Zi: 1 februarie 2012

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55.

***

Și se continuă vorbirea Domnului și în versetul al 11-lea…

În care le spune și ne spune ceva foarte important și anume: că Biserica se va extinde…și că toți credincioșii…și că toată lumea poate să devină credincioasă și supusă/ roabă a Domnului.

Fiindcă toată lumea poate să vină și să intre în Biserică…

Și iată ce le spune Domnul…și ne spune și nouă în același timp:  Lego de imin/ Și vă spun vouă…oti polli apo anatolon che dismon ixusin/ că mulți vor veni de la răsărit și de la apus che anaclintisonte/ și vor ședea la masă  meta Avraam che Isaac che Iacov en ti Vasilia ton Uranon/ cu Avraam și Isaac și Iacov în Împărăția Cerurilor…în Împărăția lui Dumnezeu…

Și aflăm de aici că Împărăția lui Dumnezeu este Împărăția Sfinților…

Și că Împărăția lui Dumnezeu înseamnă să te aduni…să te pui la un loc…să fii la un loc cu toți Sfinții…începând din Vechiul Testament și până acum.

Și, totodată, că Împărăția lui Dumnezeu este locul unde trebuie să ajungă toți credincioșii Bisericii.

Pentru că Biserica este compusă și poate fi compusă din reprezentanți ai tuturor neamurilor pământului.

Dar ca să stai împreună în Împărăția lui Dumnezeu, cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov…trebuie să stai prin credință, prin fapte bune și sfințenie cum au stat și aceia.

În sensul că ei au crezut în lucruri care nu erau palpabile.

Și ne referim acum la primii Părinți ai lui Israel, la Avraam, Isaac și Iacov, cărora, ca și lui Moise…li s-a vorbit despre țara „unde curge miere și lapte”[Ieș. 3, 8]…și care este o exprimare duhovnicească profundă a Împărăției lui Dumnezeu.  

Lucru pe care îl afirma într-o carte a sa Sfântul Chiril al Alexandriei. Căci spunea el, pământul unde curge miere și lapte, pământul făgăduinței, reprezintă pe Prea Sfânta Treime.

Și mierea și laptele, Fiul și Duhul Sfânt vin din Tatăl, din pământul făgăduinței, Unul prin naștere iar Celălalt prin purcedere.

De aceea Împărăția lui Dumnezeu este pământul făgăduinței…unde Treimea – adică Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – este bogăția, frumusețea și moștenirea celor care au crezut în lucruri invizibile/ nevăzute…dar pe care Dumnezeu le-a promis, prin Sfinții Săi, poporului lui Israel și apoi Bisericii Sale Ortodoxe.

Versetul al 12-lea ne vorbește despre drama lui Israel…despre drama fiilor Împărăției/ i ii tis Vasilias.

Și, bineînțeles, fiii Împărăției de aici erau evreii…

Ei trebuiau să creadă cu toții în Mesia…pe Care Îl așteptaseră…Și pe Care Părinții lor cei Sfinți Îl propovăduiseră…

Ce se întâmplă însă cu fiii Împărăției?

Ecvlitisonte…vor fi aruncați/ îndepărtați…

Unde?

Is to scotos to exoteron…în întunericul cel mai din afară.

Scotos…întuneric…darkness…

Întunericul cel mai din afară…

Din afară…adică mai presus de tot ce se poate înțelege ca fiind întunecime spirituală…întunecime a păcatului…

Pentru că ei vor fi în întunericul nevederii lui Dumnezeu…Vor simți acut lipsa harului lui Dumnezeu din ființa lor.

Și acesta e întunericul: necomuniunea cu slava lui Dumnezeu!

Asta însemnă a nu fi în Împărăția lui Dumnezeu!

Și a nu fi, așadar, în comuniune cu Dumnezeu înseamnă a fi în întunericul cel mai din afară…adică acolo echi este o claftmos che o vrigmos ton odonton/ unde este plângerea și scrâșnirea dinților.

Acolo va fi singurătatea singularizantă…pentru că ei nu vor avea comuniune cu Dumnezeu și nici între ei.

