Iubiți frați și surori întru Domnul,

Dacă în duminica dinaintea Botezului Domnului…și prima din an…Evanghelia zilei a vorbit despre pocăință…în duminica de după Botez [Mt. 4, 12-17]…pocăința e mărturisită, de Însuși Domnul, ca pregătire pentru Împărăția Cerurilor [v. 17].

Și cel care vrea să simtă și să înțeleagă lucrarea lui Hristos Dumnezeu în persoana sa, ieri și azi, are nevoie de pocăință, de curățire de sine…pentru ca să fie iradiat de slava Lui.

Așa stând lucrurile…pocăința, pentru un ortodox, nu e ceva anost…nu e ceva mohorât, lipsit de bucurie…ci, dimpotrivă, e o sinceritate din toată inima, o descărcare a durerilor și a neîmplinirilor în fața Lui…care înseninează…întremează…bucură…luminează mintea și inima…

Și acolo unde bucuria nu se naște din pocăință…e semn că nu există pocăință reală…

Dar unde pocăința, vederea de sine și osândirea de sine…văd lucrurile așa cum sunt în ființa noastră…și  în fața lui Dumnezeu nu căutăm să ne îndreptățim în niciun fel pentru ce am făcut…Dumnezeu coboară lina Sa iertare, bucurie, milostivire…care ne face să fim duioși cu alții…înțelegători…

Simțirea curată față de alții, adică duioșia, e consecința directă a duioșiei cu care ne iartă Dumnezeu.

Și dacă Dumnezeu nu ne învață ce înseamnă iertarea…prin iertările Lui cele multe și prea-prea-preamilostive, făcute în taina ființei noastre….nici Scriptura, nici Sfinții Părinți, nici mersul la Biserică, nici faptele noastre bune nu ne pot învăța iertarea și mila…așa cum mila Lui ne învață în mod direct…

Ci, dimpotrivă, ne poate înfumura foarte mult viața noastră cuvioasă…care nu are în ea milă, îndurare, frumusețe, umilință, frică de Dumnezeu…

Și semnul că mulți nu cunosc iertarea Lui…e aceea că transformă cărțile Lui, cărțile scrise cu harul Lui…în săbii de tăiat capete…sau în motive de ceartă…sau în motive de păcătuire…când ele sunt medicamente ale vindecării, luminări ale minții, introduceri în tainele Lui cele prea înalte.

Dar, după cum știm, medicamentul neadministrat cum trebuie sau luat la întâmplare…viciază și mai mult sănătatea noastră.

De aceea pocăința care se apropie de Împărăție…sau pocăința care deschide ușa Împărăției, adică a venirii Lui la noi, se termină într-o bucurie fără seamăn…și nu în marasm.

Ortodoxia este promotoarea bucuriei duhovnicești, a bucuriei care izvorăște din pocăință și din cunoașterea profundă a lui Dumnezeu.

Cunoașterea experențială a Ortodoxiei este continua învățare a noastră de către Dumnezeu.

Nu noi Îi spunem Lui cum este…ci El ne spune nouă...cum este să stăm în fața Lui. Și starea în fața lui Dumnezeu are date clare: El Se revelează continuu celui cu care e în relație…și îl învață duioșia, sinceritatea, curăția, frumusețea Lui.

Viața duhovnicească e academia la care suntem învățați de Dumnezeu teologie și viață curată. E o continuă verificare a gândurilor, a simțirilor, a crezurilor…și a stării noastre de bucurie.

Pentru că există bucuria celui care minte…bucuria celui care fură…bucuria celui care se crede sfânt dar nu e…bucuria celui care se iubește pe sine mai presus de orice…și bucuria celui care se umple de bucurie dumnezeiască pentru că e sincer cu Dumnezeu.

Tu poți să negi adevărata bucurie…Dar dacă ea există în cineva…negarea și împotrivirea ta nu strivesc/ nu elimină bucuria din celălalt, pentru că bucuria lui e odihnirea lui Dumnezeu în acela.

Și am spus toate acestea…pentru ca să nu facem greșeala de a considera pocăința… drept starea în care facem rugăciuni, metanii, avem dureri de inimă…care ne îmbolnăvesc…dar nu devenim senini la inimă…și nici nu scăpăm de durerea din suflet.

Ci, dimpotrivă: pocăința te înseninează…pentru că e iertare care te umple de bucurie…și îți ridică toată povara de pe inimă și mustrările conștiinței.

Pocăința e recunoașterea a ceea ce am făcut și a ceea ce suntem.

Adică: să fim cinstiți cu noi în fața lui Dumnezeu. Să fim cinstiți, de fiecare dată, după fiecare păcat, cu El…și cu noi…recunoscând că am păcătuit…pentru că am vrut…și că doar noi suntem de vină pentru asta.

Însă, în același timp, să Îi mărturisim Domnului că suntem slabi…și că nu putem să ne ridicăm din această tristețe a păcatului, din amărăciunea noastră, din rușinea noastră…fără iertarea Lui…fără înseninarea Lui…și că toată religiozitatea noastră devine sumbră…dacă El nu ne întinde mâna…iar și iar…de fiecare dată…

Trebuie să știți însă și faptul…că demonii au creat o pocăință falsă…în locul celei adevărate (care te duce la Dumnezeu și te înseninează)…și care se manifestă prin scrupulozitate extremă la lucrurile mici dar nu și la cele mari, printr-o tăiere a firului în patru la fiecare păcătuire…în loc să acceptăm evidența păcătuirii și să ne aruncăm înaintea Domnului…pentru ca să ne ierte…

Persecutarea de sine…pentru ca să obținem iertarea…care duce până la schilodiri de sine și privațiuni extreme…vine din înțelegerea că trebuie să compensăm, din punct de vedere uman, prin durerile și nefericirea noastră, păcatele făcute.

Însă pocăința nu înseamnă să îți strivești ființa pe măsura păcatelor făcute…ci să îți umilești sufletul în fața lui Dumnezeu, recunoscându-ți starea ta căzută înaintea Lui…și cerând mila Lui…care vine în scurt timp…pe măsura sincerității noastre față de El…

Și demonii au ticluit falsa pocăință…tocmai pe baza vieților Sfinților. Pentru că mulți citesc viețile Sfinților, din cei care se nevoiesc…și văd acolo că Sfinții Părinți s-au nevoit atât de mult până când trupurile lor s-au micșorat foarte mult, s-au făcut duhovnicești.

Însă nu din cauza pocăinței înțeleasă ca echivalență pentru păcate s-au subțiat trupurile lor…ci din cauza iubirii de Dumnezeu și a trăirii în slava Lui…care i-a făcut să se nevoiască în diverse feluri…pentru că, întotdeauna, se simțeau făcând tot mai puțin…în comparație cu mila Lui…

Adică înduhovnicirea trupului vine dintr-o pozitivitate a sufletului, din umplerea lui de bucurie și de frumusețe duhovnicească…și nu dintr-o stare negativă, de slăbire a trupului…pentru ca să compenseze păcatele trecute și prezente.

Asceza fără simțirea harului e una demonică și are sfârșit rău. Și aceasta merge mână în mână cu pocăința ca scrupulozitate la detalii…dar care nu ne arată oameni cu dreaptă înțelegere și cu dreaptă cumpănire a lucrurilor.

Pentru că nu putem să trăim cuvios, nu putem înțelege teologia Bisericii, nu putem să facem fapte bune, nu putem să Îi slujim lui Dumnezeu și oamenilor fără ca Dumnezeu să ne ajute în mod efectiv, direct, clipă de clipă…

Căci ieșim din schia tanatu/ din umbra morții [cf. GNT, Mt. 4, 16] numai când răsare în noi lumina/ slava Lui [Ibidem].

Iar moartea ne umbrește în orice păcat, pentru că orice păcat e spre moarte veșnică…pe când orice răsărire/ ivire în noi a luminii Sale, a harului Său e ridicare din moarte…la viața veșnică…

Și apropierea/ inghichen Împărăției de la v. 17 e sinonimă cu anetilen, cu răsărirea luminii în noi de la v. 16. Căci Domnul e aproape de noi numai în comuniune cu El, numai când El răsare în noi ca Lumină spre viața veșnică.

Astfel înțelegem de ce după Botezul Domnului, după adeverirea Treimii și zdrobirea capetelor balaurilor în apa Iordanului…Evanghelia duminicii de față vorbește despre pocăința care țâșnește în noi slava Sa.

Pentru că Biserica se îngrijește de binele nostru real, existențial, de renașterea noastră ontologică și nu ne oferă doar o cunoaștere intelectuală a evenimentelor fondatoare ale creștinismului.

Biserica ne dă apă plină de slava Lui…pentru că omul nu e doar minte ci și trup…Dar prin apa plină cu har se luminează atât trupul cât și sufletul nostru.

Iar pocăința e o lucrare a întregii ființe umane…și consecințele ei sunt umplerea de slava Lui, de bucuria Lui, adică o revărsare personală a slavei lui Dumnezeu în viața noastră, o comuniune continuă cu Sine.

Căci Ortodoxia e soluția divino-umană pentru mântuirea integrală a omului…și nu doar pentru o parte din om.

Acolo unde partea luptă împotriva întregului sau întregul sufocă partea e semn că pocăința nu e o stare reală și continuă.

Dar unde se trăiește duhovnicește există întrajutorarea celor care nu cunosc sau au nevoie, după cum și dorința de creștere a tuturora în bucurie și sfințenie.

Dumnezeu să ne dăruiască tuturor să gândim binele unii față de alții și să ne vedem unii pe alții prin pocăința personală, cea care ne curățește simțirile și ni le umple de slava lui Dumnezeu. Amin!

Did you like this? Share it: