Lin de inimă
Când deschideam ușa mirosea
a lemne proaspete,
a lemne proaspăt băgate în sobă.
Mirosul de brad era amestecat cu mirosul de cozonac,
de parcă cozonacul fusese la munte
și se dăduse cu schiurile.
Chipurile vesele erau de-o veselie
neplictisită,
cum nu găsesc la oraș…cel mai adesea…
Niște ochi mari, curați, fără grimase,
fără întrebări stupide…
dulci ca un măr roșu, pârguit…
Își țineau mâinile a rugăciune.
Chiar casa în care intrasem mirosea a rugăciune,
a cumsecădenie.
De parcă și micul blănos,
dat de tuci și înnegrit,
cățelul…știa și el că e sărbătoare…
și că laptele din troaca lui e de sărbătoare…
Câtă iarnă frumoasă e aceea
în care mâncărurile tihnite îți intră
la inimă!
Ce bucurie să te simți luat la sân…
și strâns…așa, a sărbătoare!
Mirosul de brad semăna cu mirosul de țuică bătrânească
…și cu mirosul de maț, bine făcut, în ceaun…
Însă niciodată, vă spun, aceste lucruri nu pot ieși,
de la sine, înaintea ta,
dacă niște mâini nu ți le pregătesc cu dragoste
și nu ți le pun în față în mod cumsecade…
Și când au început să cânte colinde,
atunci, da, ca o inimă miloasă,
m-am făcut numai lacrimi pe dinăuntru…
și zâmbet curat pe din afară…
Și e păcat să nu spun că m-am bucurat, da,
cu o bucurie dăruită din Rai.