Predică la Botezul Domnului [2012]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

înțelegem cât de necesară este în viața noastră apa…dacă suntem lăsați fără apă ore întregi…Dacă suntem lăsați să murim de sete și de foame…sub niște dărâmături, la un cutremur…sau într-un loc pustiu…sau aruncați, de o mână criminală, în vreo groapă sau locuință ermetică…

Și când înțelegem cât de importante sunt apa, mâncarea, sănătatea, iubirea în viața noastră…cât de importante sunt pentru viață…atunci când suntem privați de ele…suntem apți să înțelegem, prin luminarea lui Dumnezeu, cât de absolut importantă e apa harului, lumina lui Dumnezeu, pentru setea inimii noastre.

Deșertul este imaginea sufletului distrus, devastat de patimi.

Când ai făcut toate păcatele lumii, când ți-ai distrus viața prin răutate, prin lăcomie, prin nesimțire față de dramele altora…și rămâi singur…căzut la pat…și te simți ca o mașină stricată, abandonată, părăsită de toți…sau ca un pustiu dogorit de chinuri…atunci ai vrea măcar o oază de verdeață, o alinare, pe cineva care să te înțeleagă, să te creadă, să îți plângă de milă…să te scoată din pustiul neiubirii

Lumea era un pustiu…care avea nevoie de Cel care ne-a iubit pe noi mai mult decât pe Sine.

Lumea e și azi un pustiu…dar cu oaze de verdeață, cu pomi frumoși, roditori…în mijlocul unei arșițe sinucigașe.

Și mergem în lumea pustiită de frumusețe…pentru ca să îi propovăduim importanța capitală a Botezului Domnului.

Cel care S-a botezat în Iordan acum 2.000 de ani era Fiul lui Dumnezeu întrupat…și la Botezul Său am aflat că Dumnezeul nostru nu e o persoană ci e în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Mergem cu botezul…botezăm casele…și le mărturisim tuturor creștinilor, cu bucurie, că Dumnezeul nostru e Treime de persoane,El e Dumnezeul dragostei care ni se descoperă.

Botezul e la Iordan…pentru că Iordanul înseamnă coborâre…E locul unde a coborât, în apă, Domnul, pentru ca să dezvăluie taina că Dumnezeu e Treime.

Și de aceea vine Dumnezeu spre om: pentru că El este iubire.

El nu stă departe de noi!

El nu este indiferent față de noi!

Ci noi, cei atât de copilăroși la minte, nu sesizăm prezența Lui pretutindeni…nu vedem suflarea Lui de viață peste tot…nu vedem îmbrățișarea Lui în fiecare clipă.

Am întâlnit mulți oameni în viață care mi-au spus că nu Îl simt pe Dumnezeu…că nu au nicio certitudine din partea Lui…

Și m-au sfâșiat interior…m-au îngrozit mărturiile lor…pentru că le vedeam părăsirea…le vedeam orbirea, indiferența, necurăția…adică tot atâtea cataracte pe ochii inimii lor.

Pentru ca să te luminezi duhovnicește, pentru ca să vezi pe Dumnezeu și pașii Lui în istorie, trebuie să te curățești de patimi.

Trebuie să te plângi…pentru ca să Îl vezi.

Și apa Botezului, Sfânta Agheasmă a acestei zile…vine ca o ploaie binefăcătoare în arșița sufletului nostru.

Iar noi putem să înțelegem ce e pământul gol de apă…atâta timp cât din luna august a lui 2011…și până astăzi, în ianuarie 2012…am avut parte de foarte puține precipitații…nu a nins deloc în mod serios…și a plouat lacunar.

Pământul…acum…seamănă cu sufletul nostru: e avid de apă.

Grâul are nevoie de apă și de soare pentru ca să încolțească și să se înfrățească sub pământ…Iar noi cum am putea să creștem duhovnicește și să ne înfrățim cu adevărat unii cu alții, să ne împrietenim dumnezeiește, dacă nu avem în noi apa și căldura lui Dumnezeu, adică slava Sa?

Sfânta Agheasmă ne curățește, ne luminează, ne sfințește…

Bând apa aceasta plină de har…retrăim clipele Botezului nostru…sau, mai degrabă, consecințele veșnice ale acestor clipe eclesiale/ bisericești prin excelență.

Apa aceasta, plină de harul lui Dumnezeu, a fost cea prin care am murit și am înviat întru Domnul, ne-am umplut de frumusețe, de slavă dumnezeiască…

Și când ajungem în boală, când ajungem la Sfântul Maslu și la dorința de vindecare…căutăm tocmai harul iertării lui Dumnezeu, intrarea în relație cu Dumnezeu…din care ieșind prin păcat…ne-am îmbolnăvit sufletul și trupul nostru…

Iar 2012, fiind declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca an al Sfântului Maslu și al îngrijirii bolnavilor, ne dă să conștientizăm și mai mult nevoia de viață, de viață duhovnicească…fără de care viața trupului e o nefericire perpetuă.

La prima vedere…crezi că poți trăi fără Hristos euharistic, fără Sfântă Agheasmă, fără Sfintele Moaște, fără iertarea de păcate…într-un cuvânt: fără Biserică. Însă roadele ruperii comuniunii cu Biserica sunt catastrofale…

Acolo unde nu e harul Bisericii, unde nu e lumina Evangheliei, unde nu e ajutorul Sfinților e multă tânjire după frumusețe, după lumină, după curăție…

Oamenii caută, în toate surogatele fericirii, împlinirea lor…însă împlinirea omului e, în primul rând, eclesială, e viața în Biserică, viața cu Dumnezeu ca membru viu al Bisericii Sale Ortodoxe.

Greul și fericirea se îmbină în viața noastră ortodoxă, așa cum se îmbină medicamentul cu răbdarea, cu suportarea bolii…Ca să te curățești de patimi trebuie să lupți zilnic împotriva lor…și să te ridici mereu din căderile tale…după cum o singură intervenție chirurgicală, uneori, nu e de ajuns pentru a vindeca un complex de boli…

Numai doctorii geniali știu să facă operații complicate și, la prima vedere, imposibile, după cum, la fel, de mari patimi, de complexul de patimi te scapă doar sfaturile și iubirea și experiența unor Părinți duhovnicești foarte abili în lupta cu bolile sufletului.

Nu e de ajuns, așadar, să vrei să fii sănătos…ci trebuie să și poți să fii sănătos.

Iar sănătatea mântuirii se primește în dar, ca dar al luminii Treimii, prin care ne facem purtători de Dumnezeu și fii ai lui Dumnezeu, îndumnezeiți prin slava Sa.

Și de ce bem astăzi apă sfântă? Pentru că Biserica ne reamintește, ca și la Sfânta Euharistie, că vindecarea înăuntrului nostru este adevărata bucurie.

Dacă în noi e bucurie…atunci e praznic. Dacă nu e bucurie…praznicul nu ne găsește în apele noastre…ci în suferință, în durere…în tânjirea după sănătatea duhovnicească a inimii.

Hristos Domnul a coborât în Iordan și „a zdrobit capetele balaurilor în apă”, se spune într-o cântare a zilei. Pentru că în apa Botezului El i-a învins pe diavoli în locul nostru…și ne-a scos de sub stăpânirea lor…ne-a scos din pustiul lor…și ne-a introdus în grădina bine înmiresmată a Bisericii.

Bineînțeles că nu trebuie să ne împingem să luăm Sfânta Agheasmă (și televiziunile noastre vor da câteva mostre în acest sens, probabil, și anul acesta)…dar trebuie să ne grăbim spre mila și iertarea lui Dumnezeu, pentru ca să simțim cum se coboară, cum curge și în noi apa Iordanului, aceasta, sfințită de Dumnezeu prin noi.

Și cei care aveți Sfântă Agheasmă și din anii anteriori știți că apa aceasta nu e sfântă pentru că am băgat noi mâna și crucea în ea…ci pentru că harul lui Dumnezeu s-a coborât în ea prin mâinile noastre nevrednice.

Ea e mărturia sfințeniei lui Dumnezeu pentru noi, cei care vrem să consumăm minuni și, mai puțin, să ne cutremurăm în fața Dumnezeului nostru, Cel care e Preaminunat în ochii noștri.

Dumnezeu să ne umple de slava Sa, prin gustarea și stropirea cu apa aceasta sfințită…pentru că Dumnezeu S-a coborât la noi, ca să Își facă locaș în noi. Amin!

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [49]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 2
9
, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48.

Our greek font.

***

Acquiring of virtues and the sight of the light are those that lead us to unpassion, for Symeon, and no waivers as such at certain things or passions, that not lead us immediately to something positive, to our fill by grace[1].

For our Father the unpassion is a filling of grace, of something concrete from point of view spiritual and is not a ontological negative state.

Putting in antithesis of the various virtues and states which we have here does not than take out in relief difference of holiness of some and of others.

Symeon knows and the beginning of virtues and their completeness for that he traveled all this interior process and he knows to talk about it in fidelity mode.

His demarche is that known to us the fact, that some spiritual states are in our power to achieve, to live and others are divine gifts[2].

What is dw/ro,n Qeou/ [the gift of God] can not be experienced unless it God gives us, after what we exercise in the virtues that make us proper to the charismata[3].

Thus standing the things, Symeon shows that the perfection of virtue is „of the men who walk in the light[4] and those who are unpassioned and perfect are those who have overcome, in perfect mode, the demons in their being[5], dressing in brilliant [lamprw/j] face in th.n zwhfo,ron tou/ Kuri,ou ne,krwsin [killing of-life-bearers of God][6].

The death about that Symeon speaks here, this death which it brings the divine brightness, the divine light in our being is the true definition of unpassion.

 vApa,qeia is not a state of interior insensibility in mystical symeonian theology, a kind of petrification of our feeling, in which we do not react interior at any stimulus from outside or from within us.

But the unpassion at Symeon is a charismatic state, coming behind of a real killing of passions from our being, that consists in our filling by the light and the happiness into it.

Symeon speaks about unpassion as about the divine state in that we are filled by all the good from part of God and in which He gives us in abundant [dayilw/j] mode and unceasing  [avdialei,ptwj] the incorruptible delight and eternal [th.n a;fqarton trufh.n kai. ave,naon][7].

For our Father the unpassion is a charismatic state that occurs in history and not in outside it, but it represent a filling of us by grace.

The characteristics of unpassion are at Symeon avrrh,tou cara/j [unspeakable joy][8], our decorating with avrrh,tw| do,xh| kai. avstraptou,sh qei,a| stolh/| [un unspeakable glory and with a divine bright garment][9], in so kind that, those who live this divine state refeel it as to. polu. ba,roj th/j do,xhj [a great weight/ burden of glory][10], of divine [glory].

The positivity of unpassion and the fact that it represent a filling of light and not a notable absence of interior reactions, emerges, we believe, sufficient of markedly from the following passage, where Symeon speaks about interior unification of man lived in this state of holiness: „when the human desire [h` evpiqumi,a tou/ avnqrw,pou] was filled with all these (of the divine light), uniting [sugkraqe,n] the whole irascible [qumiko.n] part with rational [logistikw/|] part and lustful/ willing  [evpiqumhtikw/|], then the three make one in the sight of the light of trinitarian oneness [triadikh/j e`na,doj] and into this they know their Master’s own delight. 

For then will no longer recognize at all their threefold division, for they will be in all one[11].


[1] SC 129, The Ethical Discourses, IV, 67-84, p. 12-14 /Ică jr. 1, p. 221.

[2] Idem, The Ethical Discourses, IV, 89-96, p. 14 / Idem, p. 222.

[3] Idem, The Ethical Discourses, IV, 94-96, p. 14 / Ibidem.

[4] Idem, The Ethical Discourses, IV, 120, p. 16 / Ibidem.

[5] Idem, The Ethical Discourses, IV, 135-137, p. 18 / Idem, p. 223.

[6] Idem, The Ethical Discourses, IV, 137-138, p. 18 / Ibidem.

[7] Idem, The Ethical Discourses, IV, 257-259, p. 26 / Idem, p. 226.

[8] Idem, The Ethical Discourses, IV, 260, p. 26 / Ibidem.

[9] Idem, The Ethical Discourses, IV, 264-265, p. 26 / Ibidem.

[10] Idem, The Ethical Discourses, IV, 268-269, p. 26 / Ibidem.

[11] Idem, The Ethical Discourses, IV, 424-429, p. 38 / Idem, p. 231.

O mai bună imagine a disciplinei

„Să ne păstrăm mintea nevătămată de frici, de griji, de pericole reale sau imaginare”, ne îndeamnă părintele Dorin Picioruş, în prima sa predică din acest an.

Am sentimentul că a definit cu exactitate efortul ascetic cel mai actual, cel mai stringent necesar într-o lume care, prin tot ce produce (imagine, sunet, relaţii interumane), are un singur scop: să te înfricoşeze.

Într-o Paideuma cu atâtea foşnete dubioase e greu să ştii dacă ceea ce faci, ce gândeşti, ce scrii este revelaţie, inspiraţie sau înşelare. Aproape ai crede că este mai bine să taci.

Dar oare asta vrea Domnul de la mine?

Ar trebui să ies să mă plimb. Sau să slujesc în continuare familia, înlocuindu-i pe cei exasperaţi. O făptură sensibilă, pe care o iubesc, nu se poate desprinde de eşecul serbării de la şcoală.

Copilul a fost pur şi simplu dat afară din „sărbătoare”, fiindcă îl apucase plânsul, iar învăţătoarea i-a spus mamei că îi strică serbarea, aşadar să plece amândouă!

Este oare mai importantă o serbare de clasa întâi, unde toţi cântă fals (nu s-a deprins încă „regula”), decât un suflet de copil şi de mamă?!

Chiar meritau sacrificaţi, pentru o mai bună imagine a disciplinei?!

Înveţi să supravieţuieşti doar atunci când nici un eşec nu îţi mai consumă bucuria de a trăi.

Ei da, n-a ieşit cum visam, ba chiar am făcut-o de oaie.

Şi ce dacă?

Priveşte icoana Domnului nostru Iisus Hristos, nu-i aşa că-ţi surâde? Dacă ai reuşit să-L amuzi pe El, a meritat să trăieşti grandioasa ta neizbândă.

Ieşi în aerul rece şi fă doi paşi.

Simţi braţul Său înconjurându-ţi umerii?

Acesta este succesul tău, plimbarea cea mai neaşteptată cu Mirele. Simţi cum viaţa are iarăşi gust, cum peisajul îşi recapătă culorile. Cheamă-L doar, nu va pretexta că este obosit de-atâţia musafiri, că are de scris ceva nou, că-L dor picioarele…

Iată-L, te aşteaptă la uşă, etern Cavaler, pregătit să te însoţească în tristeţea ta. Când te vei întoarce, ea va fi dispărut, căci nu-ţi vei aminti decât vorbele Lui de dragoste…

Ai încredere.

„Dumnezeul nostru ne va lumina să înțelegem ce să facem, ce să spunem, cum să ne mișcăm în pustia din noi…și în pustia acestei lumi”, mai spune minunatul părinte Dorin.

Elena Frandeş

Un singur frumos…și 21 de milioane de urâți

Dan Puric, Despre omul frumos, București, 2009, 173 p.

Dedicată părintelui Iustin Pârvu, p. 6/ „România este o țară neodihnită”, p. 10/ Copilăria și-a făcut-o la Nehoiu, p. 13/ Bătrâna care a dus în America un pietroi de râu de dor, p. 17/ „Dorul era inima omului frumos, iar bolovanul era România eternă”, p. 18/

Neuitarea binelui, p. 20/ părul mare, Ibidem/ iedul Berciul, p. 21/ „mai tare decât adevărul e credința”, p. 23/ Moștenire de la tatăl său: mâinile, tandrețea și privirea melancolică, p. 24/ „Simplitatea este un privilegiu”, Ibidem/ De la mamă: umorul și arta, p. 25.

De ce are bărbatul logică „absurdă”, p. 26? Eu nu am găsit nimic absurd…în logică…/ De ce e bărbatul stupid în fața femeii, Ibidem? De unde acest complex de inferioritate în fața ei? De ce încearcă autorul să își supradimensioneze persoana mamei sale? De ce nu vrea să fie obiectiv cu el, cu părinții și cu trecutul său?

Poporul lui Eminescu nu a murit în pușcăriile comuniste, p. 31, ci a supraviețuit masacrului/ Caragiale nu a vorbit despre turpitudinea neamului în esența lui, p. 31-32…ci despre caricaturi umane individuale/

Luciditatea lui Eminescu, p. 32.

Și după ce a spus în p. 31 că românii au devenit dintr-o nație o populație, în p. 32 autorul spune că românii au o profunzime lucidă și nu sunt epidermatici.

Citează, ca peste tot, fără ca să nuanțeze, să explice ceea ce citează. Și de ce trebuie să mai citeze, dacă poate să spună, în cuvintele sale, ce vrea să spună?

Concentrarea pe ce se mai poate construi, p. 39.

Dan Puric laudă pe cei închiși în pușcărie în masă…deși nu toți au ieșit Sfinți din închisori…Iar, pe de altă parte, toți românii autentici…par să fie numai „foștii legionari”…În afara închisorilor n-au trăit…Sfinți în România?

Ce nu se cam spune de obicei e aceasta: unii au supraviețuit închisorilor cum au putut…pe când alții s-au sfințit în închisori și după aceea. Trebuie să vedem ce au făcut ortodocșii care au trecut prin închisoare în și după aceea…pentru ca să îi judecăm obiectiv. Ce au făcut cu ei înșiși?

Pentru că sfințenia e personală…și nu o realitate de masă.  Iar închisoarea nu e pentru toți o izbăvire

Autorul face din orice întâlnire de reținut o melodramă grețoasă, pentru că îți bagă sentiment în ea până o face manea.

Ca să convingi cu un exemplu trebuie să nu îl forțezi.

Iar Dan Puric literaturizează lucrurile care se petrec în viața lui până le face mitologice…adică până le falsifică naturalețea.

Însă maneliștilor sentimentali nu le place să gândească…de aceea au nevoie de Dan Puric ca să le aducă un plus de vigoare sentimentală.

Ce fel de oameni îi cumpără cărțile lui Dan Puric…de plăcere?

Nucul lui Mircea Platon, p. 55/ Cum să impunem, p. 55-56, un conducător în democrație, în afară de votul electoral? Să îl impunem cu forța…și să-i omorâm pe toți cei care nu sunt de acord cu el?/ Nu, România nu se autoconduce!, p. 56. Numai cei care trăiesc în visul lor paralel cu realitatea…cred acest lucru. Tocmai de aceea nici nu vin să voteze…și permanentizează starea de ambiguitate electorală.

Laude exagerate aduse lui Platon și Hurduzeu, p. 72/ „doina este suferința fără pauză”, p. 78/ Eminescu este un scriitor explicit ortodox, p. 93, numai că nu mulți au cultura lui ca să își dea seama de acest lucru/ Nu doar bătrânii neamului nu pot să uite frumusețea neamului nostru, p. 97! N-o uită niciunul care o cunoaște…Și asta înseamnă că nu o uită nici cei care nu sunt români…dar ne-au cunoscut într-un fel anume…

Din tot ce citează, autorul pare să aibă citiri…nu și aprofundări. Și e mai ușor, e adevărat, să frunzărești cărți pentru a-ți extrage citate…decât a săpa în cărți pentru a-ți forma propria ta gândire.

Dacă Dan Puric ar fi fost un gânditor ortodox autentic cred că mi-aș fi dat seama

El este însă unul care și-a însușit o sumară cunoaștere teologică pe care o amestecă cu viața sa palpitantă și rezultă…și cărți

Poveștile nu țin loc de gândire…ci înseamnă evitarea logicii/ a expunerii riguroase.

Minte sau rațiune e tot una în Ortodoxie, p. 100/ Și când nu citează riguros…autorul se zice că plagiază pe cei citiți…sau îi fură

Și Dan Puric îi cam fură la idei pe mulți în cărțile și discursurile sale…și le dă anonime…Și oamenii nu se cam prind de acest lucru…pentru că nu au cultură prea multă.

Mai pe scurt: și autorul…și cititorii…se cam mint pe ei înșiși. Bravo lor?!

Despre nașul Dan Gabrielescu, p. 113/ Canonizările, p. 141…ca și când ele ne-ar rezolva, în mod automat, împăcarea cu noi și cu trecutul nostru.

Câți dintre cei canonizați recent de Biserica noastră sunt cunoscuți de popor? Câte cărți s-au scris despre ei?

Vrem noi canonizări…ca și când i-am ști pe toți cei din vechime…sau ca și când am fi rezolvat toate necunoscutele despre cei pe care îi dorim canonizați.

De unde atâta grabă…la oameni care nu fac nimic esențial pentru Biserica lor?

Autorul ne promite canonizarea Sfinților închisorilor comuniste în nici 10 ani, p. 143. Afirmație făcută în octombrie 2008

Voievodul acesta ortodox se numește Iustin Pârvu”, p. 144? Nu e prea mare exagerarea?

Nu a protestat părintele Iustin că e crezut sfânt și voievod al românilor?

Cred că primul lucru pe care ar fi trebuit să îl facă e să îi ceară autorului să facă o notă de subsol…în care să spună că cel elogiat…nu e de acord cu ce se spune despre el

Gheorghe Ceaușu, la final, crede că Dan Puric e un om providențial, un om așteptat de poporul român, p. 163.

Dar ce face Dan Puric atât de neașteptat pentru România și pentru Ortodoxie, dacă ia ideile altora, muncite…și le face „propria-i gândire”?

Era așteptat…ca să facem bani cu el?

În ce constă noutatea asta năucitoare, pe care nu o văd nicăieri?

În concluzie: Dan Puric e „singurul om frumos” al României, apare până și pe copertă…deci: ce ne mai trebuie alții?! Avem unul și gata!

Însă, pentru mine, e năucitor cultul personalității născut în jurul lui Dan Puric…în urma la doar doi-trei ani de apariții publice.

Chiar atât de puțin vrea România și Ortodoxia românească de la un vorbitor public?

Dacă ni se cântă în strună…pe două-trei idei…nu contează dacă n-are nicio operă în spate?

E bun doar cine ne lingușește păcatele și…micile așteptări?

Despre numele lor

Avem doar același nume…deocamdată

Mulți scriu Picioruș (numele meu de familie) ca să ajungă la mine, la nivel online și…ajung la alții care au același nume.

Cu siguranță, la origine, toți aparținem aceleiași familii.

Însă, în fapt, nu ne cunoaștem…dar ne mișcăm în același online…

De aceea căutându-mă…poți să dai de alții, cu același nume…dar pe care nu-i cunosc

Astfel…Adreea Picioruș se ocupă de machiaj…și locuiește tot în București. Bucătarul Picioruș de la Moșoaia gătește sarmale multe.

Andrei Picioruș e din Târgoviște și a studiat și în Italia. Ilie Picioruș e procuror, pe când Cristina Picioruș a făcut o crimă oribilă.

Andreea Ruxandra Picioruș lucrează la Adevărul și e din Craiova, pe când Marti Picioruș e din Drobeta Turnu-Severin și locuiește în București.

O găsim și pe Alina Picioruș pe Facebook, Mioara Picioruș locuiește în Baia de Aramă, Romelia Picioruș locuiește în Ploiești, Raluca Picioruș, Mirela Picioruș, Olga Picioruș, Diana Picioruș a studiat la Cluj-Napoca…și tot pe Facebook am găsit-o și pe Luciana Picioruș.

Andrei Picioruș, născut pe 1 noiembrie…eu pe 31 octombrie dar înregistrat pe buletin la 1 noiembrie…Elena Luminița Picioruș e din Drobeta-Turnu Severin, Marcela Picioruș e din Tulcea, Ștefan Picioruș e din Sibiu, Petrișor Picioruș a făcut Politehnica la București, iar Bogdan Picioruș din București locuiește acum în Turnu Măgurele.

Ștefan Picioruș a făcut medicină veterinară, Mariana Picioruș e din Târgu-Bujor, județul Galați, Ștefan Picioruș e din Plopeni și locuiește în București, Viorel Picioruș e amator de muzică…

Laurian Picioruș, Irinel Picioruș e căsătorit cu Mirela Simona, Tania Picioruș a terminat liceul, Anica Picioruș e în Tulcea, Mădălina Picioruș e în Iași, Oana Picioruș e tânără, Alexandru Picioruș a lucrat pentru Google, Napoleon Picioruș s-a născut pe data de 22 iunie 1969 în Tulcea.

Oto Picioruș e în Iași, Violeta Carmen Picioruș e din Galați și locuiește la București, Victor Picioruș știe engleză și italiană, Dan Picioruș e din Roșiorii de Vede și locuiește în București, Victor Picioruș e din Slănic, Andrei Picioruș e din Târgoviște, George Picioruș e din Tulcea…

Daniela Picioruș, Cristina Picioruș, Ana Picioruș, Demis Gheorghe Picioruș e căsătorit cu Romelia Picioruș, Mery Lory Picioruș e din Craiova și locuiește în Grecia, Gabriela Picioruș a făcut Dreptul la București.

Dănuț Picioruș, singurul care a luat legătura cu noi, la nivel online, din marea familie Picioruș, trăiește în Germania, în Landshut. Cici Picioruș trăiește în Anglia și e căsătorită.

Marcel Andrei Picioruș, Alexandru Picioruș, Georgeta Eugenia Picioruș locuiește în Ploiești…

Nu știu câți suntem la nivel online care purtăm numele de Picioruș…însă singurii din familia mea prezenți la nivel online sunt eu și soția mea.

Astfel nu ne puteți încurca cu nimeni altcineva…care poartă același nume.

Însă, pe de altă parte, aș dori să cunosc pe oricine dintre cei nominalizați…sau pe alții neprezenți la nivel online, care au același nume cu mine.

Și asta pentru că am nevoie de cunoștințele lor despre numele pe care îl purtăm și despre rădăcinile familiei lor…pentru ca să tragem concluzii și mai punctuale despre trecutul nostru.

Care e comun

Continuarea începutului

  • Paul Goma, după cum s-a format obiceiul, ne-a dăruit Jurnalul său pe 2011. Integral, în PDF, 2881 p. Downloadabil de aici.
  • Dr. Virginia Popović, Poesis și Mathesis în poezia lui Ion Barbu, teză doctorală, Novi Sad, 2011, în PDF, 257 p.
  • Ediția romano-catolică a Sfintei Scripturi, în limba română, proiect online. În lucru.
  • Începutul e mereu o continuare.
  • Pentru că Firefox 9.0.1 are defect, la editare, Vizualul…și anume preluarea de conținut din Word…edităm, până la remediere, pe browserul Maxthon 3.
  • Ce nu se începe cu rugăciune sfârșește prost.
  • Gradul de alcoolemie la volan, amenzile și punctele de penalizare în trafic.
  • Margaret Thatcher (premier britanic), când a intrat în funcție: „Pot să îmi folosesc lucrurile personale şi propria veselă. Voi plăti pentru masa de călcat şi alte lucruri. Avem suficiente lenjerii pentru o singură cameră pe care o folosim”.
  • Colecția online de manuscrise teologice a Academiei Teologice din Moscova.
  • Vă dorim numai bine pentru 2012 și să vedem…ce mai putem face pentru dumneavoastră și în acest an!