Predică la Duminica a 17-a după Rusalii [2012]
Iubiți frați și surori întru Domnul,
Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28] confirmă faptul universal valabil, că atunci când ai o durere reală…ea devine un țipăt către Dumnezeu.
Că nu poți să ții în tine ceva care simți că te doboară…ci ai nevoie de un sprijin real, autentic…
Și că durerea reală nu e un țipăt teatral…ci unul ontologic, deplin uman, o sfâșiere interioară.
Când nu mai poți să suporți, când răul te cuprinde…pe tine…pe ai tăi…când te simți umilit, călcat în picioare, în mod nedrept…sau fără sprijin, singur în fața bolii și a vieții…țipătul/ cererea de ajutor/ apelul către alții sunt manifestări firești/ normale în atare situații.
Însă cel mai corect e să strigi, mai întâi de toate, către Dumnezeu…pentru că, dacă strigi către El…Acesta va face să fii auzit de cine trebuie, de cât mai mulți…de foarte multă lume.
Femeia hananeiancă a țipat către Domnul nu pentru sine, în primul rând…ci pentru fiica ei „rău demonizată/ cacos demonizete” [v. 22, în GNT].
Însă a țipat pentru cea de care i se frângea inima…pentru cea pe care o iubea.
Cu alte cuvinte, ca să devii solidar cu cei care suferă, cu cei nedreptățiți, cu cei desconsiderați…trebuie să îți pese de ei…trebuie să îi iubești…să le dorești binele.
Și pentru a le dori binele trebuie să îți dorești și ție binele…să vrei să fii în bine.
Pentru că rugăciunea pentru întreaga umanitate are tocmai acest rol: ca oamenii să dorească binele, pacea, frumosul, dragostea…și să le sădească și să le cultive în viața lor.
Și vedeți, din destul, în aceste zile…ce înseamnă ca cineva să stea împotriva dorinței multora. Ce înseamnă ca unii să trăiască bine, excesiv de bine, tocmai datorită ținerii în mizerie a altora…
Însă adevăratele constituții ale națiunilor vorbesc despre principiul evanghelic al egalității de șanse în ceea ce privește viața, munca, educația, sănătatea, profesia…adică al drepturilor egale între cetățeni.
Toți avem nevoie de viață liniștită, de considerație, de drepturi fundamental umane…pentru că o societate stabilă, bine întemeiată, e cea care are grijă de toți cetățenii ei tocmai pentru că nu minimalizează pe nimeni.
Ce a vrut mama pentru fiica ei?
A vrut miluirea ei de către Domnul…ajutorarea ei.
Ce vrea, de fapt, fiecare om pentru cei pe care…îi iubește?
Același lucru: ca Dumnezeu să le dăruiască sănătate, pace, mântuire, bucurie dumnezeiască în viața lor.
E adevărat: viața noastră nu se reduce la sănătatea fizică!
Însă avem nevoie de sănătate, de o casă, de un loc de muncă, de un salariu decent, de iubirea și de înțelegerea altora, de sprijin și de relații normale cu semenii noștri pentru ca să simțim viața ca pe ceva…respirabil…
Când viața devine irespirabilă…când simți că nu mai suporți…atunci țipi…și țipătul tău e profund valabil.
Și acest țipăt interior, această verticalitate ontologică trebuie recuperată în Biserica și societatea noastră. Pentru că ea reprezintă asumarea stării de fapt…dar și dorința de schimbare, de înnoire interioară.
Iar dacă înnoirea unei societăți democratice se face prin vot și prin vigilență democratică…înnoirea interioară este duhovnicească, eclesială…și se face prin pocăință și prin lucrarea virtuților.
Ambele înnoiri converg.
Pentru că omul și societatea se vindecă din năuntrul omului.
Și bazându-ne pe ceea ce este corect și cinstit pentru toți învățăm să prețuim oamenii profunzi, de mare caracter…și în același timp înțelegem și slăbiciunile tuturor…dar și aportul fiecăruia la societate.
A nega lucrul bine făcut înseamnă a fi ipocrit. Dar a lăuda ce nu merită lăudat…și a susține ceea ce este dezumanizant înseamnă a fi un om mârșav și iresponsabil.
Iar femeia a fost responsabilă față de fiica ei…pentru că i-a dorit mântuirea. Nu doar i-a dorit-o ci s-a zbătut pentru ea.
Și când Domnul părea că o minimalizează…că o jignește…El, de fapt, dorea ca ea să se destăinuie Lui…și în fața oamenilor…pentru ca Domnul să o dea drept exemplu/ drept paradigmă de credință și de luptă pentru mântuirea altora.
Așa că Domnul lucrează tainic și preaînțelept cu oamenii.
Iar dacă nu privești profund lucrurile…poate să ți se pară că Dumnezeu Se cam înșală cu unii…sau e prea îngăduitor cu alții.
Dar dacă vei înțelege schimbările din viețile oamenilor…dacă oamenii ți se destăinuie…înțelegi că fiecare bucurie sau boală, nefericire sau extaz…îi lămuresc pe oameni, îi fac înțelepți, prevăzători, mulțumitori…și nimic nu rămâne fără urmări…
Greșelile noastre sunt momente de iluminare în cadrul pocăinței. Bucuriile noastre sunt momente de iluminare în cadrul mulțumirii aduse lui Dumnezeu. Deopotrivă, sănătatea și boala, sărăcia și huzurul sunt cadre ale experienței noastre…pentru că ce este prea mult sau prea puțin…deschide în noi falii de înțelegere și de reevaluare personală a lucrurilor.
Când ți-e bine și ești sănătos…prietenia și ajutorul altora ți se par neimportante. Tot la fel când ai casă, masă, salariu, familie…lucrurile sunt altfel decât atunci când, în mod vizibil, acestea se destramă…le pierzi…
De aceea am nevoie de îndreptarea/ de palmele lui Dumnezeu cele prea iubitoare pentru ca să ne regăsim pe noi înșine…după cum avem nevoie de stabilitatea care vine de la El pentru ca să putem să ne bucurăm.
Și când Domnul a binevoit…fiica ei s-a vindecat de demonizare [v. 28]!
Vindecarea a venit în urma țipătului iubitor al mamei…
Pentru că mama trebuie să țipe bine…adică să se roage mult pentru fiii ei. Ambii părinți trebuie să țipe bine către Dumnezeu, din toată inima…pentru ca rugăciunile lor să îi zidească pe copiii lor drept case ale Stăpânului.
Cu alte cuvinte: oamenii și Bisericile și familiile și națiunile se zidesc prin rugăciune, prin cerere, prin țipăt în fața lui Dumnezeu și prin angajare totală într-un crez…și nu pe indiferență!
Indiferența lasă demonismul să crească, să crească continuu și să îl desfigureze pe om într-un mod înspăimântător, incredibil…
Dacă nu ridici o hârtie de pe jos, dacă nu vezi nicio mână întinsă, dacă nu spui niciun cuvânt bun, dacă nu scrii nicio carte asudată prin care să lămurești unele lucruri, dacă nu îți pasă de ceilalți contemporani, aflați dimpreună cu tine în corabia vieții…indiferența scufundă întreaga corabie mai devreme sau mai târziu.
Răul care nu se taie de la rădăcină…crește infernal de mult. După cum binele, ca haină zilnică a omului, îl face pe acesta un reper al binelui.
Trebuie să existe oameni în care să te încrezi…pe care să vrei să-i vezi…să te lași călăuzit de ei…
Nu poți să vezi, tot timpul, în fiecare clipă, numai canalii, numai nulități, oameni care să te facă să exasperezi.
Ci ai nevoie de oameni care să te odihnească prin simpla lor prezență…și prin cuvintele lor…pentru că se lasă odihniți de Stăpânul întregii creații.
Tace Dumnezeu? Este indiferent? Nu-i pasă de noi?
Nu! Nu! Nu!
Dumnezeu vorbește și vrea să fie auzit în șoapta conștiinței…
Dumnezeu e atent la toți…și vrea să fim și noi atenți la noi și la întreaga lume…
Dumnezeu e preamilostiv și așteaptă ca și noi să ne facem griji, să ne pese de orice suflare…de orice existență…pentru că această grijă ne face frumoși, ne face plăcuți, ne face cu adevărat sensibili…
Și noi, cei care ne uităm la cum arată omul…la cum e îmbrăcat…la cum vorbește…trebuie să învățăm continuu cine sunt oamenii.
Pentru că oamenii nu sunt măștile surâzânde…nu sunt cei care se tupilează în spatele cuvintelor și ale paragrafelor de lege…nu sunt cei care mimează fericirea, munca, grija, excelența…ci cei care își asumă riscuri, își veștejesc sănătatea, își cheltuie întreaga energie pentru a împrospăta încrederea și demnitatea oamenilor.
Avem nevoie să învățăm continuu ce suntem și ce nu suntem…ce facem și ce nu facem…ce cere Dumnezeu de la noi…și ce vor oamenii de la noi.
Dar învățăm toate acestea când suntem dispuși să prețuim adevărul. Adevărul despre noi și despre alții…adevărul nostru în fața lui Dumnezeu.
Pentru că, în definitiv, acest lucru e cel care contează: cum mă situez eu în fața lui Dumnezeu și în fața întregii umanități? Cu cine sunt eu: cu El sau împotriva Lui? Unde mă voi duce eu: aproape sau departe de El?
Dumnezeu să ne dăruiască grijă nobilă, cu alte cuvinte, grijă pentru demnitatea și viața oamenilor, pentru că numai așa putem să le înțelegem adevărata față…și ne înțelegem și noi adevăratele limite. Amin!