Epopeea eroi comico-satirică a lui Budai-Deleanu nu ia parte la excesele latiniste ale Școlii Ardelene, deși autorul se numărase printre adepții ei – ba chiar, mai mult decât atât, el și ironizează exagerările confraților săi, în Țiganiada.

Nu doar că lexicul utilizat de autor nu este unul rebarbativ, dar adesea se pot recunoaște termeni care fac parte din vocabularul limbii române vechi și pe care nu-i mai întâlnim astăzi decât în paginile literaturii vechi.

Pe de o parte, fenomenul acesta lingvistic este unul normal, pentru că opera lui Budai-Deleanu era sfârșită la 1800. Chiar și luând în calcul varianta de la 1812, totuși Țiganiada este scrisă înainte de a avea loc reromanizarea limbii și a poeziei românești, din perioada pașoptistă – și, oricum, este redactată departe de țară…

Pe de altă parte însă, recursul la o tradiție literară a celor de peste munți, din partea unui ardelean greco-catolic (dacă nu chiar catolic, după cum declara la un moment dat, dintr-un anume interes, dar e puțin probabil) – pe care o recunoaște în felul acesta, și-o asumă și se așază în fluxul și continuitatea ei – nu este chiar atât de ușor de conceput, decât dacă luăm în calcul faptul că autorul era un erudit în materie de literatură română veche, care nu lasă vanitatea să treacă peste obiectivitate și onestitate.

Chiar dacă limba omiliilor greco-catolice, spre exemplu, e mai conservatoare, în comparație cu teoriile latiniste, și nu se schimbă instantaneu, ci cu timpul (a se vedea predicile lui Petru Maior), interesul lui Budai-Deleanu pentru tradiția autentică a scrisului românesc și nu pentru inventarea vreunui dialect sau pentru a se disocia de aceasta, este bine de precizat, mai ales că lucrarea sa este creație literară și nu predici.

Am sesizat anterior faptul că Budai-Deleanu avea în vedere tradiția Cazaniilor românești, în anumite pasaje, ca și pe cea, des și sub multiple forme invocată (și nu neapărat parodic), a Letopisețelor.

Pe lângă aceste ipostaze de dialog intertextual (anticipativ postmoderne), aș vrea să semnalez măcar câțiva termeni a căror uzanță în operele principale ale canonului literar vechi este evidentă:

corună (în Țiganiada, Ed. Minerva, București, 1985, p. 14) – formă utilizată, spre exemplu, în Învățăturile lui Neagoe Basarab. Budai-Deleanu folosește însă și termenul cunună (p. 42).

a obrăzui (p. 17, n. 1), cu sensul de a închipui, a ilustra în mod alegoric. De la obraz, care în limba veche însemna față sau persoană (un echivalent cu etimon slavon pentru prosopon).

curund (p. 31, 69…).

ovilit (p. 35) – la Dosoftei sau Miron Costin – cu sensul de ofilit.

șireaguri (p. 36) – la Dosoftei – cu sensul de cete sau ierarhii.

învârstată/ învârstate (p. 37, 41) – colorată, vopsită.

dobe (p. 41), pentru tobe – vezi, spre exemplu Viiața lumii a lui Miron Costin.

cerbice (p. 50), cu sensul de trufie.

rost (p. 54), pentru gură.

nimărui (p. 67) în loc de nimănui.

zile bătrâne (p. 69) – sintagmă din Psaltirea versificată a lui Dosoftei.

lăcuit (p. 69) pentru locuit.

schimosită (p. 70) – vezi Viiața lumii, poemul lui Costin – cu sensul de pierită (de la verbul a (se) schimosi).

Did you like this? Share it: