Insist asupra unor similitudini între Țiganiada și Zburătorul, asupra cărora am mai atras atenția anterior, pentru că mi se pare că ne pot releva aspecte foarte interesante și nesesizate anterior de critica literară.

Reamintim versurile:

Sătana cade-în melanholie
Socotind asupra sorții sale;
A iadului s-adùnă boierie
Și să sfătuiește cu ce cale
Va s-ajute turceștilor gloate;
Țiganilor să fârșesc bucate.

Acum peste-ochian șoimanul soare
Strălucea dositelor ostroave,
Noaptea cu neagra sa învălitoare
Câmpi acoperisă și dumbrave,
Iar’ de grele-ostăneli obosita
Dulce răpăusa prin staure vita. /…/

Era vremea tocma-întiaș dată
Când cântă cocoșii de cu sară,
Ș-încălecând mături sau lopată
La Rătezat strigòile zboară,
Când să preumblă cele frumoase
Strâmbând oamenilor dreptele-oase.

Toate-adecă-odihnea cele bune,
Numa cele rele, blăstămate,
Umbla după-a lor înșelăciune,
Cum sunt duhurile necurate
Care nu dorm nice-odinioară,
Ci noaptea-în toate părțile zboară.

[Țiganiada, Cântul VI]

*

Era în murgul serii și soarele sfințise;
A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau. /…/

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă vițeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind vițeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Tăcere este totul și nemișcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.

(Zburătorul)

Este interesantă identitatea vizuală a imaginilor poetice care surprind destinderea nocturnă: noaptea cu negra sa învălitoare la Budai-Deleanu și, respectiv, cu veșmântul său cel negru, la Heliade. Ca și contextul peisagistic rustic, poezia pastorală (dezvoltată de Heliade…).

Alexandrescu scrie și el despre a nopței neagră mantă (Umbra lui Mircea. La Cozia)…

Cel puțin la fel de frapante sunt și similitudinile care privesc asfințitul din debutul ambelor episoade poetice, cât și starea de liniște, de completă relaxare/ odihnire care se instaurează pe un plan existențial – Toate-adecă-odihnea cele bune (Budai-Deleanu) și Tăcere este totul și nemișcare plină (Heliade) –, în vreme ce pe alt plan se deșteaptă tendințe și o mișcare contrară, nefirească/ demonică/ infernală (la Budai-Deleanu, mai departe se vorbește despre Sătana și intențiile sale, iar în poemul lui Heliade este introdus în scenă Zburătorul).

Relația dintre melanholie și vremea nefastă (și, implicit, nefericire și debusolare) o făcuse, înaintea lui Budai-Deleanu, Cantemir în Divanul, într-un pasaj premonitoriu în raport cu literatura romantică (și pe care l-am semnalat în mai multe rânduri).

Însă este deosebită metafora asfințitului la Budai-Deleanu, care nu pare să fie reprodusă de Heliade. Să vedem…

Budai-Deleanu se deplasează cu viteze cosmice de la perspectiva oceanului (ochian) îndepărtat, cu insule (ostroave dosite) peste care soarele aruncă ultimele raze, la cea a câmpilor și dumbravelor autohtone pe care le-a învelit deja noaptea.

Epitetul acestui soare, șoiman, ascunde însă semnificații nebănuite, pentru că el poate să însemne minunat (atribut tradițional al soarelui), dar prin același termen sunt desemnați și caii care au calități deosebite/ excepționale, cât și…ielele (sau șoime/ joimărițe la Ion Barbu, în După melci).

Astfel încât șoimanul soare…începe să aibă o legătură cu: era în murgul serii din poemul heliadesc.

Sigur că sugestia poate să îl vizeze și pe Helios al miturilor antice, cu al său car  tras de cai care se scaldă la apus în ocean…însă poate fi totodată și un indiciu neașteptat, avertizând asupra unei situații ulterioare în poem, în care apar ielele (cele frumoase / Strâmbând oamenilor dreptele oase) și strigoii.

Întrebarea fundamentală care îi privește pe cei doi scriitori: se poate să fie toate acestea coincidențe?

Did you like this? Share it: