Praedicationes (vol. 2), p. 56-62

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55.

***

Și se continuă vorbirea Domnului și în versetul al 11-lea…

În care le spune și ne spune ceva foarte important și anume: că Biserica se va extinde…și că toți credincioșii…și că toată lumea poate să devină credincioasă și supusă/ roabă a Domnului.

Fiindcă toată lumea poate să vină și să intre în Biserică…

Și iată ce le spune Domnul…și ne spune și nouă în același timp:  Lego de imin/ Și vă spun vouă…oti polli apo anatolon che dismon ixusin/ că mulți vor veni de la răsărit și de la apus che anaclintisonte/ și vor ședea la masă  meta Avraam che Isaac che Iacov en ti Vasilia ton Uranon/ cu Avraam și Isaac și Iacov în Împărăția Cerurilor…în Împărăția lui Dumnezeu…

Și aflăm de aici că Împărăția lui Dumnezeu este Împărăția Sfinților…

Și că Împărăția lui Dumnezeu înseamnă să te aduni…să te pui la un loc…să fii la un loc cu toți Sfinții…începând din Vechiul Testament și până acum.

Și, totodată, că Împărăția lui Dumnezeu este locul unde trebuie să ajungă toți credincioșii Bisericii.

Pentru că Biserica este compusă și poate fi compusă din reprezentanți ai tuturor neamurilor pământului.

Dar ca să stai împreună în Împărăția lui Dumnezeu, cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov…trebuie să stai prin credință, prin fapte bune și sfințenie cum au stat și aceia.

În sensul că ei au crezut în lucruri care nu erau palpabile.

Și ne referim acum la primii Părinți ai lui Israel, la Avraam, Isaac și Iacov, cărora, ca și lui Moise…li s-a vorbit despre țara „unde curge miere și lapte”[Ieș. 3, 8]…și care este o exprimare duhovnicească profundă a Împărăției lui Dumnezeu.  

Lucru pe care îl afirma într-o carte a sa Sfântul Chiril al Alexandriei. Căci spunea el, pământul unde curge miere și lapte, pământul făgăduinței, reprezintă pe Prea Sfânta Treime.

Și mierea și laptele, Fiul și Duhul Sfânt vin din Tatăl, din pământul făgăduinței, Unul prin naștere iar Celălalt prin purcedere.

De aceea Împărăția lui Dumnezeu este pământul făgăduinței…unde Treimea – adică Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – este bogăția, frumusețea și moștenirea celor care au crezut în lucruri invizibile/ nevăzute…dar pe care Dumnezeu le-a promis, prin Sfinții Săi, poporului lui Israel și apoi Bisericii Sale Ortodoxe.

Versetul al 12-lea ne vorbește despre drama lui Israel…despre drama fiilor Împărăției/ i ii tis Vasilias.

Și, bineînțeles, fiii Împărăției de aici erau evreii…

Ei trebuiau să creadă cu toții în Mesia…pe Care Îl așteptaseră…Și pe Care Părinții lor cei Sfinți Îl propovăduiseră…

Ce se întâmplă însă cu fiii Împărăției?

Ecvlitisonte…vor fi aruncați/ îndepărtați…

Unde?

Is to scotos to exoteron…în întunericul cel mai din afară.

Scotos…întuneric…darkness…

Întunericul cel mai din afară…

Din afară…adică mai presus de tot ce se poate înțelege ca fiind întunecime spirituală…întunecime a păcatului…

Pentru că ei vor fi în întunericul nevederii lui Dumnezeu…Vor simți acut lipsa harului lui Dumnezeu din ființa lor.

Și acesta e întunericul: necomuniunea cu slava lui Dumnezeu!

Asta însemnă a nu fi în Împărăția lui Dumnezeu!

Și a nu fi, așadar, în comuniune cu Dumnezeu înseamnă a fi în întunericul cel mai din afară…adică acolo echi este o claftmos che o vrigmos ton odonton/ unde este plângerea și scrâșnirea dinților.

Acolo va fi singurătatea singularizantă…pentru că ei nu vor avea comuniune cu Dumnezeu și nici între ei.

Însă fiii Împărăției, care vor fi aruncați afară, în întunericul cel mai din afară, nu sunt numai evrei…ci și creștini…

Creștinii care se comportă ca niște păgâni…care trăiesc ca niște păgâni…care trăiesc într-o indiferență crasă…

Adică nici noi nu suntem mai breji[1] decât evreii, dacă, cu toate că Îl primim pe Domnul…Îl primim prin credință, Îl primim în Euharistie, Îi simțim puterea în toate slujbele Bisericii…dacă Îl vedem, Îl simțim, Îl cunoaștem…dar Îi întoarcem spatele prin păcate pentru care nu ne pocăim.

În atare situații nici noi nu suntem mai buni decât aceia cărora Domnul le plângea de milă….evrei sau păgâni…

Pentru că făcând așa ne împotrivim propriei noastre mântuiri.

Și astfel, Domnul mărturisește lucruri importante aici și anume: că adevărata credință e cea care îi mântuiește pe oameni…și că adevărata credință este identică cu credința tuturor Sfinților Bisericii…și că, pentru a fi fiu al Împărăției, trebuie să te poziționezi cu totul spre Dumnezeu…în relația cu Dumnezeu…

Trebuie să vezi și să dorești viața veșnică.

Trebuie să vrei să fii cu toți Sfinții…pentru că aceasta este izbăvirea ta de întunericul cel mai din afară.

Versetul al 13-lea vorbește despre faptul că credința…credința sutașului a fost mântuitoare pentru sluga sa…

Pentru că Domnul îi zice: Ipaghe, os epistefsas ghenitito si/ Du-te, [și] să ți se facă ție după credința ta!

După credința pe care o ai…

Și în finalul versetului…se spune că slujitorul lui s-a vindecat…în ceasul/ ora aceea…

Adică atunci când Domnul a binevoit minunea vindecării lui.

Și de aici ni se dă să înțelegem că cuvântul și voia Domnului sunt mântuitoare în mod imediat.

Există pentru ziua de azi și o a doua Evanghelie rânduită spre citire…dar pe care noi am mai comentat-o la nivel online…pentru că e vorba de In. 17, 1-13[2]…

De aceea ne-am ocupat numai de aceasta, de la cap. 8 din Matei…

Avem așadar, cum nu se poate mai bine, discuția despre credință la început de vară…de vară călduroasă, cum este cea de acum…pentru ca să înțelegem că nu se poate să mergem în viață fără a ne încrede în Dumnezeu, adică în puterea și lucrarea Lui…chiar dacă toate lucrurile ni se par împotrivă.

Căldura de afară, prețurile mari, sărăcia sau boala noastră par, în această clipă, lucruri de netrecut.

Însă…credința mare în Domnul…credința totală în El…că El este Cel care ne poate trece peste toate aceste bariere, indispoziții sau slăbiciuni ale firii noastre…ne face să înțelegem că nu există fragment din viața noastră…nu există parte din viața noastră…în care Dumnezeu să nu fie prezent…și în care El să nu Își manifeste puterea Sa.

Dar Dumnezeu ne lasă în neputințe, în dureri…pentru ca să ne înțelegem slăbiciunile noastre. Iar noi avem o mare, mare nevoie de mila Sa…

Și, în același timp, Dumnezeu ne umple de bucurii și de fericiri dumnezeiești și pământești, pentru ca să ne dea un spor/ un imbold spre mai mult…spre mai multă credință și încredere în El.

Și toate aceste lucruri făcute de Dumnezeu cu noi înseamnă pedagogia Lui dumnezeiască în viața noastră.

E un lucru uluitor ceea ce am aflat astăzi și ceea ce am repetat, am adâncit acum…Și anume credința sutașului, a centurionului roman…

Pentru că e prezentă aici, în credința sa, deopotrivă, adânca sa umilință în fața lui Dumnezeu dar îmbinată cu o mare îndrăzneală în Dumnezeu…

Dumnezeu pe Care nu Îl cunoaște prea bine…dar față de Care are mare reverență….mare evlavie…

Și iată cum un om cu cunoștințe reduse în materie de teologie, de revelație dumnezeiască…se raportează cu toată ființa la Domnul, la Chirios, la Domnul nostru…se raportează frumos, adânc, plenar…și Domnul îl receptează cu toată deschiderea.

Fiindcă era un om foarte sincer…

Mai sincer decât tot Israelul.

Și acest lucru este debusolant…și la el trebuie să ne gândim noi…cei care în anumite momente credem că am făcut totul pentru Dumnezeu…fapt pentru care cerem/ invocăm „nevoia” de a ni se da decorații duhovnicești din partea lui Dumnezeu…

Noi, cei care vrem daruri dumnezeiești și minuni în viața noastră, trebuie să ne întrebăm dacă noi, în infatuarea noastră, crezând că am făcut totul…am făcut oare unu la sută din voia lui Dumnezeu?

Și cred că fiecare dintre noi trebuie să stăm, să ne analizăm cu smerenie…și să observăm că nu suntem atât de proprii lui Dumnezeu așa cum credem de fapt.

Chiar dacă de la El primim tot felul de daruri…și suntem în preajma Lui întotdeauna…

Și noi, preoții, simțim de multe ori atunci când slujim în fața Domnului…câtă puținătate umană reprezentăm, cât de mici suntem pe lângă imensitatea bogăției de milă și de har a lui Dumnezeu.

Și acest lucru…starea în fața Lui…te face să te simți mic. Să te simți ceea ce ești, de fapt…

Și să vezi cum Dumnezeu te poartă, te ține în palmele Sale…

Și cum El este tăria noastră, cum El este ciomagul bătrâneților noastre, cum este vlaga pe care o avem în oasele noastre.

Știți și dumneavoastră acest lucru…La un moment dat ne simțim foarte obosiți, foarte stresați, însingurați, cu lehamite față de viață…sau cu neputința și nedorința de a mai face vreun lucru…

Oboseala, ispitele, stresul se adună…

Și cu toate acestea…dacă ne lăsăm purtați de Domnul nostru…dacă ne lăsăm în voia Domnului…și observăm modul cum ieșim din această stare…de lehamite, de torpoare[3]…de lehamite pentru acțiune…vedem că în adâncul nostru începe să licărească iubirea de Dumnezeu, voioșia…

Pentru că suntem cu El…de aceea și simțim întărirea Lui…deși noi suntem foarte epuizați…

Și acesta, ajutorul Lui, ne face să nu cădem în deznădejde!

Și e foarte ușor să cazi când ești bolnav…când ești paralitic, când ești țintuit la pat…Sau când ești sărac…când nu ai niciun sprijin…

E foarte ușor să păcătuiești în aceste stări…

E foarte ușor să-ți iei gâtul…

E foarte ușor să faci lucruri reprobabile[4]….de care apoi îți pare rău…

Câteodată este atât de subțire acest prag dintre bine și rău încât observi, că de nu ne-ar ține Domnul am face cele mai mari grozăvii într-o secundă.

Am face imediat ceea ce dracii ne tot sugestionează…

Căci fiecare dintre noi suntem tentați să spunem una, să facem alta, să ne răzbunăm, să fim ipocriți, să fim lași, să fim orbi la sensibilitatea umană.

De aceea, privită din interior, viața noastră ortodoxă este o povară imensă. Este o durere imensă. O durere plină…de frumusețe…dar în același timp o durere imensă…

Și pe aceasta însă nu o purtăm singuri ci împreună cu Dumnezeu.

Și de aceea fericiți sunt cei care observă, înțeleg, conștientizează faptul că Dumnezeu e Cel care ne poartă cea mai mare parte din povara noastră!

Că El ne ajută să trecem (un suspin adânc al vorbitorului)…cu bine în fiecare clipă a noastră, a vieții noastre…

Că El ne ajută să trecem peste necazuri, neîmpliniri, ispite…inconveniente[5]…

De aceea vă urăm în această zi…vă dorim în această zi…și în această săptămână…să vă bucurați dumnezeiește…așa după cum vă dorim întotdeauna…

Pentru că bucuria este starea corectă, adâncă, de normalitate a ființei noastre…

…Și să cugetați…să cugetăm…la ce înseamnă să fii credincios…Adică să te lași în voia lui Dumnezeu…ca El să Se apropie de tine și să te vindece de toate neputințele tale…

Dumnezeu să vă binecuvinteze cu multă pace și bucurie dumnezeiască!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin!