleasă decât o femeie,
A-ș’ răpune-în cărți toată-avuție,
Într-aceasta faptele să-închieie
A coconașilor cilibii,
A patrii noastre de-acum fii!

Acești numa știu între cocoane
Și din gură-a-ș lăuda hărnicia,
Iar’ la fruntea vunii lighioane,
Unde-împroașcă gloanțele cu mia,
Vaileò, săracii! cum le-ar fi greață,
Cum le-ar fugi sângele din față!

Un coif în cap, o sabie-în dreaptă,
Inimă-în piept și scutul în stângă,
Cu vărtute și minte deșteaptă,
Aceste sunt care pot să frângă
Lanțul robii tale cumplite,
O, neamul mieu! de tot ovilite!…
/…/

Cum râul de munte primăvara,
Când în pripă neaua să topește,
Dintru nălțime urnind povara
Apelor, să varsă și bujdește,
Toate-înneacă, surpă și prăvale
Și nu-i ce să-l oprească din cale [4],

Așa Vlad neînvinsul să răpede
Și cu șireaguri nespăimântate
Frânge, taie ce nainte vede,
Surpă, răstoarnă, calcă, străbate,
Și nu-i vărtute, nice tărie
Să-l contenească sau drum să-i ție.

[Cântul VII]

În jocul intertextual intră și erudiția lingvistică, vocabularul medieval și semnificațiile sale deosebite (formele și sensurile vechi ale termenilor) fiind solicitate destul de mult în opera lui Budai-Deleanu.

Integrându-l dialogului intertextual și pe Milton (asupra acestei relații a atras atenția și s-a pronunțat Mircea Anghelescu), Budai-Deleanu ajunge să converseze inopinat și cu preromanticii și să anticipeze Zburătorul lui Heliade și atmosfera lamartiniană (zice-se) a apusurilor de soare/ înserărilor pașoptiste:

Sătana cade-în melanholie
Socotind asupra sorții sale;
A iadului s-adùnă boierie
Și să sfătuiește cu ce cale
Va s-ajute turceștilor gloate;
Țiganilor să fârșesc bucate.

Acum peste-ochian șoimanul soare
Strălucea dositelor ostroave,
Noaptea cu neagra sa învălitoare
Câmpi acoperisă și dumbrave,
Iar’ de grele-ostăneli obosita
Dulce răpăusa prin staure vita. /…/

Era vremea tocma-întiaș dată
Când cântă cocoșii de cu sară,
Ș-încălecând mături sau lopată
La Rătezat strigòile zboară,
Când să preumblă cele frumoase
Strâmbând oamenilor dreptele-oase.

[Cântul VI]


[1] Nu numai sintagma subliniată, dar și întreaga diatribă care va urma, împotriva moleșirii virtuților, îl anticipează pe Eminescu.

[2] Motivul lumii pe dos, pe care l-am evidențiat la Cantemir și Fabian-Bob.

[3] Eminescu: Nu se nasc genii pe stradă și la ușa cafenelii? (Scrisoarea III)

[4] Atât comparația, cât și formularea reprezintă o parafrază a unui tipar retoric pe care l-am întâlnit la Varlaam și Miron Costin.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén