Iubiți frați și surori întru Domnul,

anul 2012 începe în pustia pocăinței!…Pentru că Evanghelia de astăzi [Mc. 1, 1-8] ne vorbește despre cel care „strigă în pustie” [voontos en ti erimo, cf. GNT]…adică despre predica Sfântului Ioan Botezătorul.

Biserica așadar începe anul civil 2012 printr-o chemare la pocăință și nu printr-o chemare la uitare de sine sau la mistificare de sine.

Și cum pustia lumii e locul unde toți suntem aproape unii de alții…dar atât de departe dacă nu vrem să comunicăm reciproc…chemarea la pocăință e o chemare a întregii lumi la vederea de sine, e o chemare interioară, o chemare la revenirea în sine…

Revelionul e o bucurie de-o noapte ca o uitare de sine.

Oamenii care n-au terminat ieri praznicul Nașterii Domnului și nu încep mâine, 2 ianuarie 2012, înainteprăznuirea Botezului Domnului, adică care nu au avut parte de prăznuire…au nevoie și ei de o noapte de…strălucire

Tocmai de aceea atenția exagerată la ținuta exterioară, dorința de a petrece, de a uita de sine…

Însă prima duminică a anului 2012 începe cu trezirea la realitate. La aceeași realitate: realitatea interioară. Realitate care nu e mai bună doar prin faptul de a vrea să fie mai bună…ci e mai bună…dacă ne simțim mai curați, mai liniștiți, mai treji în tot ceea ce facem.

Și zilele de harți din săptămâna trecută, de după post…adică zilele de nepostire, ca exprimare a bucuriei duhovnicești a Nașterii Domnului…sunt încheiate pe 5 ianuarie, în ajunul Botezului Domnului, când e zi de post în fiecare an, pentru că exprimă pregătirea noastră pentru Botezul Domnului, care e o retrăire a propriului nostru Botez.

De aceea nevoia de pocăință, de mărturisire, de cunoaștere a lui Dumnezeu, Izbăvitorul nostru de păcate, de post…pentru că prin apa Botezului noi ne umplem de bucuria curățirii de păcate, de lumină dumnezeiască, de luminare a sufletului și a trupului nostru, care e aceeași bucurie și lumină sfântă ca cea a Nașterii Domnului.

E bucuria „de la tinerețe și pân’ la bătrânețe” a colindului…adică bucurie netrecătoare, durabilă în viața noastră.

Revelionul a trecut…dar bucuria pocăinței nu trece.

Bucuria pocăinței, că e în pustia pustie sau în pustia lumii, în singurătatea populată a lumii…e bucurie mântuitoare. Pentru că e corectă raportare la Dumnezeu, la sine și la semeni și, implicit, la întreaga existență.

Căci atunci când Îl ai pe Dumnezeu ca Stăpân milostiv și mântuitor, pe tine ca rob al Său și pe semenii tăi ca împreună frați cu tine…lucrurile au sens, au frumusețe, au armonie…pentru că sunt făcute cu bună înțelegere.

Brazii tăiați cu tonele, mâncarea în exces, lipsa de compătimire și milă, vanitățile de tot felul nu există acolo unde există o dreaptă înțelegere a lucrurilor.

Nimic incorect nu e o bucurie reală.

După cum abuzurile de tot felul nu sunt o urmare a unor relații reale între noi…ci a unor relații văduvite de bucurie.

Sfântul Ioan Botezătorul vine ca să ne dea o măsură demnă în viața noastră.

Chiar dacă nu ne putem îmbrăca ascetic ca el…putem să ne îmbrăcăm în așa manieră încât să nu sfidăm prin luxul nostru.

Pe fiecare zi înțelegem și mai bine nevoia de mâncare naturală…pe cât suntem asaltați de modificarea genetică a plantelor și a animalelor.

Postul și mâncarea echilibrată, diversificată și în cantități mici se dovedește, ca și în viața Sfântului Ioan, o bună și corectă raportare la mâncare.

Haina subliniază demnitatea omului…Dar numai relația și caracterul acestuia și opera lui ne dă să vedem dacă haina chiar îl reprezintă.

Însă Sfântul Ioan ne vorbește despre Hristos mai înainte de toate, despre Cel care ne va boteza cu Duhul Sfânt [v. 8], adică cu har. Căci apa Botezului e o apă sfântă, plină de har, de harul Prea Sfintei Treimi.

Și viața decentă și vestimentația cumpănită și mâncarea ponderată sunt doar trupul unei vieți în credință, al cărei suflet e iubirea nețărmurită pentru Dumnezeu.

Rămânerea doar la ce nu trebuie să facem…e nimica toată pe lângă ce trebuie să facem din iubire de Dumnezeu și de oameni.

Arderea vieții noastre ca o lumânare în sfeșnic înseamnă ce trebuie să facem…

Și a fi măcar o mică lumânare în această lume, care să convingi prin crezurile și munca ta…nu e tot una cu a fi un întuneric murdar, grețos, insuportabil.

Din Evanghelia de astăzi…s-a format în mentalitatea publică, în mod distorsionat, expresia: țipă în pustiu…sau predică degeaba…Cu alte cuvinte: bate toaca…sau bate clopotul pentru babe surde

Însă babele, chiar dacă ar fi surde toate…nu ar fi toate oarbe…Și dacă ar fi și surde și oarbe…mirosul de tămâie și de cuvioșie al Bisericii nu e ca mirosul de crematoriu…Și dacă, in extremis, nici mirosul nu îl mai au bungustul lui Hristos euharistic și al colivei…sunt gusturi de neuitat pentru un ortodox ajuns la bătrâneți multe.

Așa că niciodată nu predicăm doar…pentru pereți! Unde se predică…rămân idei sfinte în suflet, se formează obișnuințe cucernice, se observă diferența dintre știință teologică și neștiință superstițioasă, se pogoară har în suflet…

Pentru că predica Sfântului Ioan a rodit…chiar dacă nu toți au acceptat-o. După cum predica Domnului nostru a rodit…pe măsura frumuseții sufletești a oamenilor…chiar dacă nu toți au acceptat-o.

Și nu e de vină propovăduitorul credinței…dacă ogorul inimilor e foarte impropriu frumuseții!

Dacă am devenit atât de urâți la suflet încât să nu ne mai bucure frumosul, binele curăția, normalitatea…atunci nu trebuie să ne acuzăm decât pe noi înșine de faptul că am ajuns și suntem niște calamități umblătoare și nu pe alții care ne doresc binele.

Binele prinde întotdeauna la cei care nu înghit urâțenia, nedreptatea, mitocănia, perversitatea. Și binele îl înțelegem dintr-o singură privire pentru că e cel care ne definește cu adevărat umanitatea.

Și de aceea vorbim despre anormalitate ca despre un delict și nu încurajăm ci detestăm omorul, sinuciderea, hoția, atentatele de orice fel la viața, demnitatea și proprietatea omului pentru că credem în binele pentru toți, pentru că binele e demnitatea omului.

Și observăm din versetul al 7-lea, că Sfântul Ioan, cu cât înainta în curăție și în sfințenie, se vedea ca fiind nevrednic în fața lui Dumnezeu.

Căci pocăința ne sporește nu dorința de a ne ascunde patimile…ci dorința de a ne îndrepta viața prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Însă azi, 1 ianuarie 2012, e praznic împărătesc, pentru că prăznuim tăierea împrejur cea după trup a Domnului, când I s-a pus numele de Iisus. La 8 zile după nașterea cea după trup…de unde a rămas în Molitfelnicul nostru rugăciunea la însemnarea pruncului și a punerii numelui.

Și azi încep durerile Domnului pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră…pentru că El începe să sufere în trupul Său dureri și răni pentru noi…

Dacă Nașterea Domnului, în 2011, a căzut duminica și am avut, datorită unei prescripții tipiconale, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare…fiecare an civil începe cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, pentru că astăzi e și pomenirea sa.

Și dacă îl pomenim pe Sfântul Vasile pomenim teologia și asceza sa, pe văzătorul de Dumnezeu și pe liturghisitorul Treimii, pe predicatorul neînfricat și pe luptătorul duhovnicesc de care se temeau demonii.

Însă predica nu poate fi un tratat teologic, care să dezbată fiecare cută a praznicelor sau a vieților Sfinților.

De aceea ea invită, încurajează pe om spre gustare/ spre experiență proprie, adică spre dorința de a cunoaște neîncetat, tot mai mult, teologia și cultul Bisericii lui Hristos.

Și în 2012 trebuie să fim ortodocși! Poate și mai ortodocși decât până acum…Ne confruntăm cu lipsuri enorme financiare și materiale, vin alegeri electorale în România, seceta, prin unele locuri, e copleșitoare și grijile și fricile ne zguduie zi de zi…

Pentru ca să ne păstrăm mintea nevătămată de frici, de griji, de pericole reale sau imaginare…trebuie să ne rugăm pentru înmulțirea credinței, a răbdării și a dragostei în noi și între noi.

Trebuie să avem grijă de puținul nostru și de sănătatea noastră. Să ne facem datoria acolo unde suntem și să găsim întotdeauna punți de înțelegere între noi.

Și, cu siguranță, Prea Curata și Prea Sfânta noastră Treime, Dumnezeul nostru ne va lumina să înțelegem ce să facem, ce să spunem, cum să ne mișcăm în pustia din noi…și în pustia acestei lumi, unde pocăința și îndreptarea vieții sunt rădăcinile de viață ale umanității. Amin!

Did you like this? Share it: