Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Întâmpinarea Domnului [2012]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

în ce termeni mai putem vorbi despre întâmpinare…despre ieșirea înaintea cuiva…într-o lume în care ușile nu mai au umanitate? În care ușile nu se mai deschid…ci se zăvorăsc tot mai mult?

Nu părem mult prea naivi, noi, oamenii Bisericii, când mai vorbim despre deschidere, dialog, comuniune…când cuvintele de ordine sunt profitul, relațiile pur-comerciale, indiferența și cruzimea față de altul când vine vorba de imaginea proprie…de interesul personal?

Cui îi mai pasă de întâmpinarea lui Dumnezeu…acolo unde nici ei înșiși, oamenii, nu se mai cunosc, nu se mai știu, nu își mai găsesc rostul?…

Și cu toate acestea, pe 2 februarie, în fiecare an…întâmpinarea Domnului înseamnă reamintirea vocației Ortodoxiei.

Adică? Aceea că Biserica trebuie să iasă, în continuu, înaintea/ în întâmpinarea oamenilor…pentru a le da stabilitatea Împărăției…adică viața veșnică.

Ca fiind în lume, omul să nu se simtă un animal cu pofte…și cu frică de moarte…ci o persoană plină de viața veșnică, care trăiește încă de aici ritmul bogat, suplu, al învierii duhovnicești…al vieții veșnice.

Și troparul…troparul zilei…vorbește despre părinți…și, în mod subliniat, despre mame.

Despre vocația mamei: aceea de a-l dărui pe copilul ei lui Dumnezeu. De a-l da în dar lui Dumnezeu…Celui care i l-a dăruit. De a-i reîntoarce darul Lui.

Și astfel spune troparul zilei: „Bucură-te, Cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos, Dumnezeul nostru, luminând pe cei din întuneric”.

Pentru că el, copilul ei, al mamei, al oricărei mame…dacă i-l dă lui Dumnezeu și Dumnezeu rodește în el prin slava Sa…poate fi o lumină…în întunericul ideologic și moral al acestei lumi.

Dacă învață de la Maica lui Dumnezeu să îl crească…copilul ajunge o lumină, un purtător de sensuri adânci și de înțelegeri iluminatoare.

Părinții, conștienți și mulțumitori față de darul primit de la Dumnezeu, pot face o minune din copilul lor…o minune copleșitoare.

Pentru că el poate fi o uimire pentru toți, un locaș al harului, al curăției, al dreptății, al frumuseții cerești și pământești.

Dar pentru a uimi la modul frumos…trebui să răsari în slava lui Dumnezeu…

Trebuie să fii mădular al Bisericii…mădular viu…conștiință vie și iubitoare…în relație continuă cu Dumnezeu și cu oamenii…cu întreaga existență.

Trebuie să fii luminat de raza Treimii.

Trebuie să nu fii întuneric!

Pentru că întunericul nu comunică…nu îmbrățișează…nu se pătrunde de milă…nu are dragoste.

Întunericul răutății are toate ușile închise.

Așa se explică de ce umanitatea…cu atâtea exemple vii de sfințenie…de măreție sufletească…de eroism…preferă o lejeritate morală schizofrenică…preferă urâtul…inconsistentul…mojicia fără mustrări de conștiință.

Stai și întrebi: cum mai pot exista atât de mulți oameni urâți, desfigurați de păcat…într-o lume atât de burdușită cu frumusețe? Cum să calci peste cadavre…când orice lucru din viața noastră reclamă atenție, sensibilitate, duioșie?

Cum?!

Cum de mai putem să ne suportăm simțindu-ne atât de închiși în moarte…în lipsa de frumusețe sufletească?

Despre întâmpinare…împreună cu bătrânul cel Drept, cu Sfântul Simeon…primitorul de Dumnezeu…care s-a veselit dumnezeiește „primind în brațe pe Izbăvitorul sufletelor noastre”.

El…necredinciosul de altădată în ceea ce privește profeția de la Is. 7, 14…unul dintre traducătorii Septuagintei…vede în Pruncul Iisus pe Dumnezeul și Domnul lui…și de aceea Îl întâmpină…și Îl primește cu bucurie mare.

Iar rugăciunea sa [Lc. 2, 29-32], care a devenit emblematică pentru cultul ortodox…care cere slobozirea de viață…s-a făcut după 360 de ani de așteptare…de așteptare a prorociei pe care o negase.

Așa că viața lungă…adâncimea de zile…nu e întotdeauna o binecuvântare…ci o îngăduință dumnezeiască pentru o înțelegere și mai mare…pentru o pocăință și mai corectă…mai proprie vieții tale.

Alături de Sfântul Simeon, Sfânta Ana…avea 84 de ani și slujea lui Dumnezeu, ziua și noaptea, în post și în rugăciune [Lc. 2, 37].

Iar dacă doar un bărbat de 360 de ani…și o femeie de 84 de ani…L-au văzut…L-au sesizat…L-au înțeles…au văzut în Pruncul Iisus, Cel de numai 40 zile după umanitatea Sa…pe Domnul și Dumnezeul lor…înțelegeți cât de minunat lucru e să vedem un copil, un tânăr, un om în prima tinerețe vorbind…și slujindu-I lui Dumnezeu?

Adică întâmpinarea nu e la îndemâna oricui…

Pentru că ieși înaintea cuiva…numai dacă îl înțelegi.

Comentezi lucrările cuiva numai dacă ai sesizat…măreția lor.

Poți să lauzi pe cineva…numai dacă îl știi…îl vezi…te impresionează…te umple de uimire mereu…

Iar dacă nu te lași uimit…sau nu poți fi uimit de oameni…ești încuiat la minte și la inimă…

Ești o fereastră zidită

Ești o inimă perfidă…și avară…care nu accepți măreția din alții…tocmai pentru că ea este o palmă adusă nesimțirii tale perpetue.

L-au primit pe „Cel ce ne-a dăruit nouă și învierea”.

Pentru că predica adevărului vrea să îl scoată pe om din urâțenia lui pentru a-l umple de învierea harului, a iubirii lui Dumnezeu față de oameni.

Căci predica Bisericii e lumină care-l înviază pe om…care îl mută de la moarte la viață…

Condacul zilei vorbește despre sfințire, despre pace și despre întărirea dreptei credințe în oameni.

Credința ortodoxă trebuie să prindă rădăcini adânci în oameni…până într-acolo încât ea să fie gândirea, viața, modul de a reacționa la tot ce se petrece cu noi.

Și când prinde rădăcini reale…și noi devenim pomi ai dreptei credințe…credința nu mai e un set de întrebări și răspunsuri…nu mai e o problematizare sterilă…ci o jubilare, o bucurie, o încântare continuă…plină de sensuri, de înțelegeri, de bucurii, de mântuire.

Pentru că Îl întâmpinăm astăzi…și oricând…pe Cel pe care Îl știm…cu Care trăim…prin Care ne mișcăm și suntem…

Înălțarea inimii spre El…țipătul rugăciunii spre El…umplerea noastră de El, de Dumnezeul slavei…e continua întâmpinare, continua înviere, continua cincizecime/ pogorâre a Lui la noi ca să ne urce la El.

Întâmpinăm…fără să fim întâmpinați?

Le dorim tuturor mântuirea…și nimeni, de fapt, nu o dorește?

Ne prefacem că suntem „fericiți”, că suntem „alții”…dar nu facem decât să ne mințim cu eleganță?…

Poate că da…sau poate că nu

Poate uneori ne mințim cu bucurii false…iar alteori chiar ne bucurăm întru Domnul.

Însă soluția e să rectifici!

Să îndrepți ceea ce trebuie îndreptat…pentru ca ieșirea ta din nefericire…să fie o primăvară caldă, calmă…o minune îmbelșugată, plină de bucurie…

Stam și priveam frigul de afară…înfofolirea noastră…nasurile curgând…tusea și scuipatul…Dacă am trăi numai pe vreme bună, temperată…am uita greul…am uita că viața înseamnă încordare…și nu relaxare

Însă frigul, gerul, viscolul, zăpada de trei metri, rămânerea în câmp, lipsa de perspectivă…aceleași dureri, aceleași dorințe…aceleași neliniști sunt cele care ne unesc și ne vor uni mereu…chiar dacă, în primă instanță, credem că nu avem lucruri în comun.

O, da, avem prea multe lucruri în comun ca ele să fie puține!

Avem nașterea, avem viața, avem aceleași bucurii, necazuri, tristeți, frici…aceeași moarte în față…numai că noi putem îndulci viața sau o putem amărî tot mai mult.

Întâmpinare…

Întâmpinare…și salvare.

Pentru că mântuirea e întinderea brațelor spre Cel ce a venit să ne vindece de toată boala și de toată neputința.

Și boli și neputințe grave ale noastre sunt…lipsa de dialog, lipsa de încredere, neiubirea, nesimțirea, închiderea ochilor în fața martirajului sufletesc și trupesc și a morții dramatice a altora.

Ne prefacem că nu vedem…pentru că ne e frică să ne punem în locul lor.

Și tot fugind de răul altora…dăm, inevitabil, peste greul nostru…pe care, dacă îl trăim singuri, fără alinare, e un cataclism.

Avem nevoie de întâmpinare…de îmbrățișare…de contaminare de bucuriile și necazurile tuturor.

Dacă nu ne pătrund…înseamnă că suntem pe moarte cu sufletul…

Dacă însă durerile și bucuriile altora sunt vii pentru noi…atunci suntem împreună cu cei ce se bucură și cu cei ce plâng, cu cei ce trăiesc.

Însă pe cine…și cum întâmpinăm noi?

Dacă scriem un mesaj cuiva…nu-l întâmpinăm? Dacă zâmbim, apreciem, ajutăm pe cineva…oare nu-i facem bine?

Nu e binele făcut o bucurie care ne face vii?

Nu e, de fiecare dată, vederea cuiva…ceva infinit mai mult…decât nevederea lui?

Întâmpinare…și încântare

Pentru că atunci când ieși cu toată inima spre cineva…arăți semnele încântării față de vederea lui.

Și când ne încântă oamenii? Nu când ne rugăm pentru ei? Nu când îi citim, zi de zi, în toate faptele, cuvintele și urmele lor?

Ce e încântarea decât descoperirea cuiva mereu, vederea lui tot mai profund, mereu altfel, mereu demn de prețuit?

Din acest motiv…oamenii nu sunt expirați dacă sunt în vârstă…și nu sunt mocofani…pentru că nu știu multe lucruri

Pentru că bătrânețea decantează…pe cele la care tinerețea aspiră.

Și bătrânul înțelept e cel care îl face pe tânăr să vibreze vizavi de propriile sale adâncimi încă nedescoperite…dar întrezărite prin discursul celui în vârstă.

Maturitatea nu înseamnă absolutism experiențial, un răspuns la toate lucrurile…ci înseamnă coacere în experiența personală…Înseamnă evidența palpabilă a unei vieți de om…care a adunat și s-a adunat din lume în fiecare clipă.

De aceea ești și devii tot mai mult lumină, o lumină tot mai mare….pe măsura adevărurilor pentru care arzi și te consumi.

Iar astăzi, fiecare dintre noi, ca niște lumini vii…suntem chemați să Îl întâmpinăm cu dragoste pe Soarele dreptății, pe Cel ce face din noi mărturii ale iubirii Sale nețărmurite.

Câți suntem credincioși…și câți vrem să ne facem credincioși…trebuie să Îl întâmpinăm pe Cel ce ne întâmpină, prin fiecare om, prin fiecare pom, prin fiecare floare, carte și idee…ca să ne bucure.

Un praznic al bucuriei împreună cu Pruncul Iisus, Cel de 40 de zile născut pentru noi dar Care e mai bătrân decât veacurile.

Pentru că maturizarea reală e îmbrăcarea în curăție, în frumusețe, în înțelepciune, în dreapta credință și doxologie, chiar dacă ai cinci, zece, 30 sau 90 de ani.

Și suntem maturi pe cât suntem de Sfinți.

Pe cât dovedim maturitate în credință, în nădejde, în dragoste și în toată viața noastră ascetică și mistică.

Dumnezeu, Cel care ne întâmpină pe noi cu bucurie negrăită, acum și pururea să ne bucure pe noi cu vederea feței Sale, Care e hrana, bucuria și frumusețea noastră veșnică. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Didahiile [diortosire], p. 12-16

Next

A 20-a zi pentru România

4 Comments

  1. OLGA MARINESCU

    „Iar dacă doar un bărbat de 360 de ani…și o femeie de 84 de ani…L-au văzut…L-au sesizat…L-au înțeles…au văzut în Pruncul Iisus, Cel de numai 8 zile după umanitatea Sa…pe Domnul și Dumnezeul lor…înțelegeți cât de minunat lucru e să vedem un copil, un tânăr, un om în prima tinerețe vorbind…și slujindu-I lui Dumnezeu?”8 sau 40 de zile?

    • Inițial, în mod greșit, am scris: 8 zile.

      După care mi-am dat seama de greșeala pe care o făcusem și am corectat: 40 de zile.

  2. Da, mi-am dat seama acum: mai era un loc în care trebuia să schimb…

    Mulțumesc frumos!

    Vă doresc să ajungeți la oboseala mea…în asceza dumneavoastră…ca să vedeți cum e să uitați…sau să greșiți lucruri pe care le știți…foarte bine!

  3. OLGA MARINESCU

    Si eu imi doresc. Blagosloviţi.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén