Iubiți frați și surori întru Domnul,

deși îi prăznuim pe Sfinții trei ierarhi…Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur…astăzi e prăznuit și Sfântul Sfințit Mucenic Ipolit al Romei, un alt teolog redutabil al Bisericii.

Adică 4 ierarhi foarte învățați și Părinți ai Bisericii, care au lăsat scrieri valoroase Bisericii universale…fapt pentru care ne sunt Învățători peste timp în cele ale teologiei.

Am spus teologie…și nu ipocrizie!…

Pentru că ipocrizia e purtarea părut evlavioasă ca ortodox, în care vrei să fii crezut un cunoscător al credinței…un prieten al lui Dumnezeu…dar tu nu știi lucrurile esențiale ale…comuniunii cu El.

Pentru că evlavia se naște din teologie…din cunoașterea reală a lui Dumnezeu. Din viața continuă cu Dumnezeu. Adică din experiență mistică și citire, din asceză și viață cultică…păstrându-se echilibrul armonios între dorințele sufletului și nevoile trupului.

Tocmai de aceea mă înfior când aud că „nu e nevoie să știi credința…ci să o practici”.

Ce să practici însă, dacă nu știi drumul care te duce la viața cu Dumnezeu? Și cum să fii indiferent față de tot ce ne-a lăsat Tradiția, față de acest nor de mărturii al cărților patristice…pentru o evlavie după ureche?

Și evlavia după ureche înseamnă întregul mod de a te ruga, de a posti, de a trăi creștinește…care nu a fost învățat din tradiția Părinților Bisericii.

Adică nu te poți închina cum vrei, nu poți posti oricum și oricând, nu poți să crești în Hristos fără să înțelegi rostul Sfintelor Taine ale Bisericii, al rugăciunii, al curățirii de patimi în viața ta.

Pentru toate acestea trebuie să pleci de la teologie…de la citirea ei…spre înțelegerea ei…până când teologia devine viața ta.

Dacă nu ai școală…sau ai câteva clase făcute…mersul la Biserică îți asigură intrarea în cunoașterea teologică…pentru că Sfintele Icoane, modul de a fi în Biserică, ce se spune și se cântă la slujbe, ce se predică în Biserică e teologie.

În Bisericile ortodoxe, la strană și din gura preotului, auzim teologie la slujbe.

Auzim și învățăm cele despre Prea Sfânta Treime, adică despre Dumnezeul nostru, despre faptul că Tatăl L-a născut pe Fiul din veci și L-a purces din veci pe Sfântul Duh, că Hristos S-a întrupat din Prea Curata Fecioară pentru mântuirea noastră, că Biserica e comunitatea celor credincioși, a celor care trăiesc și se bucură în Domnul, că viața noastră e darul lui Dumnezeu și că viața nu trebuie trăită la întâmplare…pentru că moartea ne trece în viața veșnică…unde există doar comuniunea cu Dumnezeu, Raiul Său sau depărtarea de El, adică Iadul.

Dacă nu știi să citești…în Biserică poți învăța lucrurile esențiale ale credinței.

Numai că trebuie să fii atent, să bagi la cap, „să furi meserie”…adică să înveți teologie.

Să asculți…și să întrebi.

Să întrebi mereu…și să te lămurești mereu.

Și când ai înțeles ceva…să te bucuri nespus…pentru luminarea lui Dumnezeu.

Având școală: 8 clase, liceu, facultate…nu mai zic de cei cu studii postuniversitare…a nu citi teologie…și a nu ști teologie e o rușine…o rușine cauzată de lene și indiferență.

Chiar dacă nu ești om credincios, a nu avea cultură teologică înseamnă a nu avea trecut valoros…a nu ști ce s-a crezut în istorie, de-a lungul timpului. A nu ști care a fost fundamentul vieții oamenilor.

Pentru că teologia este întreaga cunoaștere și experiență dezvăluite de Dumnezeu oamenilor Sfinți prin care stăm în relație vie cu El.

E o cunoaștere care devine viață, care ne dă viață…care face ca viața lui Dumnezeu să devină și viața noastră…pentru că adevărul teologiei ne dă să ne umplem de sfințenia vieții lui Dumnezeu.

Și acesta e motivul pentru care teologia e viață și sfințenie și adevăr.

Iar când adevărul teologiei e ciuntit, e minimalizat, e negat…întru câtva…când se adaugă minciună la adevăr…de aceea Sfinții și oamenii duhovnicești reacționează foarte prompt împotriva acestei falsificări…și subliniază ceea ce înseamnă conținutul ereziei: adică minimalizarea/ denaturarea/ falsificarea unei părți din teologie.

Însă cum să îți dai seama care a fost eroarea lui Arie, dacă tu nu știi cine e Arie?

Și cum să înțelegi diferențele dintre Ortodoxie și romano-catolicism, Ortodoxie și mahomedanism sau dintre Ortodoxie și ideologii diverse…dacă tu nu știi, în mod aprofundat, atât dreapta credință a Ortodoxiei...cât și alte forme de teologie, de religie, de filosofie.

Și când să începi această școală a teologiei…decât de foarte devreme? Dacă se poate: din copilărie.

Încă de copil trebuie să înveți să te închini, să te înveți cu greul postului, care devine ceva firesc în scurt timp, cu dulceața rugăciunii, cu bucuria de a fi la slujbă, de a cânta, de a auzi lucruri dumnezeiești, de a călători spre locuri sfinte.

Bucuria de a citi cărți sfinte, de copil, devine un dor nespus mai apoi.

Și înveți teologie ca pe fundamentul vieții tale…pentru că tot ce înțelegi…devine propria ta viață.

Și îmi dau seama foarte bine, că cei care nu au făcut din teologia Bisericii viața lor…dorul meu de a vorbi, de a predica, de a cunoaște cele dumnezeiești ale Tradiției, de a mă umple de slava lui Dumnezeu nu are corespondent în ei.

Le vorbesc degeaba…pentru că nu avem aceeași dragoste…aceeași îndrăgostire de adevărul și viața lui Dumnezeu.

Însă cei care sunt tobă de carte și de experiențe teologice, dumnezeiești…rezonează nespus de bine cu dorința mea de a le fi prieten, confident, audient…pentru că ei îmi spun lucruri pe care le cunosc în parte…sau ei văd în mine pe cel care le pot urma și îmbogăți experiența.

E o întâlnire de suflet…între teologi, între oameni duhovnicești, între oameni cu aceeași dăruire.

Fiecare cu experiența noastră, cu împlinirile și neîmplinirile noastre…dar care nădăjduim în Cel care ne întărește pe noi, Care ne luminează pe noi, Care e viața noastră.

Pentru că teologia nu e doar plină de cunoștințe…ci și de rezistență, de echilibru, de luminozitate, de perspectivă clară.

Stare trează, atenție încordată, cădere și ridicare, înțelegere continuă…dureroasă…foarte dureroasă…sau bucuros de dureroasă.

Căci experiența noastră teologică, teologia noastră trăită, viața noastră teologică este o îmbinare uluitor de fină între cea mai mare concretețe a bucuriei și a adevărului…și vederea acută a celor mai josnice și inumane porniri din partea demonilor sau a viciilor.

Pentru că atunci când luptăm în bine/ de partea binelui/ pentru bine…aflăm și cât de mojic, de nesimțit e răul demonilor…și al oamenilor…vizavi de noi.

Suntem zdrobiți de răutatea vrăjmașilor noștri…în timp ce ne bucurăm nespus.

Suntem insultați când avem dreptate.

Ni se pun bețe în roate…tocmai când am intuit cum să ne pocăim, cum să trăim frumos…când am înțeles spre ce liniște teologică tinde duhul nostru…

Și mulți cred că noi, oamenii Bisericii, cei erudiți, teologii…nu cunoaștem durerea și șmagul lumii și disprețuim lumea…Că ne credem niște inși fără dileme, fără dureri, fără regrete

Însă toate bucuriile, toată nevoia de sfințenie a lumii, tot greul ascezei…deopotrivă cu tot greul și duhoarea patimilor lumii și a păcatelor ei…sunt în ființa noastră…atunci când ne descoperim, pas cu pas, drept ființe teologice, dialogice, deschise spre infinitatea slavei lui Dumnezeu.

Pentru că viața cu Dumnezeu e viața la temperatură înaltă, e viața incandescentă, e viața ca îndrăgostire veșnică de El…în care te aprinzi pentru a cunoaște și a fi de partea tuturor acelora care se bucură sau plâng, caută sau jubilează, găsesc sau se dau de ceasul morții că nu înțeleg una sau alta.

Da, teologia e un incendiu în ființa noastră…care ne aprinde ca pe torțe!

E un incendiu dumnezeiesc…care ne schimbă, ne preface…ne coace ca pe pâinea în țest…pentru viața viitoare.

Și de aceea mulți Sfinți mărturisesc faptul că îndrăgostirea de o persoană…te face să înțelegi care e ușa spre incandescența iubirii lui Dumnezeu. Cât de spirituală dar și de practică e viața cu Dumnezeu.

Căci, ca și în dragostea față de persoana iubită…ce afli despre ea devine viața ta…vrei să fii ca celălalt, vrei să îi faci pe plac…și trecerea ta spre dialog, spre dăruire, spre altfel, spre mereu-altfelul-dialogic-și-comunional…te face de nerecunoscut.

De aceea am spus că teologia este viața noastră…dacă noi ne lăsăm continuu schimbați de Dumnezeu, prefăcuți de El în ființe…de nerecunoscut…și asta la modul foarte pozitiv.

Însă teologia ca viață începe odată cu învățarea scrisului și a cititului.

Teologia începe cu învățarea pe de rost a rugăciunilor, a slujbelor, a zilelor de postire, a modului cum să ne comportăm în diverse situații.

Și se continuă cu tot ce citim și auzim și trăim…într-o amestecare firească cu viața noastră de copil, de tânăr, de om matur…

Pentru că teologia este fundamentul și introducerea în tot ceea ce facem.

Învățăm carte, suntem respectuoși, muncitori, onești, ne pregătim de o carieră sau de un mod de a fi care are la bază viața cu Dumnezeu.

Poți fi vânzătoare…fără să fii mai puțin ortodoxă. Poți fi profesor…cu Ortodoxia în suflet…Polițist, avocat, fermier, militar, apicultor, ceferist…orice…dar punându-ți viața în acord cu cererile profunde ale credinței.

Nu, nu doar teologii știu teologie în Ortodoxie!

Ci oricare dintre ortodocși trebuie să fie un teolog…un om care cunoaște ce crede și trăiește ceea ce crede.

Un om în care frica de cunoaștere nu are ce căuta…pentru că Dumnezeu ne cheamă la cunoaștere și experiență teologică și nu la un mod de viață fanatic, care distruge relațiile și pacea dintre noi.

În plină iarnă…vorbind despre teologie…e ca și cum ai vorbi despre un foc în zăpadă

Despre un foc în mijlocul Siberiei, care nu e stins de viscol…ci care face din viscolo pace lină.

De fapt acesta e rolul aceste zile de praznic de la sfârșit de ianuarie: de a ne umple de foc dumnezeiesc, de râvna de a urma marilor teologi ai Bisericii, prin cunoașterea și viața noastră.

Pentru că nu e un demonism…faptul de a ne sfinți viața prin cunoaștere și experiență…ci e împlinirea noastră cu adevărat, ca oameni ai dialogului, ai comuniunii și ai respectului reciproc. Amin!

Did you like this? Share it: