Țiganiada a fost considerată o parodie iluministă, care susține ideile Școlii Ardelene, însă impresia noastră este că intenția satirică a autorului atinge totodată și în aceeași măsură necruțătoare și ideologia Școlii Ardelene (precum, după cum bine se știe deja, și propria pretenție a verosimilității și a capacității epopeice), cu insistența ei asupra evgheniei etnice românești, a purității etnice latine a românilor: „Adevărat că aș fi putut să bag multe minciuni lăudând pe țigani și scornind fapte care ei n-au făcut, cum fac astezi istoricii unor neamuri, care scriind de începutul norodului său, să suie pănă la Dumnezieu și tot lucruri minunate bârfăsc (s. n.)” (Epistolie închinătoare). […]

Vitează eghipteană rămășiță!
De faraoni viță strălucită,
Din vechi iroi tânără mlădiță!
O, mândră țigănie cernită…, etc.

[Cântul I]

Țiganii nu sunt decât un travesti al românilor. Câteodată autorul nu se dă în lături de la un rechizitoriu dur la adresa neamului său:

Cine-aleargă la turci cu făgadă
Ca, deacă-l va pune la domnie,
Țara-i va supune, și-în dovadă
De plecare, cu haraci îmbie?
Românu!…Cine patria sa vinde?
Românu!…Cine a vrăjbii foc aprinde?

Cine-ajutoriu de la păgân cere
Făcându-l hotărâtoriu și jude,
Iar’ el răzămându-să-în putere,
După ce sfezile noastre-aude,
Celuia face dreptate, care
I-au dat făgăduință mai mare?

[Cântul IX]

Ne-am pus întrebarea dacă există cumva un mesaj sublim în această operă, pe lângă constructul comic și satiric, dacă există pe undeva o epopee în subsolul paginilor și al semnificațiilor.

Încă din intenție, lucrarea transgresează genurile literare și filosofia vremii/ filosofiile vremurilor…Dacă armata țiganilor e un Don Quijote multiplicat, iar Unamuno și exegeza modernă îl consideră pe Don Quijote a fi din familia caracterelor cristice, ne întrebăm ce înseamnă, în ultimă instanță (dincolo de toate identificările sociale și naționale), nebunia țiganilor?

Oare faptul că, în final, pseudo-armata se decimează singură, nu instituie o altă perspectică (indusă subcutanat pe tot parcursul operei), aceea că idealul nu este terestru?

Sau, o altă interogație ar fi: unde se poate stabili granița dintre discursul serios și parodie?

Am ales un exemplu, cel al descrieii Raiului de către epigonul lui Dante, Parpangel, călător în Iad și în Rai, care după un zbor cosmic, are ocazia să vadă Paradisul:

Dar’ povața mea nu știu dă unde,
Iarăș’ stete-înainte-mi deodată;
Făr’ a mă-întreba, făr’ a-i răspunde,
Mă luă dă guler [îngerul] și dă-o spată
Și zbură-în sus cu mine ca vântul,
Crepându-să-înaintea lui pământul.

Așa trecurăm prin pământ ș-ape
Păn’ ajunsăm la văzduhul rar,
Ne-înălțarăm apoi păn’ aproape
Colo, de-unde zodiile răsar,
Trecând pintre nește locuri puste,
Noao vămi și noao punți înguste. /…/

Raiul e grădina desfătată,
Întră ceriu și-între pământ sădită,
Dă trup pământesc neapropiată,
Dă minte-omenească negâcită,
Care, după vrednicii, să-împarte
Sufletelor drepte după moarte.

Măcar de-aș avea eu limbi o mie
Și-atâte guri bine grăitoare,
Nu vă-aș putea spune, nice scrie,
Lăcașurile desmierdătoare
Și frumusețele raiului toate,
Care pentru cei buni sunt gătate.

Acolo vezi tot zile sărine
Și ceriu limpede, fără nuori,
Vântucele drăgălașe, line
Dulce suflând prin frunze și flori,
Tot feliu dă păsărele ciudate [minunate]
Cu viersuri cântând pre minunate.

Acolo Dumnezieu așa fece,
Să nu fie vară zădufoasă,
Nici iarnă cu ger, nici toamnă rece,
Ci tot primăvară mângăioasă;
Soarele-încălzește și desfată,
Iară nu pripește niciodată.

Câmpurile cu flori osăbite
Ș-aici la noi încă nevăzute,
Sunt pre desfătat acoperite
Cu tot feliul de roduri crescute,
Iar’ pă zios în loc dă pietricele
Zac tot pietri scumpe și mărgele.

În locul de arburi și copace
Cresc rodii, nărănciuri ș-alămâi
Și tot feliu dă pom ce la gust place,
Cum și rodite cu struguri vii,
Iar’ în loc dă năsip și țărână.
Tot grăunță dă-aur iai în mână.

Până aici, descrierea se păstrează în tradiția hagiografiilor și a cazaniilor, pe care o va actualiza și Heliade în Anatolida (doar în ultimele două strofe Budai-Deleanu începe să gliseze, aproape insesizabil, însă, spre parabola satirică). Mai departe, autorul trece (brusc) spre registrul parodic, contrastant cu expunerea anterioară:

Râuri dă lapte dulce pă vale
Curg acolo și dă unt păraie,
Țărmuri-s dă mămăligă moale,
Dă pogăci, dă pite și mălaie!…
O, ce sântă și bună tocmeală!
Mânci cât vrei și bei făr’ ostăneală.

Colea vezi un șipot dă rachie,
Ici dă proaspătă mursă-un izvor,
Dincolea baltă dă vin te-îmbie,
Iară căuș, păhar sau urcior
Zăcând afli-îndată lângă tine,
Oricând chieful dă băut îți vine.

Dealurile și coastele toate
Sunt dă caș, dă brânză, dă slănină,
Iar’ munții și stânce gurguiate,
Tot dă zahăr, stafide, smochine!…
De pe ramurile dă copaci,
Spânzură covrigi, turte, colaci.

Gardurile-acolo-s împletite
Tot cu fripți cârnăciori lungi, aioși,
Cu plăcinte calde streșinite,
Iar’ în loc dă pari tot cârtaboși;
Dară spetele, dragile mele,
Sunt la garduri în loc de proptele.

[Cântul IX]

Comentarii se pot face multe. De departe nu este aceasta singura situație în care autorul schimbă registrele discursului, pendulând între caracterul sobru și cel comic, între imaginea sublimă și parodie.

Budai-Deleanu folosește informația și erudiția sa livrescă drept patent intertextual și înscenează confruntarea ideologiilor/ filosofiilor/ opiniilor, totul sub auspiciile unui autoritar și chiar hegemonic vanitas medieval, subînțeles.

Dacă opera lui Cantemir, Istoria ieroglifică, este în primul rând creație, oricâte influențe ar însuma, Țiganiada e, pe lângă talent poetic remarcabil, o pastișă savuroasă și un colportaj/ bricolaj ingenios de modele scriitoricești aparținând atât literaturii medievale românești, cât și literaturii universale, de la Homer la Dante și Cervantes.

Did you like this? Share it: