Drumul de la noapte la zi

Văd aevea
lumina vioarei
care a început
concertul de seară.

Frigul mi-a înghețat auzul
în floare.

Dar aburește ninsoarea
ca pâinea caldă.

Amândoi într-o noapte
cu ger lin
și senin fără sfârșit,
cu ape doldora de făină
a zorilor.

Numai cenușa somnului nedormit
cade pe spate
de pe umeri și din plete…
numai ochii plini încă de șoapte
nespuse azi-noapte…

Ne strângem mâinile
ca să nu zboare
și frunțile sub tăcere.

Dimineața ne albește
pânza sufletului
atârnată pe culmea de nori.

Urmăresc cum îți arde-n zăpadă
mustața de alun.

Ușa drumului mai departe
se deschide,
cu așteptări în prag,
cu linii drepte,
cu neopriri
niciodată,
în ciuda stațiilor
înciudate.

Pui chiciură pe gene
și visezi…
grămezi de vise
pe care le sculptează aerul rece
cu fierăstrăul fiorului de
pași
care nu se mai aud.

Ți se pare că și viața
patinează
printre imagini
desprinse de pe retină,

că și norii se adapă
cu mirosuri de pe pământ:
o turmă de mirosuri de soi
păzite de câini
fascinați de lumină
și de Giotto.

Totul, de fapt, miroase
a covrigi calzi
și a pâine în țest
a lumină coaptă pe vatră
proaspătă de la începutul lumii.

Numai că totul…
merge în altă parte…
totul se transfigurează
în zvonul depărtării.

Totul poartă
amprenta…călătoriei,
rigid-fluidă,
pasionată de frig,
înseninată de
mirosul aspru de zid.

Cu ochi plăpând
pipăi liniștea
zăpezilor zburătoare
ca frunzele-n vânt.

Tăcerea e-n surdină
dar concertul e…lung.