Însă fiii Împărăției, care vor fi aruncați afară, în întunericul cel mai din afară, nu sunt numai evrei…ci și creștini…

Creștinii care se comportă ca niște păgâni…care trăiesc ca niște păgâni…care trăiesc într-o indiferență crasă…

Adică nici noi nu suntem mai breji[1] decât evreii, dacă, cu toate că Îl primim pe Domnul…Îl primim prin credință, Îl primim în Euharistie, Îi simțim puterea în toate slujbele Bisericii…dacă Îl vedem, Îl simțim, Îl cunoaștem…dar Îi întoarcem spatele prin păcate pentru care nu ne pocăim.

În atare situații nici noi nu suntem mai buni decât aceia cărora Domnul le plângea de milă….evrei sau păgâni…

Pentru că făcând așa ne împotrivim propriei noastre mântuiri.

Și astfel, Domnul mărturisește lucruri importante aici și anume: că adevărata credință e cea care îi mântuiește pe oameni…și că adevărata credință este identică cu credința tuturor Sfinților Bisericii…și că, pentru a fi fiu al Împărăției, trebuie să te poziționezi cu totul spre Dumnezeu…în relația cu Dumnezeu…

Trebuie să vezi și să dorești viața veșnică.

Trebuie să vrei să fii cu toți Sfinții…pentru că aceasta este izbăvirea ta de întunericul cel mai din afară.

Versetul al 13-lea vorbește despre faptul că credința…credința sutașului a fost mântuitoare pentru sluga sa…

Pentru că Domnul îi zice: Ipaghe, os epistefsas ghenitito si/ Du-te, [și] să ți se facă ție după credința ta!

După credința pe care o ai…

Și în finalul versetului…se spune că slujitorul lui s-a vindecat…în ceasul/ ora aceea…

Adică atunci când Domnul a binevoit minunea vindecării lui.

Și de aici ni se dă să înțelegem că cuvântul și voia Domnului sunt mântuitoare în mod imediat.

Există pentru ziua de azi și o a doua Evanghelie rânduită spre citire…dar pe care noi am mai comentat-o la nivel online…pentru că e vorba de In. 17, 1-13[2]…

De aceea ne-am ocupat numai de aceasta, de la cap. 8 din Matei…

Avem așadar, cum nu se poate mai bine, discuția despre credință la început de vară…de vară călduroasă, cum este cea de acum…pentru ca să înțelegem că nu se poate să mergem în viață fără a ne încrede în Dumnezeu, adică în puterea și lucrarea Lui…chiar dacă toate lucrurile ni se par împotrivă.

Căldura de afară, prețurile mari, sărăcia sau boala noastră par, în această clipă, lucruri de netrecut.

Însă…credința mare în Domnul…credința totală în El…că El este Cel care ne poate trece peste toate aceste bariere, indispoziții sau slăbiciuni ale firii noastre…ne face să înțelegem că nu există fragment din viața noastră…nu există parte din viața noastră…în care Dumnezeu să nu fie prezent…și în care El să nu Își manifeste puterea Sa.

Dar Dumnezeu ne lasă în neputințe, în dureri…pentru ca să ne înțelegem slăbiciunile noastre. Iar noi avem o mare, mare nevoie de mila Sa…

Și, în același timp, Dumnezeu ne umple de bucurii și de fericiri dumnezeiești și pământești, pentru ca să ne dea un spor/ un imbold spre mai mult…spre mai multă credință și încredere în El.

Și toate aceste lucruri făcute de Dumnezeu cu noi înseamnă pedagogia Lui dumnezeiască în viața noastră.

E un lucru uluitor ceea ce am aflat astăzi și ceea ce am repetat, am adâncit acum…Și anume credința sutașului, a centurionului roman…

Pentru că e prezentă aici, în credința sa, deopotrivă, adânca sa umilință în fața lui Dumnezeu dar îmbinată cu o mare îndrăzneală în Dumnezeu…

Dumnezeu pe Care nu Îl cunoaște prea bine…dar față de Care are mare reverență….mare evlavie…

Și iată cum un om cu cunoștințe reduse în materie de teologie, de revelație dumnezeiască…se raportează cu toată ființa la Domnul, la Chirios, la Domnul nostru…se raportează frumos, adânc, plenar…și Domnul îl receptează cu toată deschiderea.

Fiindcă era un om foarte sincer…

Mai sincer decât tot Israelul.

Și acest lucru este debusolant…și la el trebuie să ne gândim noi…cei care în anumite momente credem că am făcut totul pentru Dumnezeu…fapt pentru care cerem/ invocăm „nevoia” de a ni se da decorații duhovnicești din partea lui Dumnezeu…

Noi, cei care vrem daruri dumnezeiești și minuni în viața noastră, trebuie să ne întrebăm dacă noi, în infatuarea noastră, crezând că am făcut totul…am făcut oare unu la sută din voia lui Dumnezeu?

Și cred că fiecare dintre noi trebuie să stăm, să ne analizăm cu smerenie…și să observăm că nu suntem atât de proprii lui Dumnezeu așa cum credem de fapt.

Chiar dacă de la El primim tot felul de daruri…și suntem în preajma Lui întotdeauna…

Și noi, preoții, simțim de multe ori atunci când slujim în fața Domnului…câtă puținătate umană reprezentăm, cât de mici suntem pe lângă imensitatea bogăției de milă și de har a lui Dumnezeu.

Și acest lucru…starea în fața Lui…te face să te simți mic. Să te simți ceea ce ești, de fapt…

Și să vezi cum Dumnezeu te poartă, te ține în palmele Sale…

Și cum El este tăria noastră, cum El este ciomagul bătrâneților noastre, cum este vlaga pe care o avem în oasele noastre.

Știți și dumneavoastră acest lucru…La un moment dat ne simțim foarte obosiți, foarte stresați, însingurați, cu lehamite față de viață…sau cu neputința și nedorința de a mai face vreun lucru…

Oboseala, ispitele, stresul se adună…

Și cu toate acestea…dacă ne lăsăm purtați de Domnul nostru…dacă ne lăsăm în voia Domnului…și observăm modul cum ieșim din această stare…de lehamite, de torpoare[3]…de lehamite pentru acțiune…vedem că în adâncul nostru începe să licărească iubirea de Dumnezeu, voioșia…

Pentru că suntem cu El…de aceea și simțim întărirea Lui…deși noi suntem foarte epuizați…

Și acesta, ajutorul Lui, ne face să nu cădem în deznădejde!

Și e foarte ușor să cazi când ești bolnav…când ești paralitic, când ești țintuit la pat…Sau când ești sărac…când nu ai niciun sprijin…

E foarte ușor să păcătuiești în aceste stări…

E foarte ușor să-ți iei gâtul…

E foarte ușor să faci lucruri reprobabile[4]….de care apoi îți pare rău…

Câteodată este atât de subțire acest prag dintre bine și rău încât observi, că de nu ne-ar ține Domnul am face cele mai mari grozăvii într-o secundă.

Am face imediat ceea ce dracii ne tot sugestionează…

Căci fiecare dintre noi suntem tentați să spunem una, să facem alta, să ne răzbunăm, să fim ipocriți, să fim lași, să fim orbi la sensibilitatea umană.

De aceea, privită din interior, viața noastră ortodoxă este o povară imensă. Este o durere imensă. O durere plină…de frumusețe…dar în același timp o durere imensă…

Și pe aceasta însă nu o purtăm singuri ci împreună cu Dumnezeu.

Și de aceea fericiți sunt cei care observă, înțeleg, conștientizează faptul că Dumnezeu e Cel care ne poartă cea mai mare parte din povara noastră!

Că El ne ajută să trecem (un suspin adânc al vorbitorului)…cu bine în fiecare clipă a noastră, a vieții noastre…

Că El ne ajută să trecem peste necazuri, neîmpliniri, ispite…inconveniente[5]…

De aceea vă urăm în această zi…vă dorim în această zi…și în această săptămână…să vă bucurați dumnezeiește…așa după cum vă dorim întotdeauna…

Pentru că bucuria este starea corectă, adâncă, de normalitate a ființei noastre…

…Și să cugetați…să cugetăm…la ce înseamnă să fii credincios…Adică să te lași în voia lui Dumnezeu…ca El să Se apropie de tine și să te vindece de toate neputințele tale…

Dumnezeu să vă binecuvinteze cu multă pace și bucurie dumnezeiască!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin!

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48.

***

Zi numai cu cuvântul! Predică la Duminica a 4-a după Rusalii. Vindecarea slugii sutașului [Mt. 8, 5-13]

Monon ipe logo∙ Zi numai cu cuvântul! [Mt. 8, 8, GNT]

Iubiții mei[1],

Evanghelia din ziua de astăzi, din duminica de astăzi…din Duminica a 4-a după Rusalii…este cea de la Matei 8, 15-13…unde avem de-a face cu vindecarea slugii sutașului…

Iar cuvintele cu care am introdus acest cuvânt, această predică a noastră de astăzi, sunt emblematice…sunt însăși esența credinței acestui sutaș, care vine la Domnul nu pentru sine ci pentru sluga sa, care era paraliticos [Mt. 8, 6]…care era paralitică/ slăbănoagă.

Vom da citire, mai întâi, Sfintei Evanghelii de astăzi, potrivit ediției BOR 2001, traducerea ÎPS Bartolomeu Anania…pentru ca apoi să adăstăm asupra textului…ca să înțelegem anumite semnificații ale Evangheliei de astăzi.

„5. Pe când intra în Capernaum s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L

6. și zicând: „Doamne, servul meu zace slăbănog în casă, cumplit chinuindu-se”.

7. Și Iisus i-a zis: „Voi veni și-l voi vindeca”.

8. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci zi numai cu cuvântul și servul meu se va tămădui.

9. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun unuia: Du-te! și se duce; și altuia: Vino! Și vine; și robului meu: Fă asta! Și face”.

10. Auzind acestea, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: „Adevăr vă grăiesc, nici în Israel, n-am aflat atâta credință!

11. Și vă spun Eu vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor ședea la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob în împărăția cerurilor,

12. iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților”.

13. Și i-a zis Iisus sutașului: „Du-te, să-ți fie după cum ai crezut!”. Și s-a însănătoșit servul său în ceasul acela”.

Acesta e pasajul scriptural de astăzi…pasajul evanghelic din Duminica a 4-a după Rusalii…și vom încerca să înțelegem anumite semnificații teologice și morale ale Evangheliei pe care am rostit-o…

Avem de-a face așadar cu o întâlnire rară: cu întâlnirea dintre Hristos/ Mesia, născut în poporul lui Israel…și un centurion roman…

Cu un e ecatontarhos [v. 5], așa după cum spune textul grecesc. Și ecatontarhosul era conducătorul militar peste o sută de oameni[2].

De aceea și cuvântul încetățenit în română…acela de sutaș…spune același lucru: conducea o sută de soldați.

Și observăm aici, la Mt. 8, 5, importanța verbului prosilten…

Acesta arată faptul, că atunci când Domnul intra în Capernaum, acest ecatontarhos…acest centurion roman…acest sutaș…se apropie…se apropie cu umilință de El și I se roagă…I se roagă Lui.

Căci verbul în cauză arată apropierea…apropierea de Dumnezeu a sutașului.

Fiindcă încrederea în cineva, pe care o ai în inima ta, e începutul dialogului.

Căci nu te poți apropia de cineva cu pace, cu înțelegere, cu încredere, dacă mai înainte de toate nu ai fi înțeles, că cel pe care tu îl rogi îți poate împlini dorința.

Și aici trebuie să vedem un lucru extraordinar: că acest centurion roman se apropie ca un om credincios de Domnul…se apropie cu rugăciune…după cum și noi trebuie să ne pregătim ca să venim la Domnul.

Fiindcă acest lucru înseamnă apropiere…

Căci apropierea de Domnul e, deopotrivă, fizică/ exterioară dar și interioară.

Și aici centurionul se apropie de Domnul…se apropie prin rugăciune…și auzindu-i rugăciunea…din aceasta vedem mărinimia lui. Căci nu vine să se roage pentru el…ci pentru cineva din subordinea lui.

La o adică, centurionul roman ar fi trebuit să fie insensibil pentru un soldat din subordine…atâta timp cât soldatul din subordine era plătit, își făcea meseria lui…motiv pentru care centurionul ar fi trebuit să fie indiferent față de situația jalnică în care acela a ajuns.

Dar acest centurion…nu numai că nu era indiferent față de slujitorul lui ci, dimpotrivă, îl adăpostea în casa sa, după cum aflăm din versetul al 6-lea.

Căci el vine și Îi spune Domnului: Chirie, o pes mu…slujitorul meu…

Și acest pes, pedos poate fi tradus prin: servitor/ servant/ sclav/ slujitor/ copil/ fiu din casa mea…

El stă vevlite en ti ichia…Stă zăcând…întins în casă…în casa mea…și este paralitic…

Și acesta deinon vasanizomenos, suferă cumplit…e cuprins de boală.

Și acesta vine la Domnul…sutașul…și vorbește despre un altul, despre un slujitor al său, despre cineva din subordinea sa…și-I prezintă Domnului situația reală a vieții slugii sale.

Și el Îl roagă să ia aminte la suferința acestuia…

Și observăm faptul că sutașul I se adresează Domnului cu Chirie…Adică I se adresează cu adevărat, mesianic, văzând în El pe Fiul lui Dumnezeu…și nu cu titulatura de Avvă sau de Rabin. Mai ales de Rabin…

Și nu îi zice Ravvi…ci îi zice Chirie.

Chirie…Doamne…așa cum Îi spunem și noi: Doamne Iisuse Hristoase…

Și Domnul îi spune: Ego elton terapefso afton [v. 7]/ Eu venind îl voi vindeca pe el.

Și de la terapefo acesta vine terapie/ vindecare…terapeutic…în limba română.

I-a promis că îl va vindeca…

Însă sutașul, aici, în acest moment își arată adânca lui credință!

Pentru că el îi spune că se crede păcătos…în fața Domnului…Se crede nevrednic ca Domnul să intre sub acoperișul casei lui…

Și considerăm că versetul al 8-lea este unul cu foarte mare încărcătură teologică.

Căci din acesta observăm credința și nădejdea imense în Domnul ale centurionului roman.

Fiindcă el Îl identifică corect. Îi spune: Chirie!

Și îi spune: Doamne, nu sunt eu icanos…vrednic…în stare…ina mu ipo tin steghin iseltis…ca să intri sub acoperișul meu…

Iar tin steghin este acoperișul…

Nu sunt vrednic să Te primesc sub acoperișul meu…în casa mea…Ci Tu zi monon…numai cu cuvântul…

Să spui numai un cuvânt…che iatisete o pes mu și se va fi vindecat [un viitor pasiv] sluga/ slujitorul meu…

Și de aici vedem ce credință autentică…ce credință profundă avea acest centurion…

Care este lăsat fără nume în Evanghelie…tocmai pentru ca să reprezinte…într-o înțelegere duhovnicească…pe tot cel care este înaintat în credință…pe tot cel care are o sută de talanți…pe cel care este deplin în credință și care crede în Domnul cu adevărat…crede că El poate face minuni în viața oamenilor și că este deajuns numai ca Domnul să încuviințeze acest lucru…și minunea se va produce…

După cum observăm, centurionul ne introduce într-o logică foarte profundă a minunii…dar mai ales a credinței.

El crede…și credința în Hristos…este garanția că minunea se va produce. El nu se îndoiește de această minune pe care o cere de la Domnul.

Dar o cere de la El, pentru că El era singurul Care putea să facă această minune…pentru că era Fiul lui Dumnezeu.

Și apoi versetul al 9-lea!…În care se vorbește despre cum se comportă el față de inferiorii săi, pe cale ierarhică…și cum aceștia îi dau ascultare întru toate.

Și ținând cont de acest lucru, și centurionul se simte…se raportează la Hristos ca un rob al Său, care cere de la Stăpânul universului vindecare…și crede că această vindecare va și veni.

Și încă odată subliniem măreția de inimă a acestui centurion, care nu se roagă pentru el.

Căci el nu vine pentru el la Biserică…nu vine să se roage numai pentru el…ci se roagă și pentru aproapele său.

Și el suferă pentru acesta și îl îngrijește…pe speze[3] proprii, în casa sa.

Domnul privește la credința acestui om…privește la cuvintele sale…

Și avem versetul al zecelea…unde se spune: acusas de o Iisus/ și auzind Iisus…aceste cuvinte, se subînțelege…etafmasen…de la tafmazo…S-a minunat.

S-a uimit de bogăția credinței acestui om.

Pentru că bogăția credinței acestui om este tocmai expresia credinței noastre de acum. Căci noi ne încredințăm Domnului ca El să ne vindece…să ne mântuiască…

Deci: S-a minunat! Etafmasen…

Che ipen tis acolutusin/ Și a spus celor ce veneau…veneau după El…celor care Îl urmau…următorilor Săi…adică Apostolilor și mulțimii de oameni din jurul Lui.

Și ce le spune?

Amin lego imin/ Adevărat vă spun vouă…par’ udeni….că nicăieri…tosaftin pistin…o așa de mare credință…en to Israil evron…nu am găsit/ descoperit în Israil.

Și dacă reluăm fraza…și ascultăm cuvintele Domnului pas cu pas…ea sună așa: Adevărat vă spun vouă, că în Israil/ Israel nu am găsit/ nu am descoperit/ nu a venit în fața Mea o așa mare credință…tosaftin pistin.

Iar pistis înseamnă credință…

Și Domnul arată prin această afirmație a Sa că adevărata credință este cea care nu cere să se întâmple minunea așa precum vrea omul ci Îl lasă pe Dumnezeu să decidă.

Să decidă când El dorește minunea.

Cu alte cuvinte, sutașul vine și spune: „Doamne, când vei vrea Tu și cum vei vrea Tu, ajută-l pe el, pe această slugă a mea! Vindecă-l pe el așa precum vrei Tu…pentru că eu nu sunt vrednic să Te primesc în casa mea…căci Tu ești Dumnezeul Cel peste toate”.

Și ce spune prin aceasta Hristos Domnul?

Că un străin, un păgân, un neisraelit…avea o mai mare credință decât evreii…

Decât mulți dintre evrei…care doreau minuni, care doreau să-L ispitească pe Domnul…

Așa cum făcuseră în Ieșirea…când au cerut minuni prin care Domnul să le arate că El este cu ei [Ieș. 16, 3; 17, 2-3].

Și asta, tocmai când Dumnezeu era cu ei…și i-a scos cu mână tare și cu braț înalt/ cu braț puternic/ cu brațul Duhului Sfânt [Ieș. 14, 31; 15, 6-7; Deut. 26, 8; Ps. 117, 15-16]…prin puteri dumnezeiești…din Egipt, din „casa robiei” [Deut. 13, 5].

Și văzând atâtea minuni…în ciuda acestui fapt foarte evident…totuși Israelul considera că Dumnezeu nu este cu el.

Iar Domnul, de foarte multe ori, îi spune Israelului prin Sfântul Moise, că nu trebuie să-L ispitească…că nu trebuie să-L pună să facă minuni…să Își arate puterea Lui între ei [Ieș. 16, 8; 17, 2; 32, 10; Lev. 10, 2; Num. 11, 1; 14, 2-3; 16, 30; 17, 8; 20, 3-5].

Căci aceasta nu e îngăduit! E o aroganță.

Căci nu trebuie să-I cerem lui Dumnezeu minuni când vrem noi.

Iar aici, acest sutaș binecuvântat de către Dumnezeu…foarte sporit în credință…ne învață că trebuie să ne punem toată credința și nădejdea în mila lui Dumnezeu și în ajutorul Său dar să-L lăsăm pe El să acționeze în viața noastră…atunci când El dorește și nu atunci când dorim noi.

Și acesta e un semn al unei credințe mature. Pentru că arătăm, pe de o parte, că știm să așteptăm…știm să așteptăm voia lui Dumnezeu…știm să așteptăm ca să se facă voia lui Dumnezeu în viața noastră…iar, pe de altă parte, că nu încercăm să abuzăm de comuniunea noastră cu Dumnezeu.

Ci, chiar dacă am fi foarte sporiți în sfințenie, noi trebuie să ne rugăm continuu Domnului pentru ceva anume însă nu trebuie să ne arătăm necăjiți dacă Domnul nu ne împlinește imediat rugăciunea.