Cântarul bucuriei
Sărăcia a închis inimile oamenilor. Și odată cu ele și porțile. Sau invers. Anul acesta puțin s-au deschis ușile colindătorilor. Oamenii nu s-au mai vizitat la moșii de toamnă. Nu mai dau milostenii/ pomană…ca în trecut.
Nu mai cheamă prieteni, nu mai primesc vecini…
Venirea la biserică o privesc ca pe o corvoadă în plus…
Se închid cămările și buzunarele, se închid și inimile…
*
Vanitatea e un balon fără…parașută la aterizare.
Ea îi face pe oameni să se îndepărteze și să nu mai simtă nevoia relației, fie și între cei ce au fost odinioară apropiați.
Ea le dă sentimentul siguranței iluzorii, al siguranței care nu se clatină, până în momentul în care îi asaltează singurătatea și…moartea.
Vanitatea e fundamentul egoismului, al autosuficienței, al sentimentului că totdeauna…nu vei avea nevoie de nimeni…
Singurătatea asumată cu infatuare nu e și o singurătate consumată…decât când e prea târziu…
Mulți nu știu să-și ceară scuze nici în al…12-lea ceas. Nu știu cum să pronunțe cuvintele care să le aducă împăcarea…în primul rând a lor cu ei înșiși.
*
Am auzit de la un om simplu câteva exprimări poetice: cerul scutură zăpadă și s-au nădușit geamurile…Și nu le-a învățat de nicăieri…
Avea dreptate cine spunea că poezia e o stare. O respirare a peștelui în apă.