Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 23 decembrie 2011

Actualizări de bun simț

  • Mircea Platon a actualizat Miorița, pentru cei care nu știu că ea e retrăibilă. „Dacă eutanasiem Mioriţa, atunci locul martorului onest va putea fi luat de urmaşii  asasinilor. Copiii bacilor asasini vor scrie istoria uciderii ciobănaşului moldovean” după cum vor vrea.
  • Poți actualiza un text vechi numai dacă îi vezi potențele actuale.
  • Și nu pot actualiza decât cei care se actualizează continuu.
  • Edităm pe Firefox 9. 0. 1.
  • Vițel de aur.
  • Nicolae Turcan, Dumnezeul gândurilor mărunte, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2009, în PDF, 128 p.
  • Slujba lui Havel a durat 3 ore…și s-au auzit doar clopotele…Noi de ce nu știm să facem din monumentele noastre umane, la înmormântarea lor, o carte de vizită pentru România?
  • Trebuie să separăm eroii revoluției de…profitorii de pe urma revoluției din 1989. E separația dreptății
  • Bunul simț nu e porc.
  • Zăpada…nu ne va scăpa de sărăcie…dar ne-o va face albă.
  • Libertatea trebuie să fie demnă…ca să ai chef să te bucuri.
  • Îmi comemorez eroii României prin rugăciune…și prin neuitare. Cred că neuitarea te face să te rogi cu atenție.
  • Acum 22 de ani aveam o țară cu gaură în steag. Acum avem o țară călcată în picioare…de oameni care n-au nicio strângere de inimă.
  • Democrația e un continuu efort de înțelegere și de acceptare a celuilalt.
  • Sănătatea mentală e o luciditate duioasă.
  • Tigroaica și puiul ei…
  • Țestoasa și bancul de pești…
  • Dacă așteptați pe Moș Gerilă, pe Moș  Crăciun sau o masă plină…pe 25 decembrie 2011, noi, creștinii ortodocși, prăznuim: Nașterea după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci nimic cu moși îmbrăcați în roșu și cu barbă albă…ci o zi cu Domnul, ca Prunc bătrân, deopotrivă Dumnezeu și om.
  • La mulți ani și să fiți frumoși la conștiință!

MLR, vol. 1, p. 112-116

Monumente liturgice
românești

*
vol. I

*

Transliterare, adaptare a textelor și note

de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Cap. 4

Catavasierul de la București

[1715][1]

*

4. 1. Iată, Mirele vine la miezul nopții

Iată[2] mirele vine la miezul nopții, și fericită e sluga, pre carele va afla priveghind. și nevreadnică iarăș, pre carele va afla lenindusă.

Vezi dară sufletul mieu, sănute îngreuiezi cu somnul, ca morții sănu te dai, și afară de înpărăție sănute încui.

cite deșteaptă strigând: sfânt, sfânt, sfânt ești dumnezeule.

Pentru născătoarea de d[u]mnezeu miluiaștene pre noi.

 *

Iată, Mirele vine la miezul nopții, și fericită e sluga pe care [o] va afla priveghind! Și nevrednică iarăș[i este aceea], pe care [o] va afla lenevindu-se.

Vezi dar, sufletul meu, să nu te îngreuezi/ îngreunezi cu somnul, ca morții să nu te dai și afară de Împărăție să nu te încui.

Ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule! Pentru Născătoarea de Dumnezeu miluiește-ne pe noi!

 ***

4. 2. Când slăviții Ucenici

Când[3] slăviții ucenici la spălarea cinii sau luminat, atunce Iuda cel rău credincios, cu iubirea de argint bolnăvindusă sau întunecat, și judecătorilor celo[r] fărde leage, pre tine judecătoriul cel drept teau dat.

vezi  iubitoriule de avuții, pre cela ce pentru aceastea spânzurare șau agonisit.

fugi de sufletul cel nesățios, carele au îndrăznit unele ca aceastea învățătoriului: ce[l] ce ești spre toți bun d[oa]mne mărire ție.

 *

Când slăviții Ucenici la spălarea cinei s-au luminat[4], atunci Iuda, cel rău credincios[5], cu iubirea de argint îmbolnăvindu-se s-a întunecat[6] și judecătorilor celor fără de lege, pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat.

Vezi,  iubitorule de avuții, pe cel[7] ce pentru acestea spânzurare și-a agonisit!

Fugi de sufletul cel nesățios/ lacom, care a îndrăznit unele ca aceastea [asupra] Învățătorului!

Cel ce ești spre toți Bun[8], Doamne, mărire Ție!

***

4. 3. Pe Tine, Cel ce Te îmbraci cu lumina…

Pre[9] tine cel cete înbraci cu lumina ca cu unveșmânt, pogorândute de pre lemn, Iosif cu Nicodim.

și văzândute mort, gol, ne îngropat, luând plâns cu bună m[i]l[os]tivire, și tânguind au grăit.

vai mie, prea dulce I[isu]se, pre carele mai nainte puținel, soarele văzândute pre cruce răstignit, întru întunearec sau înbrăca[t], și pământul cu frică sau cutremurat, și sau rupt catapeteazma Besearicii, ci iată acum te văd pre tine, pentru mine luând moa[r]te devoe.

cum tevoiu îngropa dum[n]ezeul mieu; sau cuce giu[l]giu tevoiu înfășura; sau cuce mâ[i]ni măvoiu atinge, de preacuratul trupul tău, sau ce cântări voiu cânta îngropării tale m[i]l[os]tive; măresc patimele tale, cu laude cuvintez și îngroparea ta, înpreună cu înviearea strigând: d[oa]mne slavă ție.

 *

Pe Tine, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca [și] cu un veșmânt, pogorându-Te de pe lemn, Iosif cu Nicodim și văzându-Te mort, gol, neîngropat, luând plâns cu bună milostivire și tânguindu-se au grăit:

Vai mie, prea dulce Iisuse! Pe Care puținel/ cu puțin mai înainte, soarele văzându-Te pe cruce răstignit, întru întuneric s-a îmbrăcat, și pământul, cu frică, s-a cutremurat, și s-a rupt catapeteasma Bisericii.

Căci, iată, acum Te văd pe Tine, [cum] pentru mine iei moarte de [bună]voie!

Cum Te voi îngropa, Dumnezeul meu?!

Sau cu ce giulgiu Te voi înfășura?!

Sau cu ce mâini mă voi atinge de preacuratul trupul Tău?!

Sau ce cântări voi cânta îngropării Tale, Milostive?!

Măresc Patimile Tale, cu laude [bine]cuvintez și Îngroparea Ta, împreună cu Învierea [Ta], strigând: Doamne, slavă Ție!


[1] *** Catavasier, București, 1715 [BAR, CRV 171A], 229 p. E în limba română, în grafie slavonă.

[2] Idem, p. 8-9.

[3] Idem, p. 9.

[4] S-au umplut de înțelegere dumnezeiască.

[5] Credința rea e credința care urmărește lucruri rele, lucruri împotriva lui Dumnezeu și a aproapelui. E credința denaturată. Credința care și-a pierdut autenticitatea și a devenit fanatism, monstruozitate, demență religioasă.

[6] I-a întunecat mintea patima iubirii de bani.

[7] Ia aminte la sfârșitul lui Iuda, care, fiind orbit de bani, Și-a vândut Dumnezeul!

[8] Tu Îți arăți bunătatea față de întreaga făptură și nu doar față de cei credincioși.

[9] *** Catavasier, București, 1715 [BAR, CRV 171A], p. 10-11.

Postmodernismul lui Budai-Deleanu [2]

Țiganiada a fost considerată o parodie iluministă, care susține ideile Școlii Ardelene, însă impresia noastră este că intenția satirică a autorului atinge totodată și în aceeași măsură necruțătoare și ideologia Școlii Ardelene (precum, după cum bine se știe deja, și propria pretenție a verosimilității și a capacității epopeice), cu insistența ei asupra evgheniei etnice românești, a purității etnice latine a românilor: „Adevărat că aș fi putut să bag multe minciuni lăudând pe țigani și scornind fapte care ei n-au făcut, cum fac astezi istoricii unor neamuri, care scriind de începutul norodului său, să suie pănă la Dumnezieu și tot lucruri minunate bârfăsc (s. n.)” (Epistolie închinătoare). […]

Vitează eghipteană rămășiță!
De faraoni viță strălucită,
Din vechi iroi tânără mlădiță!
O, mândră țigănie cernită…, etc.

[Cântul I]

Țiganii nu sunt decât un travesti al românilor. Câteodată autorul nu se dă în lături de la un rechizitoriu dur la adresa neamului său:

Cine-aleargă la turci cu făgadă
Ca, deacă-l va pune la domnie,
Țara-i va supune, și-în dovadă
De plecare, cu haraci îmbie?
Românu!…Cine patria sa vinde?
Românu!…Cine a vrăjbii foc aprinde?

Cine-ajutoriu de la păgân cere
Făcându-l hotărâtoriu și jude,
Iar’ el răzămându-să-în putere,
După ce sfezile noastre-aude,
Celuia face dreptate, care
I-au dat făgăduință mai mare?

[Cântul IX]

Ne-am pus întrebarea dacă există cumva un mesaj sublim în această operă, pe lângă constructul comic și satiric, dacă există pe undeva o epopee în subsolul paginilor și al semnificațiilor.

Încă din intenție, lucrarea transgresează genurile literare și filosofia vremii/ filosofiile vremurilor…Dacă armata țiganilor e un Don Quijote multiplicat, iar Unamuno și exegeza modernă îl consideră pe Don Quijote a fi din familia caracterelor cristice, ne întrebăm ce înseamnă, în ultimă instanță (dincolo de toate identificările sociale și naționale), nebunia țiganilor?

Oare faptul că, în final, pseudo-armata se decimează singură, nu instituie o altă perspectică (indusă subcutanat pe tot parcursul operei), aceea că idealul nu este terestru?

Sau, o altă interogație ar fi: unde se poate stabili granița dintre discursul serios și parodie?

Am ales un exemplu, cel al descrieii Raiului de către epigonul lui Dante, Parpangel, călător în Iad și în Rai, care după un zbor cosmic, are ocazia să vadă Paradisul:

Dar’ povața mea nu știu dă unde,
Iarăș’ stete-înainte-mi deodată;
Făr’ a mă-întreba, făr’ a-i răspunde,
Mă luă dă guler [îngerul] și dă-o spată
Și zbură-în sus cu mine ca vântul,
Crepându-să-înaintea lui pământul.

Așa trecurăm prin pământ ș-ape
Păn’ ajunsăm la văzduhul rar,
Ne-înălțarăm apoi păn’ aproape
Colo, de-unde zodiile răsar,
Trecând pintre nește locuri puste,
Noao vămi și noao punți înguste. /…/

Raiul e grădina desfătată,
Întră ceriu și-între pământ sădită,
Dă trup pământesc neapropiată,
Dă minte-omenească negâcită,
Care, după vrednicii, să-împarte
Sufletelor drepte după moarte.

Măcar de-aș avea eu limbi o mie
Și-atâte guri bine grăitoare,
Nu vă-aș putea spune, nice scrie,
Lăcașurile desmierdătoare
Și frumusețele raiului toate,
Care pentru cei buni sunt gătate.

Acolo vezi tot zile sărine
Și ceriu limpede, fără nuori,
Vântucele drăgălașe, line
Dulce suflând prin frunze și flori,
Tot feliu dă păsărele ciudate [minunate]
Cu viersuri cântând pre minunate.

Acolo Dumnezieu așa fece,
Să nu fie vară zădufoasă,
Nici iarnă cu ger, nici toamnă rece,
Ci tot primăvară mângăioasă;
Soarele-încălzește și desfată,
Iară nu pripește niciodată.

Câmpurile cu flori osăbite
Ș-aici la noi încă nevăzute,
Sunt pre desfătat acoperite
Cu tot feliul de roduri crescute,
Iar’ pă zios în loc dă pietricele
Zac tot pietri scumpe și mărgele.

În locul de arburi și copace
Cresc rodii, nărănciuri ș-alămâi
Și tot feliu dă pom ce la gust place,
Cum și rodite cu struguri vii,
Iar’ în loc dă năsip și țărână.
Tot grăunță dă-aur iai în mână.

Până aici, descrierea se păstrează în tradiția hagiografiilor și a cazaniilor, pe care o va actualiza și Heliade în Anatolida (doar în ultimele două strofe Budai-Deleanu începe să gliseze, aproape insesizabil, însă, spre parabola satirică). Mai departe, autorul trece (brusc) spre registrul parodic, contrastant cu expunerea anterioară:

Râuri dă lapte dulce pă vale
Curg acolo și dă unt păraie,
Țărmuri-s dă mămăligă moale,
Dă pogăci, dă pite și mălaie!…
O, ce sântă și bună tocmeală!
Mânci cât vrei și bei făr’ ostăneală.

Colea vezi un șipot dă rachie,
Ici dă proaspătă mursă-un izvor,
Dincolea baltă dă vin te-îmbie,
Iară căuș, păhar sau urcior
Zăcând afli-îndată lângă tine,
Oricând chieful dă băut îți vine.

Dealurile și coastele toate
Sunt dă caș, dă brânză, dă slănină,
Iar’ munții și stânce gurguiate,
Tot dă zahăr, stafide, smochine!…
De pe ramurile dă copaci,
Spânzură covrigi, turte, colaci.

Gardurile-acolo-s împletite
Tot cu fripți cârnăciori lungi, aioși,
Cu plăcinte calde streșinite,
Iar’ în loc dă pari tot cârtaboși;
Dară spetele, dragile mele,
Sunt la garduri în loc de proptele.

[Cântul IX]

Comentarii se pot face multe. De departe nu este aceasta singura situație în care autorul schimbă registrele discursului, pendulând între caracterul sobru și cel comic, între imaginea sublimă și parodie.

Budai-Deleanu folosește informația și erudiția sa livrescă drept patent intertextual și înscenează confruntarea ideologiilor/ filosofiilor/ opiniilor, totul sub auspiciile unui autoritar și chiar hegemonic vanitas medieval, subînțeles.

Dacă opera lui Cantemir, Istoria ieroglifică, este în primul rând creație, oricâte influențe ar însuma, Țiganiada e, pe lângă talent poetic remarcabil, o pastișă savuroasă și un colportaj/ bricolaj ingenios de modele scriitoricești aparținând atât literaturii medievale românești, cât și literaturii universale, de la Homer la Dante și Cervantes.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort