Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Praedicationes (vol. 2), p. 24-30

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Partea întâia doua, a treia

***

Ioan 17. 15. uc eroto ina aris aftus

Și aici Domnul arată ce înseamnă a fi în lume…și, în același timp, să nu faci cele ale lumii.

Nu mă rog…zice Fiul lui Dumnezeu întrupat către Tatăl…ca să-i scoți, să-i iei, să-i ridici pe ei…

ec tu cosmu

din lume…

Nu mă rog să îi iei din lume…adică să îi omori…sau să îi lași să moară

all’ ina tirisis aftus

ci ca să-i păzești pe ei

ec tu poniru

de cel viclean.

Să-i păzești ca să nu intre în ei cel viclean. Și dacă punem majusculă sintagmei…cel viclean/ rău e Satana.

Mă rog să-i păzești pe ei, în lume, să-i păzești fără de păcat…să-i păzești ca ei să nu slujească diavolului.

Și acum înțelegem de ce creștinii nu sunt din lume…sau de ce ei nu sunt ca lumea…Sau înțelegem ca ce fel de lume nu sunt creștinii.

Și ca cine dintre oameni nu sunt creștinii? Nu sunt ca cei care păcătuiesc continuu, care slujesc celui rău. Nu sunt ca cei care se dau Satanei, făcând tot felul de păcate, fără să îi mustre conștiința…sau, mai degrabă, fără să își ia în seamă propria conștiință.

Și chiar dacă îi doare conștiința…ei merg mai departe…Pentru că leafa le merge…viața le surâde

Însă viața le surâde dacă se gândesc că o să le fie bine numai pe lumea asta…

17. 16. ec tu cosmu uc isin

[Ei] nu sunt din lume…ei, Apostolii…

catos Ego uc imi ec tu cosmu

după cum nici Eu nu sunt din lume.

Și Fiul, după dumnezeirea Sa, era și este mai presus de lume…și numai după umanitatea Sa este ca omul, afară de păcat.

Însă, în ceea ce îi privește pe Sfinții Apostoli, acest a nu fi din lume înseamnă a nu avea comportamentul/ telosul/ viitorul/ scopul/ sensul/ ținta în viață a omului secular.

A omului închis numai în casa lui, numai în găoacea lui, care se gândește numai la întreținerea lui, la viața lui, la păcatele lui…prin care se simte bine

Și diferența dintre a fi om duhovnicesc și a fi ca lumea…înseamnă a nu face păcatele lumii.

Să nu trăiești anapoda!

Să nu trăiești ca lumea care nu cunoaște pe Dumnezeu….și nici nu dorește pe Dumnezeu în viața ei…

Ci să trăiești, așa cum spunea Sfântul Pavel, ca rob al lui Dumnezeu. Ca slujitor, ca iconom al tainelor Lui.

17. 17.  aghiason aftus en ti alitia

Mare și dumnezeiesc lucru!…

Sfințește-i pe ei în/ întru adevăr!

Și de aici diferența dintre Ortodoxie și eterodoxie: că nu te poți sfinți în neadevăr, în dogmă falsă, în minciună.

Și aici, sfințește-i pe ei întru adevăr, în adevărul Tatălui înseamnă să îi sfințești pe ei pentru că…împlinesc adevărul Tău.

Pentru că adevărul Tău, crezut de ei, a devenit viața lor.

Vedeți, aceasta e marea frumusețe și taină a noastră, a ortodocșilor! Căci, cu toate păcatele noastre, încercăm să trăim creștinește.

Și cuvintele lui Dumnezeu, sfaturile Părinților, dacă le împlinim…adică post, rugăciune, metanii, mergere la Biserică, spovedanie, împărtășire etc….devin propria noastră viață, adevărul nostru.

Și apoi, când ne întreabă cineva care este adevărul vieții voastre…ne întreabă de fapt: care este adevărul pocăinței voastre?

Adică, care e gradul nostru de sănătate duhovnicească acela e gradul nostru de adevăr.

Căci pe măsură ce noi ne impropriem, ne agonisim, ne strângem adevărul lui Dumnezeu…pe atât îl înțelegem și îl practicăm. Și pe măsură ce adevărul lui Dumnezeu devine una cu viața noastră, adevărul lui Dumnezeu devine și adevărul nostru.

Și tocmai de aceea creștinii ortodocși nu au adevăr dublu. Ei au adevăr simplu. Adică au în ei adevărul virtuții.

Căci virtutea ne dă să înțelegem cum trebuie să trăim cu adevărat și care e modul autentic de a-L cinsti pe Dumnezeu.

Deci virtutea, fapta…fapta bună/ virtuoasă…are drept rezultat, în ființa noastră, înțelegerea adevărului.

Prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu înțelegem că tot cuvântul Lui este adevărul.

După cum se spune aici: o logos o Sos alitia estin. Cuvântul Tău este adevărul. El este adevărat.

Și acest cuvânt al lui Dumnezeu se împlinește în noi ca sfințenie.

Adică…Eu cred, ca creștin ortodox, că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu mă sfințește. Foarte bine! Și încep să împlinesc voia lui Dumnezeu așa după cum pot eu… fiind îndrumat de Sfinți Părinți, de oamenii duhovnicești ai timpului meu, de preoți, de duhovnici, de ierarhi, de prieteni, de colegii mei…adică de toată lumea.

Sunt îndrumat de conștiința mea, de mișcările și întâmplările din viața mea…

Și tot ceea ce eu trăiesc în această viață, în Biserica lui Dumnezeu, preaslăvind pe Dumnezeu și bucurându-mă, mă face să înțeleg că toate cuvintele lui Dumnezeu, poruncile Sale și ale Bisericii, sunt adevărate.

Și de ce sunt adevărate?

Pentru că au devenit părți constitutive din mine.

Și sunt adevărate pentru că eu pot să dau mărturie despre ele nu numai așa, din cărți, ci din faptul că ele au devenit propria mea ființă. Propria mea răsuflare, propria mea cugetare.

Căci nu spune așa Psaltirea? M-am gândit…am cugetat la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit…Tins-am către Tine mâinile mele și sufletul meu…ca un pământ…cum?…setos de viață. Setos de adevărul Tău.

Și iată că adevărul lui Dumnezeu, trăit de noi, devine propria noastră sfințenie. Că cuvântul lui Dumnezeu, care este adevărul…adevărat…este cel care ne sfințește pe noi.

17. 18.   catos Eme apestilas is ton cosmon

[Așa] precum [Tu] M-ai trimis [pe Mine] întru lume…adică să Mă întrupez

cago apestila aftus is ton cosmon

așa și Eu i-am trimis pe ei întru lume…pe Apostoli.

Deci Hristos îi trimite pe Apostolii Săi cu aceeași sfințenie și cu aceeași ascultare pe care El a avut-o și o are față de Tatăl.

Și așa înțelegem, ce fel de dăruire ar trebui să avem noi, ierarhia și creștinii ortodocși de toate vârstele, în ceea ce privește împlinirea voii lui Dumnezeu.

Ce fel de osârdie, de râvnă, de inimă, de sensibilitate trebuie să avem noi pentru împlinirea viețiii curate, autentice, ortodoxe și pentru propovăduirea ei.

Atâta timp cât știm, că așa cum Tatăl L-a trimis pe Fiul așa și Fiul și-a trimis Apostolii…și ne-a trimis și pe noi, fiecare dintre mădularele Sale în lume, ca să fim lumini/ borne/ faruri pentru călăuzirea tuturor.

Faruri în noaptea aceasta a decăderii, a libertinajului, a multor filosofii deșucheate

Trebuie să fim lumini, care să-i întoarcă pe oameni cu fața spre Dumnezeu.

Deci Eu i-am trimis pe ei în lume, după cum Tu M-ai trimis pe Mine în lume…

17. 19. che iper afton Ego aghiazo Emafton

Și pentru ei Eu Mă sfințesc, Ego aghiazo, pe Mine Însumi

ina osin che afti ighiasmeni en alitia

ca și ei să fie aghiasmeni/ sfințiți în/ întru adevăr.

Deci: pentru ei

ÎPS Bartolomeu Anania zice [în ed. BOR 2001]…de dragul lor…În sensul: iubindu-i pe ei.

Însă în GNT nu apare această sintagmă…

Dar Înaltpreasfinția sa a vrut să arate motivația: din iubire pentru ei…Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi. Adică Mă dau răstignirii, las să fiu răstignit.

Și prin aceasta…Eu mă umplu, prin răstignire, de slava Mea cea veșnică…Umanitatea Mea se umple…

Și asta pentru ca ei, trăind aceeași viață plină de sfințenie și de jertfelnicie pentru împlinirea voii lui Dumnezeu…să se sfințească întru adevăr.

Iar după cum știm, toți Sfinții Apostoli au suferit tot felul de chinuri și morți martirice, pentru că au vrut să se sfințească și să se statornicească întru adevărul lui Dumnezeu, propovăduind adevărul nealterat al iubirii Sale față de ei și față de noi.

17. 20. U peri tuton de erota monon

Dar nu numai pentru aceștia Mă rog…

U mononnu numai…pentru aceștia, pentru Apostoli…

alla

ci

che peri ton pistefonton

și pentru cei care cred,

dia tu logu afton is Eme

prin cuvântul lor, întru Mine.

Și în comparație cu ed. BOR 1988, la v. 20 nu avem participiul viitor: „cei ce vor crede”, ci în GNT avem participiul prezent: cei care cred.

Însă credința în mărturia Apostolilor e continuă…și nu se reduce la veacul I al erei creștine. De aceea înglobează și viitorul umanității…

Și Domnul S-a rugat și pentru noi, pentru orice credincios

Și care e sensul rugăciunii Sale?

17. 21. ina pantes en osin

Ca toți să fie una

catos Si, Pater,

după [cum] Tu, Tată/ Părinte,

en Emi cago en Si

în Mine și Eu în Tine…

Deci să fie toți, toți ai Bisericii în unire, în iubire, în smerenie unul față de altul…să dea întâietate unul altuia…după cum Eu Îți dau Ție, Tată, întâietate și Te văd numai pe Tine…și Mă șterg pe Mine pentru a Te vedea pe Tine

Căci Eu Mă smeresc în fața Ta ca să Te văd numai pe Tine, pentru că pe Tine Te iubesc…Și după cum este iubirea și unirea, unitatea între Noi așa și ei să fie una în Biserică.

ina che afti en Imin osin

Așa și ei să fie [una] în Noi…

Pentru ce motiv?

ina o cosmos pistefi oti Si Me apestilas

Ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Deci dorința noastră de unitate, de unitate între noi, creștinii ortodocși, și de a aduce și pe cei din afara Bisericii…sau căzuți din Biserică prin erezie…la Biserica una, Ortodoxă, pentru ca să ne umplem toți de frățietate și de slava lui Dumnezeu…e o împlinire a faptului de a fi următori ai lui Hristos.

Căci prin aceasta Îl urmăm pe Cel pe Care Tatăl L-a trimis în lume ca să ne mântuiască pe noi.

Deci Fiul Se roagă Tatălui pentru o unitate dumnezeiască între noi…Pentru ca noi, întreaga umanitate credincioasă, să strângem rândurile, să ne unim cu iubire sfântă, cu iubire nefățarnică, pentru a arăta că întru noi locuiește frumusețea, fericirea, iubirea lui Dumnezeu.

Did you like this? Share it:

Previous

A patra zi la București

Next

A cincia zi în România

1 Comment

  1. Otilia Kloos

    Imi amintesc, desi cumva vag, ca asta ruga se citeste si-n Joia mare, desi s-ar putea sa gresesc;

    se citeste cu mare sarg de umilita atentie,

    de autoritate a ascultarii cuvantului viu,

    de autoritate a ascultarii prin cuvinte a ceea ce urneste din inima Hristos Tatalui,

    si poate asta prin necuvinte,

    doar prin ardere a inimii, nu stim;

    una stim, insa: Cel ce n-a scris vreodata, si daca a scris, o face in miscarea de netemut a miscarii nisipului, sadeste in noi, cei urniti prin har, credinta.

    Si credinta aduce dupa sine valuri nebanuite de foc ce creste,

    foc al legii sadite in inimile noastre,

    foc al viului dintre noi,

    fagaduinte nehotarnicite in cladirea casutei sufletului nostru,

    credinta in Iisus Hristos care a venit, cum bine spune Sf. Pavel la Romani (caci Ii stia venirea inca de pe timpul strafulgerarii prin orbire, Ii stia miscarea in cele omenesti si ingeresti, Ii stia acoperamantul in toate si peste toti si peste toate, Ii stia nemasura , si lungimea, si latimea intru cele nemasurate cu masura si nemasura in acelasi timp…) la „timpul hotarat”, sa ne intareasca in credinta,

    sa ne faca sa pasim in credinta,

    sa crestem in credinta,

    sa ne rugam Maicii sa ne pazeasca in calea credintei,

    ca toti suntem in dreptatea sau harul promis lui Avraam.

    Da, doar credinta…

    Fara doar si poate,

    peste ani, si milenii,

    rugi de nelamuriri,

    si aratari neasemuite.

    Credinta!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén